(RV - 18 decembrie 2016) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu acea rugă intensă care de secole întreţine speranţa poporului biblic în venirea lui Mesia. Dumnezeu a strâns în ea ca într-un urcior lacrimile şi suspinele săracilor din toate timpurile, încrezători că Mesia (Cristos) vine, iartă, răscumpără şi înalţă la viaţă nouă pe cei împovăraţi: „Coborâţi, ceruri, roua de sus şi norii să-l reverse în ploaie pe Cel Drept; să se deschidă pământul şi să-l odrăslească pe Mântuitorul” (cf. Is 45,8). Domnul coboară ca roua în deşert şi ca ploaia care înviorează stepa. El face să înflorească pustiul omenirii rănite lăuntric şi epuizate de forţa vitală. Roua indică prospeţimea dimineţii în contrast cu arşiţa amiezii. Dacă norul este simbolul prezenţei ocrotitoare a lui Dumnezeu, roua face aluzie la zămislirea feciorelnică a lui Mesia fără focul concupiscenţei omeneşti. Năzuinţele profunde ale celor de demult sunt preluate de Biserica noastră catolică în cântarea proprie acestui timp liturgic: „Voi ceruri vă-nduraţi / pe Cel promis ni-1 daţi; / pe Fiul Tatălui de sus / pe al nostru Domn Isus. / Deschide-te, pământ, / să iasă Domnul Sfânt; / din tine el va odrăsli / şi ne va mântui”. Şi mai departe: „Proorocii toţi au plâns, / De dorul lui s-au stins, / Pe Domnul pe pământ născut / Să-l vadă n-au putut”. Finalul acestei cântări ne duce gândul la cuvintele lui Isus adresate discipolilor: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor… fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit” (Mt 13,11.16-17). Astăzi putem fi fericiţi, căci „Pe noi Cel Îndurat / Ne-a binecuvântat, / ştergând păcatul strămoşesc / Din neamul omenesc”. Avem la îndemână o cântare vibrantă întemeiată pe cuvântul Revelaţiei biblice. Ea ne ajută „să ajungem la înţelegerea realităţilor divine nu după propria noastră voinţă, nici după propria simţire, ci în modul în care Dumnezeu însuşi a binevoit să ne înveţe prin Sfintele Scripturi” (cf. Sf. Hipolit, tratatul Contra ereziei lui Noetus, cap. 9)
1. Chemaţi la bucuria Evangheliei
Lecturile liturgice ne poartă în inima experienţei noastre de credinţă care este bucuria
Evangheliei. Ascultând începutul scrisorii apostolului Paul către Romani, recunoaştem
că şi nouă ne-a fost vestită „Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o promisese de mai
înainte prin profeţii săi în Sfintele Scripturi, despre Fiul său născut după trup
din descendenţa lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei
prin învierea din morţi”. Şi noi suntem între neamurile aduse „la ascultarea credinţei”,
căci suntem creştini, „chemaţi ai lui Isus Cristos şi iubiţi de Dumnezeu”. Şi noi
suntem „chemaţi sfinţi”, căci am primit „har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
şi de la Domnul Isus Cristos” (cf. Rom 1,1-7, lectura a doua). Nimic nu este mai decisiv
la răscruce de drumuri şi aproape de cumpăna anilor decât raportul cu Dumnezeu pentru
a putea privi înainte cu speranţă. A şti că suntem iubiţi de Dumnezeu şi a dori să
fim conduşi de Duhul lui Cristos înviat din morţi înseamnă a trăi în bucuria Evangheliei.
2. Naşterea lui Isus Cristos a fost aşa
Evanghelia acestei duminici (cf. Mt 1,18-24) prezintă începutul povestirii despre
naşterea Domnului, ajutându-ne să înţelegem, cine este Isus, de unde vine, cum poate
fi „fiul lui David” şi în acelaşi timp „fiul lui Dumnezeu”. Răspunsurile se lămuresc
treptat din iniţiativa şi în stilul discret al lui Dumnezeu. Să-l ascultăm pe evanghelistul
Matei: „Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu
Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.
Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. Cugetând
el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif,
fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit
în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el
va mântui poporul său de păcatele sale”. Îngerul îi dezvăluie lui Iosif că Acela care
este în Maria este generat de Duhul Sfânt. Iosif, luând-o la sine pe Maria, va da
copilului paternitatea legală, făcându-l descendentul casei lui David şi punându-i
numele „Isus”, care înseamnă „Dumnezeu salvează”. De fapt, El va mântui poporul său
de păcate.
3. Emanuel, „Dumnezeu cu noi”
Istoria pământească a lui Isus, de la naştere până la moartea pe cruce şi învierea
din morţi, se înscrie într-un plan de mare amplitudine temporală. Este un plan ce
se realizează de-a lungul istoriei. Evanghelistul Matei evocă acest plan divin, când
vede realizându-se în Maria cele anunţate de profetul Isaia cu opt sute de ani în
urmă (cf. Is 7,10-14, prima lectură): „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu
şi îi vor pune numele Emanuel”, care, tradus, înseamnă: „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1,23;
cf. Is 7,14). Profeţia lui Isaia se împlineşte în maternitatea divină a Mariei. Lui
Iosif, soţul ei, bărbat drept, îi revine misiunea să colaboreze la planul divin, transmiţând
Fiului lui Dumnezeu titlul mesianic de „fiu al lui David”. Emanuel este unul dintre
numele lui Isus. El însuşi şi-l recunoaşte şi îl umple de semnificaţie, rezumând în
el misiunea sa pământească pe care o încheie cu promisiunea făcută discipolilor: „Iată,
eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). De atunci nimeni
nu mai are motiv să se întristeze pentru că ar fi neînţeles, abandonat şi singur.
