Mesajul papei Francisc la Ziua mondială a comunicațiilor sociale 2017 (text)

RV 24 ian 2017. A fost publicat astăzi, 24 ianuarie, mesajul papei Francisc la Ziua mondială a comunicațiilor sociale 2017, pe tema: ”«Nu te teme, căci eu sunt cu tine!» (Is 43,5). A comunica speranță și încredere în timpul nostru”. Mesajul Sfântului Părinte a fost prezentat astăzi la Sala de presă a Sf. Scaun de mons. Dario Edoardo Viganò, prefectul Secretariatului pentru comunicare, avându-i alături pe jurnaliștii Delia Gallagher (CNN) și Pablo Ordaz (El País). Textul a apărut în traducere oficială în limbile italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă, portugheză și polonă. Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, mesajul Sfântului Părinte, difuzat în comemorarea liturgică a Sf. Francisc de Sales, episcop, învățător al Bisericii, patronul jurnaliștilor catolici. Ziua comunicațiilor sociale este marcată anual de Biserica catolică în duminica a șaptea a Paștelui. Anul acesta Ziua specială dedicată mass-media, care a ajuns la cea de-a 51-a ediție, cade în 28 mai. 

"Nu te teme, căci eu sunt cu tine" (Is 43,5) A comunica speranța și încrederea în timpul nostru
Accesul la mijloacele de comunicare, datorat progresului tehnologic, s-a lărgit într-atât încât numeroase persoane au posibilitatea de a împărtăși instantaneu informații și de a le răspândi cu amploare.  Aceste știri pot fi bune sau rele, adevărate sau false. Chiar și vechii noștri părinți în ale credinței vorbeau despre mintea omenească comparând-o cu o piatră de moară care, pusă în mișcare de apă, nu poate fi oprită. Însă, responsabilul morii, are posibilitatea de a decide dacă să macine grâu sau zâzanie. Mintea omului este mereu în acțiune și nu poate înceta să "macine" ceea ce primește, însă suntem noi cei care decidem ce fel de material să punem la dispoziție (cf  Casian Romanul, Scrisoare către Leonțiu Igumenul) .

Aș dori ca acest mesaj să ajungă și să-i încurajeze pe toți cei care, atât în mediul profesional cât și în relațiile personale 'macină' zilnic numeroase informații pentru a oferi pâine proaspătă și bună celor care se alimentează cu roadele comunicării lor. Aș vrea să-i îndemn pe toți la o comunicare constructivă care, respingând prejudecățile față de ceilalți, să privească realitatea cu încredere conștientă.

Cred că este necesară ruperea cercului vicios al angoasei și blocarea spiralei fricii, rod al obișnuinței de a fixa atenția asupra 'veștilor rele' (războaie, terorism, scandaluri și orice tip de faliment în problematicele umane). Desigur, nu înseamnă că trebuie promovată o dezinformare prin care să fie ignorată drama suferinței sau căderea într-un optimism naiv care nu se lasă atins de scandalul răului. Aș vrea, dimpotrivă, ca toți să încerce să depășească acel sentiment de nemulțumire și de resemnare care ne cuprinde adesea, aruncându-ne în apatie, generând temeri sau impresia că nu poate fi pus capăt răului. De altfel, într-un sistem comunicativ în care domină logica potrivit căreia știrea bună nu are audiență, așadar nu este o știre, și în care se face spectacol din drama durerii și din misterul răului putem fi tentați fie de anestezierea conștiinței, fie de căderea în disperare.

Aș dori așadar să ofer o contribuție la căutarea unui stil comunicativ deschis și creativ, care să nu fie niciodată dispus să acorde răului un rol de protagonist, ci să caute să pună în lumină soluții posibile, inspirând o atitudine plină de inițiativă și responsabilă în persoanele cărora li se comunică o știre. Aș vrea să-i îndemn pe toți să le ofere bărbaților și femeilor din timpul nostru relatări caracterizate de logica "veștii bune".

Vestea cea bună
Viața omului nu este doar o cronică aseptică de evenimente, dar e istorie, o istorie care așteaptă să fie povestită prin alegerea unei chei de interpretare în măsură să selecționeze și să cuprindă datele cele mai importante. Realitatea, în sine însăși, nu are o semnificație univocă. Totul depinde de privirea cu care este captată, de «ochelarii» cu care alegem să o privim: schimbând lentilele, și realitatea apare diferită. De unde putem porni, așadar, pentru a citi realitatea cu «ochelarii» potriviți?

Pentru noi, creștinii, ochelarii adecvați pentru a descifra realitatea nu pot să fie decât Vestea cea bună, pornind de la Vestea cea bună prin excelență: «Evanghelia lui Isus, Cristos, Fiul lui Dumnezeu» (Mc 1,1). Cu aceste cuvinte, evanghelistul Marcu începe povestirea sa, cu anunțul privind «Vestea cea bună», care are a face cu Isus, dar mai mult decât o informație despre Isus, este mai degrabă Vestea cea bună care este Isus însuși. Citind paginile Evangheliei se descoperă că, de fapt, titlul operei corespunde conținutului și că, mai presus de toate, acest conținut este persoana însăși a lui Isus.

