Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui (A): Cristos, poarta vieţii

(RV – 7 aprilie 2017) E Ziua Domnului. „A înviat păstorul cel bun, care şi-a dat viaţa pentru oile sale şi a binevoit să moară pentru turma sa, aleluia!” (Ant. la Împărtăşanie). În fiecare an, Liturghia celei de-a patra duminici a Paştelui este dedicată „bunului păstor” care merge în căutarea oii rătăcite, îşi dă viaţa pentru oile sale şi va veni într-o zi ca judecător ca să separe oile de capre. Contemplând cu atenţie imaginea păstorului, înţelegem cine suntem noi şi ce avem de făcut. Suntem oile care ascultă glasul Lui şi încrezându-se în El se lasă conduse la păşunile vieţii, dincolo de locurile îngrădite de egoism, de frică şi dezamăgiri paralizante. Păstorul cheamă iar noi ascultăm şi îl urmăm. Când ne ascultăm doar pe noi înşine sau ne lăsăm captivaţi de ademenirile lumii, rămânem prinşi în capcanele morţii. În această duminică Biserica Catolică celebrează Ziua vocaţiilor. Îl rugăm pe Domnul să trimită lucrători la secerişul său, dar şi ca să putem recunoaşte că viaţa fiecărui om se realizează în dinamica unei chemări şi a unui răspuns. Verbul „a chema” răsună în toate lecturile Liturghiei duminicale. În prima, apostolul Petru anunţă că promisiunea lui Dumnezeu este pentru toţi cei pe care „îi va chema” (cf. Fap 2,14a.36-41). În lectura a doua (cf. 1Pt 2,20b-25), tot apostolul Petru spune că suntem chemaţi să facem binele, chiar când trebuie să trecem prin suferinţe şi să le suportăm cu răbdare după exemplul lui Isus. Ascultăm apoi prima parte a capitolului 10 al Evangheliei după Ioan, în care Isus se prezintă ca păstorul adevărat trimis de Dumnezeu şi în mod deosebit ca singura poartă care se deschide spre viaţă. În fiecare zi suntem chemaţi să-l urmăm cu încredere pe Cristos care vrea să avem viaţă din belşug.

1. Păstorul în Biblie
Isus începe cu o parabolă luată din viaţa concretă a păsătorilor din Iudeea. Pentru un semit, păstorul este mai mult decât simpla călăuză care ştie să conducă spre vreo oază sau păşune şi să ferească de potecile prăpăstioase. Păstorul este înainte de toate un tovarăş de călătorie. Pentru el ceasurile turmei sale sunt chiar ceasurile vieţii sale; aceleaşi sunt riscurile, aceleaşi setea şi foamea, în timp ce soarele arde necruţător deasupra lui şi a turmei. Se înţelege de ce în Sfânta Scriptură simbolul pastoral a fost un semn distinctiv pentru a vorbi despre Dumnezeu (cf. Ez c. 34; In c. 10), adesea în contrast cu regii şi conducătorii politici ai timpului. În Orient, aceştia erau numiţi „păstori”. Astfel, distinctivul regal al fostului monarh babilonian Hammurabi (1792-1750 îdC.) era „păstorul cel benefic” iar faraonul egiptean se numea în general „păstor al tuturor oamenilor”, în timp ce poetul grec Homer îi numea pe regi „păstori ai poporului”. Diferit de regii naţiunilor, Dumnezeu este păstorul adevărat, atent la oile slabe, însoţitor credincios al poporului său pe drumul istoriei. Profeţii îi criticau pe regi pentru că erau păstori care nu se ocupau de turmele lor şi nu le conduceau la păscut (cf. Ier 2,8; 10,21; 23,1-2). Această critică împotriva păstorilor răi şi nedemni a crescut în măsura în care, din vina regilor, poporul s-a văzut târât în sclavie şi în exil (cf. Ez 34,1-10; Zah 11,4-17). În faţa frustrării suferite pentru lipsa de îngrijire din partea păstorilor netrebnici, creştea dorinţa şi speranţa de a avea într-o zi un păstor care să fie cu adevărat bun şi sincer şi care să-l imite pe Dumnezeu în modul de a conduce poporul. Aşa a luat naştere cunoscutul psalm: „Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (cf. Ps 22/23,1-6: Gen 48,15). Tot psalmul este construit pe două simboluri de bază, cel al păstorului şi cel al oaspetelui. Centrul întregii compoziţii este expresia: „Tu eşti cu mine!” Motivul încrederii psalmistului este speranţa că orice s-ar întâmpla, Dumnezeu nu-l părăseşte: „pentru că Tu eşti cu mine – „’attah ‘immadî”, „ὅτι σὺ μετ᾽ ἐμοῦ εἶ”, „quoniam tu mecum es” (Ps 22/23,4). Profeţii biblici întreţin speranţa că în viitor Dumnezeu însuşi va fi păstorul care conduce turma sa. Speră că, pornind de la această experienţă, poporul va şti să recunoască glasul păstorului său: „O, dacă aţi asculta astăzi glasul lui!” (Ps 94,95,7). Speră ca Dumnezeu să vină ca judecător pentru a face dreptate între oaie şi oaie (cf. Ez 34,17). Se naşte dorinţa şi speranţa ca într-o zi Dumnezeu să ridice păstori buni şi ca Mesia să fie un păstor bun pentru poporul lui Dumnezeu (cf. Ier 3,15; 23,4). Isus preschimbă această speranţă în realitate şi se prezintă ca Bunul Păstor, diferit de tâlharii care jefuiesc poporul. El se prezintă ca un judecător care, la sfârşit, judecă precum păstorul care separă oile de capre (cf. Mt 25,31-46). În Isus se împlineşte profeţia lui Zaharia, potrivit căreia bunul păstor va fi prigonit de păstorii cei răi, deranjaţi de denunţurile pe care le face: „Bate păstorul şi se va împrăştia turma” (Zah 13,7). În fine, Isus este totul. Cristos este poarta, este păstorul, este mielul!

