2017-03-31 09:03:00

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a Postul Mare (A): „Lazăr, vino afară!”


(RV - 2 aprilie 2017) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânii, în care este celebrată biruinţa lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Să ne deschidem timpul înaintea lui Cristos pentru ca el să-l poată lumina şi orienta. Isus este izvor de viaţă pentru cei care cred în el. Domnul cunoaşte tainele timpului şi ale veşniciei, şi ne încredinţează „ziua Lui” ca pe un dar întotdeauna nou al iubirii sale: „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Ps 42/43,1-2 Ant. la intrare). Astăzi lecturile liturgice vorbesc despre înviere şi viaţă. În Evanghelie (cf. In 11,1-45) este povestită învierea lui Lazăr, fratele Martei şi al Mariei. Totul s-a petrecut în Betania, un mic sat de la poalele Muntelui Măslinilor, aproape de Ierusalim. Familia lui Lazăr la care Isus găsea bucuros ospitalitate, este oglinda comunităţii discipolului iubit dar poate fi şi a comunităţii noastre. Betania înseamnă „Casa săracilor”. Marta înseamnă „stăpână sau gospodină” iar Lazăr, „Dumnezeu ajută”. Suntem într-o comunitate de săraci care aşteaptă totul de la Dumnezeu.. S-a întâmplat că Lazăr, prietenul lui Isus, se îmbolnăvise. Marta şi Maria trimit să-l cheme pe Isus care se află departe. Când Isus soseşte, Lazăr era mort de patru zile şi se afla în mormânt. În casa din Betania era numai plâns şi jale. Plângeau surorile lui Lazăr, rudele dar şi iudeii care veniseră se le mângâie pentru fratele lor. Isus însuşi se emoţionează şi „izbucneşte în plâns”. Una dintre surori îi spune cu un oarecare reproş: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!” (In 11,21). Atunci Isus îi zice: „Fratele tău va învia”. Marta, gândindu-se că vorbeşte despre învierea finală, i-a zis: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de pe urmă”. Isus precizează imediat: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” Ea, răspunzând, a zis: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”. Apoi se duc la mormânt. Isus porunceşte să fie ridicată piatra şi strigă către cel mort: „Lazăr, vino afară!”. Mortul se întoarce la viaţă şi este redat surorilor. Aceasta este foarte pe scurt povestirea evanghelică.

 1. Învierea lui Lazăr şi învierea lui Isus
Vedem aici două moduri de a înţelege învierea. Modul vechi de a crede în învierea care are loc doar la sfârşitul timpurilor şi noutatea purtată de Isus, care încă de acum, învinge moartea. Marta, fariseii şi majoritatea poporului credeau deja în înviere. Însă credeau doar în învierea finală şi nu în învierea prezentă în istorie, aici şi acum. Modul vechi de a concepe învierea nu reînnoia viaţa. Era nevoie încă de un salt. Viaţa nouă se arată odată cu Isus, de aceea moartea şi învierea lui Lazăr ne interesează îndeaproape pe toţi. Peste nu mult timp va muri şi va învia şi Isus. Isus vine să învingă moartea cu moartea sa. În acest sens observăm că învierea lui Lazăr este diferită de cea a lui Isus. Isus învie spre viaţa veşnică. Lazăr în schimb se întoarce la viaţa de mai înainte. Isus înviat lasă această lume. Lazăr rămâne în această lume. Odată înviat, Isus nu mai moare. Lazăr va trebui să moară din nou. Învierea lui Lazăr este o întoarcere provizorie la viaţa pământească. Oricum Lazăr înviat este dat celor dragi ai săi. Este un om nou, „un om înviat”. Acum Lazăr ştie că există cineva care este mai tare decât moartea. Ştim asta şi noi. Evanghelia nu este doar pentru a fi citită, ci şi pentru a fi trăită. Povestirea învierii lui Lazăr a fost scrisă că să înţelegem că există o înviere a trupului şi o înviere a inimii. Dacă învierea trupului va avea loc „în ziua cea din urmă”, învierea inimii are sau poate avea loc în fiecare zi. Chiar astăzi. Acesta este înţelesul învierii lui Lazăr.