Vestea cea bună care este Isus însuși nu este bună pentru că lipsită de suferință, ci pentru că chiar și suferința este trăită într-un cadru mai amplu, parte integrantă din iubirea sa față de Tatăl și de omenire. În Cristos, Dumnezeu s-a făcut solidar cu orice situație umană, revelându-ne faptul că nu suntem singuri pentru că avem un Tată care niciodată nu poate să-i uite pe fiii săi. «Nu te teme, căci eu sunt cu tine!» (Is 43,5): este cuvântul consolator al unui Dumnezeu care dintotdeauna participă la istoria poporului său. În Fiul său iubit, această promisiune a lui Dumnezeu - «sunt cu tine» - ajunge să asume toată slăbiciunea noastră până la a muri cu o moarte ca a noastră. În El, chiar și întunericul și moartea devin loc de comuniune cu Lumina și Viața. Se naște astfel o speranță, accesibilă oricui, chiar acolo unde viața cunoaște amărăciunea falimentului. Este vorba de o speranță care nu dezamăgește, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre (cf. Rom 5,5) și face să încolțească viața nouă după cum planta crește din sămânța căzută. În această lumină orice nouă dramă care se întâmplă în istoria lumii devine și scenariu unei posibile vești bune, din moment ce iubirea reușește întotdeauna să afle calea apropierii și să trezească inimi capabile de a se lăsa mișcate, chipuri capabile de a nu se abate, mâini gata de a edifica. 

Încrederea în sămânța Împărăției lui Dumnezeu
Pentru a iniția discipolii și mulțimea în această mentalitate evanghelică și pentru a le oferi 'ochelarii' potriviți cu care să privească la logica iubirii care moare și învie, Isus recurgea la parabolele în care Împărăția lui Dumnezeu este deseori comparată cu o sămânță care răspândește forța vitală tocmai atunci când moare în pământ (cf Mc 4, 1-34). Apelează la imagini și metafore pentru a comunica puterea umilă a Împărăției lui Dumnezeu, nefiind un mod pentru a-i reduce importanța și urgența, ci o formă milostivă ce-i lasă ascultătorului "spațiu" de libertate pentru a o primi și transmite inclusiv sieși. De asemenea, este calea privilegiată pentru a exprima imensa demnitate a misterului pascal, lăsând să fie imaginile – mai mult decât conceptele – cele care comunică paradoxala frumusețe a vieții celei noi în Cristos, în care ostilitatea și crucea nu zădărnicesc ci împlinesc mântuirea lui Dumnezeu, în care slăbiciunea este mai puternic decât orice putere omenească, în care falimentul poate fi preludiul celei mai mari împliniri a fiecărui lucru, prin iubire. De altfel, chiar în felul acesta se maturizează și se aprofundează speranța împărăției lui Dumnezeu: "Ca un om care aruncă sămânța în pământ și, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și ziua, sămânța răsare și crește" (Mc 4, 26-27)    

Împărăția lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru, ca o sămânță ascunsă de privirea superficială și a cărei creștere are loc în tăcere. Cei ai căror ochi au fost limpeziți de Duhul Sfânt reușesc să o vadă încolțind și nu permit să le fie furată bucuria Împărăției din cauza zâzaniei mereu prezentă. 

Orizonturile Duhului Sfânt
Speranța întemeiată pe vestea cea bună care este Isus ne face să ne înălțăm privirea și să-l contemplăm în cadrul liturgic al sărbătorii Înălțării. În timp ce se pare că Domnul se îndepărtează de noi, în realitate se lărgesc orizonturile speranței. Într-adevăr, orice bărbat și orice femeie, în Cristos, care ridică umanitatea noastră până la Cer, poate să aibă deplina libertate de «a intra în sanctuar prin sângele lui Isus, calea nouă și vie pe care ne-a deschis-o prin catapeteasmă, adică prin trupul său» (Evr 10,19-20). Prin «forța Duhului Sfânt» putem fi «mărturisitori» și comunicatori ai unei umanități noi, răscumpărate, «până la marginile pământului» (cf. Fap 1,7-8).

Încrederea în sămânța Împărăției lui Dumnezeu și în logica pascală nu poate decât să plăsmuiască și modul nostru de a comunica. Această încredere ne face capabili să lucrăm, în multiplele forme în care se face astăzi comunicarea, cu convingerea că este posibil să întrezărești și să luminezi vestea cea bună prezentă în realitatea oricărei istorii și pe chipul oricărei persoane.

Cel care, cu credință, se lasă călăuzit de Duhul Sfânt devine capabil să discearnă în orice eveniment ceea ce se întâmplă între Dumnezeu și omenire, recunoscând felul în care El însuși, în scenariu dramatic al acestei lumi, compune urzeala unei istorii de mântuire. Firul cu care se țese această istorie sacră este speranța, iar țesătorul ei nu este altul decât Duhul Mângâietor. Speranța este cea mai umilă dintre virtuți, pentru că rămâne ascunsă în pliurile vieții, dar este asemenea cu plămada care face să crească tot aluatul. Noi o alimentăm citind mereu din nou Vestea cea bună, acea Evanghelie care a fost «retipărită» în nenumărate ediții în viețile sfinților, bărbați și femei deveniți icoane ale iubirii lui Dumnezeu. Chiar și astăzi Duhul Sfânt este cel care seamănă în noi dorul de Împărăția lui Dumnezeu, prin numeroase «canale»vii, prin persoanele care se lasă conduse de Vestea cea bună în mijlocul dramei istoriei și sunt ca farurile în întunericul acestei lumi, care luminează ruta și deschid căi noi de încredere și speranță. 

(rv - A. Dancă - A. Mărtinaș)