2. Păstorul intră pe poartă, tâlharul sare prin altă parte
Evanghelia duminicală (cf. In 10,1-10) începe cu o scenă din viaţa concretă a păsătorilor. Aceştia intră în staulul oilor pe poartă, tâlharii însă sar prin altă parte. Peisajul este cel din jurul Ierusalimului, unde existau din vechime multe staule pentru animale. Localnicii se îndeletniceau cu creşterea oilor şi a caprelor. Staulul era o împrejmuire din zid de piatră naturală suficient de înalt şi dotat cu o poartă îngustă ce dădea posibilitatea de a număra oile. Ciobanii obişnuiau ca pe timpul nopţii să-şi lase oile în grija unui paznic care le ferea de fiare sălbatice şi de hoţi. Vorbind conducătorilor poporului Isus povesteşte o parabolă despre tâlhari şi păstori. Spunem „parabolă”, însă spre deosebire de cele povestite de ceilalţi evanghelişti, parabolele din Evanghelia după Ioan sunt mai degrabă asemănări sau comparaţii. Începutul povestirii este solemn. „Adevăr, adevăr vă spun: Cine nu intră în staulul oilor pe poartă, ci sare prin altă parte, acela este un hoţ şi un tâlhar; dar cel care intră pe poartă este păstorul oilor” (In 10,1-2). Care este înţelesul cunoscutei expresii: „Adevăr, adevăr vă spun” (Amin, amin vă spun, Ἀμὴν ἀμὴν λέγω ὑμῖν – Amen, amen dico vobis)? Această formulă introduce o revelaţie. Asta înseamnă că Isus vrea să dezvăluie despre sine ceva important. Pentru a înţelege mai bine această asemănare, să reţinem faptul că păstorii se îngrijeau de turmă doar în timpul zilei. La căderea nopţii purtau oile într-o împrejmuire comună mai mare, bine protejată împotriva tâlharilor şi a lupilor. Păstorii din zonă îşi duceau acolo micile lor turme. Acolo, cum s-a spus, era un paznic care avea grijă de oi până la ziuă. Dimineaţa, păstorii veneau, băteau în poartă cu palma mâinilor şi paznicul le deschidea. Fiecare păstor intra şi chema oile pe nume. Oile, recunoscându-i glasul, se ridicau, ieşeau în urma lui una după alta, trecând prin poarta îngustă a staulului în timp ce el le număra, asigurându-se că sunt toate. Oile celorlalţi păstori auzeau glasul dar rămâneau acolo unde erau, pentru că nu era cel cunoscut. Nu rareori staulul era atacat de hoţi. Tâlharii spărgeau zidul, înlăturând câteva pietre, şi intrau să prade. Nu intrau pe poartă, pentru că acolo era paznicul care veghea. Din cele spuse mai înainte, înţelegem cuvintele lui Isus prin care de fapt se caracterizează pe sine ca adevăratul păstor: „Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le conduce afară. Când le-a scos pe toate ale sale, merge înaintea lor, iar oile îl urmează pentru că îi cunosc vocea. Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor” (In 10,3-5).