2. Învierea actuală a inimii la speranţă
Semnificaţia aceasta de „înviere a inimii” se desprinde şi din prima lectură (cf. Ez 37,12-14) care pregăteşte înţelegerea Evangheliei. Profetul Ezechiel are o viziune. Vede un câmp imens de oase uscate şi înţelege că ele reprezintă starea de dezolare morală a poporului evreu în exilul babilonian. Evreii deportaţi în Babilon erau ca morţi pentru că îşi pierduseră orice speranţă de întoarcere în patrie. Continuau să repete: „Speranţele noastre s-a spulberat, suntem pierduţi”. Profetul anunţă că Dumnezeu îi va face să reînvie şi îi va conduce din nou în pământul dăruit părinţilor: „Veţi cunoaşte că eu sunt Domnul când voi deschide mormintele voastre şi vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu!”, căci „voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi” (Ez 37,13-14). Şi în acest caz nu este vorba despre învierea finală a trupurilor, dar de învierea actuală a inimilor la speranţă. Textul spune că acele cadavre s-au însufleţit, s-au ridicat în picioare şi erau „o armată mare, fără număr”. Era poporul lui Israel care începea să spere după eliberarea din exil. Din toate se deduce un lucru pe care îl cunoaştem şi din experienţă. Se poate ca cineva să fie mort, chiar înainte de… a muri, pe când este încă în această viaţă. Şi nu-i vorba doar de moartea sufletească din cauza păcatului. E vorba de acea stare de absenţă totală de energie, de vlagă, de speranţă, de voinţă de a lupta şi de a trăi. Această stare se poate numi „moartea inimii”.

 3. Clopote de Paşti pentru învierea spirituală
Nenumărate sunt situaţiile în care oamenii trăiesc o adevărată „moarte a inimii”: destrămarea unei căsătorii, rătăcirea sau boala unui fiu, crize depresive, faliment financiar, lupta cu nevoile vieţii, incapacitatea de a ieşi din vicii, din alcoolism, neputinţa de a depăşi dependenţa de droguri. Pentru toţi cei care din raţiunile cele mai diverse s-ar afla în asemenea situaţii, Evanghelia învierii lui Lazăr poate fi ca sunetul clopotelor din dimineaţa Paştelui. În această privinţă, este renumită „noaptea Nenumitului” din romanul istoric „Logodnicii” scris de italianul Alessandro Manzoni. Într-o dimineaţă, Nenumitul, personajul care înspăimântase prin cruzimea şi nelegiuirile sale un ţinut întreg, se scoală după ce conştiinţa l-a chinuit toată noaptea din cauza crimelor lui. Aude de departe clopote care sună a sărbătoare şi trimite aghiotanţii să se informeze ce se întâmplă. Aflând că era în vizită cardinalul Federico Borromeo, a coborât în sat, doar să vadă, spune, „ce au de sunt atât de vesele toate acele canalii”. Abia s-a aflat în prezenţa omului lui Dumnezeu, strigă mai degrabă mâniat pe sine decât căit de crimele comise: „Simt iadul în inimă!”. Atunci, se spovedeşte, primeşte iertarea, este îmbrăţişat de păstor, varsă lacrimi şi se ridică repetând: „Simt o uşurare, o bucurie, da, o bucurie pe care n-am trăit-o niciodată în toată viaţa mea îngrozitoare!”. Trimite imediat să fie eliberată tânăra Lucia pe care o ţinea sechestrată în castelul său. Începe o viaţă nouă. Nu se putea descrie mai bine ce înseamnă o înviere a inimii.