3. Despre care staul este vorba?
Asemănarea este clară. Dincolo de imagine se află o realitate umană, socială, şi mai ales religioasă. Totuşi, evanghelistul menţionează că „Isus a spus această asemănare pentru ei, dar ei nu au înţeles ceea ce le vorbea” (In 10,6). Cine sunt aceşti „ei” care nu înţeleg? Din textul precedent, ştim că interlocutorii lui Isus erau din rândul fariseilor (cf. In 9,40-41). Asemănarea era evidentă şi pentru aceştia, dar nu înţelegeau ce înseamnă în mod concret „a intra pe poartă”, din moment ce ei nu se ocupau de oi. Cine sunt cei care se comportă ca hoţii? Cine sunt cei care se comportă ca adevăraţi păstori în viaţa comunităţii? Că Isus foloseşte aici o parabolă sau asemănare reiese şi din versiunea textului în limba greacă. De exemplu, în povestire găsim două cuvinte care nu se aplică când este vorba de animale. Termenul „αὐλὴ” tradus cu „ovile” în latină şi cu „staul” în română, nu înseamnă niciodată în Biblie un loc destinat animalelor, ci împrejmuirii în care pe timpul Exodului se afla Cortul Întâlnirii, fiind menţionată de două ori şi poarta. Acelaşi termen este folosit mai târziu pentru a desemna curţile templului, împrejmuirea sacră a lui Israel. Aici se vorbeşte nu numai de templu, dar şi de portar, „ὁ θυρωρὸς” în greacă („ostiarius” în latină). Deci este vorba de uşa şi de uşierul unui spaţiu împrejmuit în care se adună oameni. Termenul nu-i folosit niciodată pentru a indica paznicul unui staul, ci uşierul unui templu. Cu alte cuvinte, Isus vorbeşte înainte de toate despre instituţiile sociale şi religioase ale lui Israel. De fapt, sunt deja câteva capitole de când Isus în dialog cu conducătorii iudeilor vorbeşte despre lege, despre cult şi despre revelaţia lui Dumnezeu prin intermediul lui Moise. Tocmai din această revelaţie, Dumnezeu este cunoscut ca „Păzitorul” şi „Păstorul” lui Israel. Cunoaştem deja texte precum psalmul 22/23: „Domnul e păstorul meu” dar şi comparaţiile antitetice făcute de profeţi, dintre Dumnezeu ca Păstor şi regi ca păstori ai poporului (cf. Ier c. 23; Ez c. 34). Împrejmuirea despre care vorbeşte Isus este un simbol al instituţiilor lui Israel a căror expresie supremă este Legea. Fariseii şi deţinătorii puterii concepeau instituţia religioasă ca un sistem închis: se intră şi gata. În această viziune, oile sunt întregul popor al lui Israel, dominat şi tiranizat de înalţii demnitari şi dregători prin interpretări normative ce sunt o povară insuportabilă pentru popor, dar pe care ei nu o ating nici măcar cu un deget.

4. Isus, poarta oilor
La acest punct se vede înaintând un păstor diferit de ceilalţi, care indică o împlinire şi o deschidere a acelui sistem împovărător. Există o poartă pe care se intră şi se iese în mod liber. Isus însuşi se prezintă la poartă şi cheamă oile pe nume. Le cheamă pe cele ale sale, nu pe toate. În acel staul care este Israelul se găsesc şi alte oi care nu cunosc sau nu vor să asculte glasul său. Ale sale în schimb cunosc de acum doar glasul său şi nu pe cel al unui străin şi de aceea îl urmează. Avem aici limbajul urmării lui Isus de către discipolii săi. Păstorul face ca oile să iasă pentru a merge în altă parte, aşa cum făcuse mai înainte cu orbul din naştere pe care Isus îl vindecase (cf. In 9,13-34). Ca păstor adevărat, Isus merge înaintea oilor, iar ele îl urmează. Şi ştim bine că Isus era în drum spre Ierusalim pentru trecerea din această lume la Tatăl prin Paştele morţii şi învierii sfinte. Tocmai aceasta nu înţeleg conducătorii sau nu vor să înţeleagă. Dar Isus încearcă să se facă înţeles. Reluând firul povestirii, Isus a adăugat: „Adevăr, adevăr vă spun: eu sunt poarta oilor. Toţi cei care au venit înainte de mine sunt hoţi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat” (In 10,7). Despre cine vorbeşte Isus în această frază atât de dură? Pe cine îi face „hoţi şi tâlhari”? Reţinem pentru noi cuvintele lui Isus şi nu căutăm să le aplicăm doar altora. Însă, din modul său de a vorbi, Isus se referea probabil la conducătorii religioşi care purtau lumea după ei, fără a răspunde însă aşteptărilor oamenilor. Nu erau interesaţi de binele celor simpli, ci mai degrabă de banii şi bunurile lor. Înşelau lumea şi o lăsau în voia sorţii. Deosebirea dintre păstori şi tâlhari reiese din comportamentul lor, dacă apără sau nu viaţa oilor. Isus spune: „Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să ucidă. Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,8-10). Pentru a cincisprezecea oară în Evanghelia după Ioan găsim expresia „adevăr, adevăr vă spun” şi va mai reveni încă de nouă ori. Este formula marilor revelaţii folosită de Isus pentru a se dezvălui pe sine şi relaţia sa intimă cu Tatăl şi cu noi: „Eu sunt poarta oilor…, Eu sunt poarta…, Eu sunt bunul Păstor”. Am înţeles că nu e vorba de poarta unui staul, dar de cea a templului. Auzind expresia „Adevăr, adevăr vă spun: eu sunt poarta oilor”, înţelegem că nimeni nu poate intra în casa lui Dumnezeu şi nu poate să se întâlnească cu Dumnezeu decât trecând pe poarta care este Isus. Isus este adevăratul şi unicul loc de întâlnire cu Dumnezeu. A intra pe poartă înseamnă a imita atitudinea lui Isus în apărarea vieţii oilor.

5. Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit
Mântuirea este posibilă numai prin mijlocirea lui Isus; numai prin El se poate face experienţa libertăţii „de a intra şi de a ieşi”; numai prin Isus se poate ajunge la viaţa simbolizată prin imaginea „păşunii”. Şi ce viaţă! „Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,10). Acest lucru este posibil pentru că El, bunul Păstor, păstorul adevărat, îşi dă viaţa pentru oile sale (cf. In 10,11), adică face din viaţa sa, din trăirea sa până la moarte, un dar care este viaţă pentru alţii. Acesta este Isus! Primul pas este chemarea la viaţă, la trecerea pe poarta Botezului prin care se intră în staulul oilor, în poporul lui Dumnezeu. Aşa vor predica apostolii. În ziua Rusaliilor, Petru, stând în picioare, împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a vorbit: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit”. Când au auzit au fost pătrunşi la inimă şi au spus lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?” Petru le-a zis: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt! Căci promisiunea este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei care sunt departe, pe oricâţi i-ar chema Domnul Dumnezeul nostru”. Şi cu multe alte cuvinte dădea mărturie şi-i îndemna, zicând: „Salvaţi-vă de această generaţie perversă!” Aşadar, cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi. Şi în ziua aceea li s-au adăugat cam la trei mii de suflete (Fap 2,14a.36-41, prima lectură).

6. Fericiţi voi care v-aţi întors la păstorul sufletelor voastre
Tot apostolul Petru vorbeşte şi în lectura a doua. El se adresează şi comunităţii noastre ca păstor chemat şi ales de supraveghetorul sufletelor noastre care şi-a dat viaţa pentru ai săi. Apostolul scrie unor creştini care au de înfruntat persecuţii: „Preaiubiţilor, dacă suportaţi suferinţa, deşi faceţi binele, aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu. De fapt, la aceasta aţi fost chemaţi, căci Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui. El, care nu a săvârşit păcat şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui, el care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a încredinţat în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său, pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre” (1Pt 2,20b-25).

7. Psalmul păstorului şi al oaspetelui
La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ne hrănim cu trupul şi sângele Domnului; primim forţa necesară pentru lupta zilnică împotriva duşmanilor trupeşti şi sufleteşti; primim arvuna învierii prin Duhul care ne-a fost dat; suntem întăriţi în speranţa că prin îndurarea Domnului vom locui pentru totdeauna în casa sa: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie. Tu pregăteşti masă pentru mine în faţa duşmanilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu e plin de se revarsă. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele” (Ps 22/23,1-3a.3b-4.5.6 psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, Părintele nostru, care în Fiul tău ne-ai redeschis partea mântuirii, revarsă în noi înţelepciunea Duhului Sfânt, pentru ca în cursele ademenitoare ale lumii să putem recunoaşte glasul lui Cristos, bunul Păstor, care ne dă viaţă din belşug. Călăuzeşte-ne spre bucuriile cereşti, pentru ca şi smerenia turmei să ajungă acolo unde a intrat Cristos, bunul păstor, mergând biruitor înaintea ei.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 6 mai 2017)