 4. O nouă faptă de milostenie: Înviaţi-i pe cei morţi!
Cine poate să ne dea această înviere a inimii? Pentru anumite rele, ştim bine că nu există remediu omenesc. De multe ori cuvintele de încurajare nu schimbă situaţia. Şi în casa Martei şi Mariei se aflau „iudei veniţi ca să le mângâie”, dar prezenţa lor n-a schimbat nimic. A fost nevoie „să-l cheme pe Isus”. Au trebuit să-l invoce aşa cum fac persoanele îngropate sub dărâmături la un cutremur de pământ, care cu gemetele lor atrag atenţia celor veniţi în ajutor. De observat un lucru. Adesea persoanele care se află în această situaţie nu sunt în stare să facă nimic, nici să se roage. Sunt ca Lazăr în mormânt. E nevoie ca alţii să facă ceva pentru aceşti năpăstuiţi. Între recomandările date de Isus apostolilor la trimiterea în misiune găsim şi această poruncă: „Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi” (Mt 10.8). Ce voia să spună Isus? Cum să-i înviem cu trupul pe cei morţi? În istoria creştinismului au fost foarte puţini sfinţi care au pus în practică această poruncă a lui Isus. Asta înseamnă că Isus nu se referea la moartea fizică, ci la moartea spirituală; îi avea în gând pe cei morţi în inimă. Despre fiul mai mic întors acasă după ce a dus o viaţă dezordonată printre străini, Tatăl din parabolă spune: „Era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit” (Lc 15,32). Nu era vorba de moartea fizică, ci de întoarcerea la casa părintească. Porunca „înviaţi-i pe cei morţi” este adresată tuturor discipolilor lui Cristos. Deci tuturor creştinilor. Putem contribui în multe feluri la învierea cu inima a semenilor noştri. Avem la îndemână faptele de milostivire corporală şi spirituală. Cel mai grav caz de moarte este, fără îndoială, situaţia celui care trăieşte în păcat grav. Este vorba de moarte spirituală, de moartea inimii. Evanghelia învierii lui Lazăr poate sădi în inimi dorinţa de a învia în sărbătoarea Paştelui care este aproape. Revenind la romanul „Logodnicii” al scriitorului italian Alessando Manzoni, iată cuvintele pe care Lucia i le-a spus Nenumitului cu o seară înainte de începutul convertirii lui: „Dumnezeu iartă atâtea lucruri pentru o faptă de milostivire…”.  Între faptele de milostivire pe care le-am învăţat de mici la catehism, era una care zicea: „A-i îngropa pe cei morţi”. Acum ştim că este şi aceea de „a-i învia pe cei morţi”. Să încercăm poate reuşim să facem ceva!

 5. Părtaşi încă de acum la viaţa lui Cristos înviat
Cristos care este viaţa însăşi are putere de a da viaţă celor morţi: „După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, la fel şi Fiul dă viaţă celor cărora vrea să le dea” (cf. In 5,21). Apostolul Paul învaţă că cei botezaţi sunt sub stăpânirea Duhului dătător de viaţă. De aceea, „dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui, care locuieşte în voi” (Rom 8,11; cf Rom 8,8-11 lectura a doua). Evanghelia învierii lui Lazăr este un semn anticipat al biruinţei lui Isus asupra morţii. Nu-i vorba doar de o speranţă viitoare. Eliberarea de moarte este o realitate ce ne priveşte acum. Acum suntem invitaţi să ascultăm chemarea lui Isus: „Lazăr, vino afară!”, deoarece toţi suntem marcaţi de moarte. Domnul nu se resemnează înaintea mormintelor pe care le-am construit prin fapte de răutate şi moarte. Ne cheamă să ieşim din întunericul în care ne-am închis, mulţumindu-ne cu o viaţă mediocră, şi ne invită la adevărata libertate. Învierea începe aici şi acum. Are loc în momentul în care alegem să ascultăm de porunca lui Isus de a ieşi la lumina vieţii. Cristos care este viaţa nu vrea ca păcătosul să moară, ci să se convertească şi să fie viu. Prin înviere înţelegem participarea la viaţa lui Cristos, la acea viaţă care are un caracter definitiv. Această viaţă este prezentă ca o sămânţă în fiecare om din momentul botezului şi se dezvoltă din momentul în care a crezut în Isus. Apostolul Paul afirmă că din acel moment „noi începem să umblăm într-o viaţă nouă” (Rom 6,4). Şi în altă parte acelaşi apostol învaţă: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şede la dreapta lui Dumnezeu” (Col 3,1). Acestea nu sunt simple metafore. Este realitatea vieţii creştine care încă de acum înseamnă participare la viaţa veşnică, adică la viaţa de înviaţi. Desigur, moartea fizică nu este înlăturată, însă ea îşi schimbă înţelesul şi devine Paşte, adică trecere treptată spre manifestarea totală a adevăratei vieţi, deja prezente în noi.

 6. Părtaşi prin credinţă la viaţa lui Cristos
Isus vrea să ne facă pe noi şi pe Marta să înţelegem această schimbare. Când o întreabă pe Marta: „Crezi tu aceasta?”, ea, răspunzând, a zis: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume” (In 11,27). Răspunsul Martei este un act de credinţă desăvârşită. Este acel act de credinţă care, potrivit evanghelistului, dă viaţa (cf. In 20,30). Cu Isus au început timpurile din urmă. De aceea Domnul poate spune: „Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26). Acesta este cuvântul celui care are viaţa la originea ei şi înaintea căruia se deschid mormintele celor morţi. Se deschid şi mormintele noastre pentru că în Lazăr cel mort sunt reprezentaţi toţi oamenii. Şi noi. Lazăr este numit „prietenul lui Isus” (v.3). Afirmaţia lui Isus: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (v.26) trebuie pusă în legătura cu această prietenie. Perseverând în credinţa în Cristos şi păşind pe urmele lui putem spera că vom trăi în veci. În Evanghelii, a crede în Isus, a păzi cuvintele sale şi a fi prieten al său sunt expresii echivalente. De aceea, la ultima cină Isus le-a spus apostolilor că nu-i numeşte „servitori”, ci „prieteni” (cf. In 15,15) şi că este gata să-şi dea viaţa pentru ei. De la un astfel de prieten ne putem aştepta orice. Apostolul Paul a înţeles bine acest lucru. Cine are în el Duhul lui Cristos, îi aparţine lui Cristos pentru totdeauna şi din acest motiv nu va putea fi separat niciodată de el nici în viaţă nici în moarte (cf. Rom 8,8-11 prima lectură). Pentru el Dumnezeu nu este o abstracţie filozofică sau teologică, dar un Dumnezeu personal, un Dumnezeu prieten. În concluzie, cu un Dumnezeu de acest fel nici un om nu se poate simţi singur în nici un moment al vieţii. Nici în ceasul morţii.

 7. Învierea şi viaţa: răspunsuri lămuritoare
Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos este un Dumnezeu care vine în ajutorul oamenilor invitându-i să iasă din mormintele lor spirituale sau morale în care au ajuns din cauza unor întâmplări tragice şi imprevizibile ale vieţii. Cine va duce celor învinşi de soartă mesajul învierii lui Isus? Este sarcina creştinilor ca prieteni ai lui Cristos. Povestirea învierii lui Lazăr din Betania, privită în sine, este o lungă cateheză de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui. Pentru simplificare, răspundem la câteva întrebări. Cu ce putere Isus l-a readus pe Lazăr din mormânt la viaţă? Ce legătură are învierea lui Lazăr cu învierea lui Isus şi cu cea a noastră? Ce se înţelege prin asigurarea dată de Isus: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci”? (v.26). La prima întrebare Isus răspunde: „Eu sunt învierea şi viaţa” (v.25). Această autoproclamare divină este coerentă cu tot ceea ce Isus a spus mereu despre sine, dar a fost picătura care a făcut să se reverse paharul indignării potrivnicilor săi care au decis să-l dea la moarte. Ar fi putut raţiona în aceşti termeni: „Acest om face să învie oamenii din morţi la fel ca profeţii Ilie şi Elizeu” (cf. 1Rg 17,17-23; 2Rg 4,32-38) şi să tragă concluzia că este sfânt ca şi ei, şi că Dumnezeu este cu el. Acum el susţine că este „învierea şi viaţa”. În urechile potrivnicilor afirmaţia lui Isus sună ca o blasfemie. A doua întrebare. Care este legătura învierii lui Lazăr cu învierea lui Isus şi învierea noastră? Episodul învierii lui Lazăr este situat înainte de povestirea evenimentelor pascale. Asta înseamnă că învierea lui Lazăr anticipă profetic învierea lui Isus din morţi, şi prin aceasta, învierea noastră. Există totuşi câteva diferenţe între aceste învieri. Cum s-a spus deja, învierea lui Lazăr este o întoarcere la viaţa de dinainte, în timp ce învierea lui Isus marchează începutul vieţii sale noi. În raport cu învierea noastră, învierea lui Isus este învierea unui trup care nu a cunoscut descompunerea datorită legăturii sale speciale cu divinitatea. Învierea noastră va fi o reconstituire ex integro (totală) a fiinţei noastre umane descompuse de moarte. Modul în care se va întâmpla asta este un adevăr cunoscut numai lui Dumnezeu. Scriind creştinilor din Corint de cultură greacă, de aceea mai înclinaţi să accepte nemurirea sufletului, apostolul Paul foloseşte imaginea trupului spiritual şi a trupului material: „Se seamănă trup material, învie trup spiritual” (1Cor 15,44). Ce vrea să spună? În alte cuvinte apostolul vrea să atragă atenţia: „Fiţi atenţi, prietenii mei, că învierea pe care a anunţat-o Isus şi pe care eu vi-o predic, deşi este un adevăr de acceptat din credinţă, nu este ceva absurd sau împotriva raţiunii cum pretind unii dintre voi”. A treia întrebare. Ce înseamnă afirmaţia lui Isus: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci”? Răspunde sfântul Ioan care afirmă că cine crede în Isus are deja în sine viaţa veşnică, pentru că Dumnezeu locuieşte în el şi el în Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu locuieşte în noi şi noi în Dumnezeu, putem privi cu siguranţă la ziua judecăţii (cf. 1In 5,13.15.17).

 8. Înviaţi în speranţă
Isus nu explică modul în care se va realiza învierea trupurilor, şi nici noi nu o putem explica. Când vorbeşte în parabole, Isus descrie viaţa viitoare fie ca fiind departe ca în alegoria judecăţii universale (cf. Mt 25,31-46), fie ca fiind deja prezentă (cf. Lc 16,19-31). Tâlharului căit îi spune direct: „Astăzi vei fi cu mine în rai” (Lc 23,43). Bazându-se pe această nedeterminare sau „înţelepciune a-temporală, Biserica vesteşte împărtăşirea actuală a sfinţilor în Dumnezeu şi învierea finală. Orice explicaţie în plus ar fi inadecvată pentru a reda certitudinea celor care s-au încredinţat cuvântului lui Dumnezeu. Ştim că „înaintea lui o zi valorează o mie de ani” (cf. 2Pt 3,8), şi că nimic în lume, „nici viaţa, nici moartea, nici prezentul, nici viitorul, nici vreo altă făptură nu vor putea niciodată să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Domnul nostru Isus Cristos” (Rom 8,38-39).

 9. Cântarea psalmistului
Conştient de propria vinovăţie, credinciosul îşi deschide inima spre speranţă şi aşteaptă îndurare: „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu! Pleacă-ţi urechea ta la glasul rugăciunii mele! Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine însă este iertare, şi ne temem de tine. Eu nădăjduiesc în Domnul; sufletul meu speră în cuvântul său. Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor. Să nădăjduiască Israel în Domnul, căci la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire! El îl va mântui pe Israel de toate fărădelegile sale” (Ps 129/130,1-8 psalmul responsorial).

 10. Rugăciunea Bisericii
Vino în ajutorul nostru, Părinte milostiv, ca să putem trăi şi acţiona în dragostea care l-a făcut pe Fiul tău să-şi dea viaţa din iubire pentru lume.

 (Radio Vatican -  Anton Lucaci, material omiletic de vineri 31 martie 2017) 








All the contents on this site are copyrighted ©.