Fiecare poate spune: „Domnul meu este cu mine” pentru că Emanuel este „Dumnezeu-cu-noi”.
Aceasta este bucuria Crăciunului. Dumnezeu a devenit om ca şi noi, pentru a ne dezvălui
cine este El şi cine suntem noi, mântuindu-ne de păcat, din robia egoismului nostru,
făcându-ne capabili să iubim. Adesea suntem prea distraţi, prea ocupaţi, prea „conectaţi”
la reţea pentru a percepe că Domnul este prezent, că este „Dumnezeu-cu-noi”. El este
prezent acolo unde ne-a spus să-l căutăm. Şi acesta este adevăratul motiv pentru care
an de an sărbătorim Naşterea Domnului.
4. Drama lui Iosif, logodnicul Mariei
Să concentrăm atenţia asupra persoanei lui Iosif, cel chemat să colaboreze la realizarea
planului lui „Dumnezeu-cu-noi”; să învăţăm din felul în care acest bărbat i-a făcut
loc lui Isus în viaţa sa. La fel ca pentru Maria, nici pentru acest tânăr nu a fost
uşor să intre în misterul lui Dumnezeu. A fost nevoie de multă credinţă şi de mult
curaj. Iosif era logodit în mod oficial cu Maria şi înainte de fi împreună cu ea află
că este însărcinată. Ce perturbare va fi trăit sărmanul Iosif! Să ne gândim la zbuciumul
său sufletesc! Se gândea s-o lase în ascuns, să nu o expună batjocurii şi râsului
lumii. El o iubea sincer pe Maria, o ştia cinstită, îi cunoştea virtuţile şi, ascultând-o,
a vrut să o creadă, intuind că în viaţa ei nu putea fi decât mâna lui Dumnezeu. Conform
legii, ar fi putut să o denunţe, făcând să fie condamnată şi omorâtă cu pietre în
pragul casei tatălui ei. În schimb, Iosif, fiind drept, se dă deoparte pentru a nu
fi de obstacol în calea lucrării lui Dumnezeu. Are încredere în Maria şi nu caută
să-şi răzbune „orgoliul rănit", dar urmăreşte în toate voia lui Dumnezeu şi binele
celei pe care o iubea. Ce exemplu minunat! Rectitudinea morală şi iubirea lui Iosif
sunt răsplătite. Domnul îi vorbeşte într-un vis, asigurându-l că ceea ce se întâmplă
în Maria este lucrare divină. Apoi îi cere să colaboreze, să o ia la sine ca soţie
şi să fie tată, păzitor model al lui Emanuel „Dumnezeu-cu-noi”. Cuvintele mesagerului
divin au tonul solemn al revelaţiilor: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei
pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va
naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele
sale”. Remarcăm discernământul atent la care este chemat Iosif. Şi el se dovedeşte
curajos şi spune da; se arată total disponibil să se implice în misiune. Îşi pune
în joc dragostea şi tot viitorul, bazându-se pe cuvântul lui Dumnezeu. Are certitudinea
că nu va fi dezamăgit. Susţinut de curajul credinţei, ştie să se încreadă total în
Dumnezeu. Zis şi făcut: „trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit
îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui (Mt,1,24).
5. Iosif, model de credinţă
În situaţia dramatică de mare cumpănă Iosif ne apare ca un om de o credinţă tare.
La fel ca pentru Maria şi pentru Iosif, şi în situaţia noastră personală şi comunitară
credinţa matură presupune o experienţă religioasă deplină. Iosif pune deoparte planurile
sale pentru a îmbrăţişa unul mai mare, planul lui Dumnezeu. Se angajează în slujba
lui Dumnezeu pe timp indeterminat, pe termen lung, pe toată viaţa. Cine ştie cu câtă
migală, delicateţe şi uimire se va fi apropiat de Isus! Pe scurt, nu i-a fost deloc
uşor să îndeplinească rolul de tată pentru Fiul lui Dumnezeu făcut om! Ce imbold pentru
a examina relaţia noastră cu Isus! Este simplă rutină, o relaţie rece, apatică? Avem
nevoie de exemplul şi mijlocirea sfântului Iosif, într-o vreme în care prea mulţi
se gândesc la doar interesele personale şi prea puţin la Dumnezeu, în care prea mulţi
oameni au abdicat rolul taţilor, preferând faza copilăriei, să fie veşnic copilăroşi;
sau au devalorizat rolul de soţi, preferând pe cel al amantului imatur; în care prea
mulţi se gândesc doar la locul de muncă, neglijând prezenţa lor în familie sau făcându-o
apăsătoare cu atitudini mânioase sau solitare. S-ar părea că trăim un timp în care
omul şi-a pierdut bucuria şi sentimentul de a fi un om! Vrem să-i cerem sfântului
Iosif să mijlocească pentru noi ca să ne putem apropia de Domnul cu aceeaşi stimă,
respect, sensibilitate şi ascultare promptă; să dăruiască tinerilor curajul de a ţinti
departe, răspunzând la propunerile lui Dumnezeu, înalte pentru că divine!
6. Iosif, model de aşteptare a Domnului
Lemnarul din Nazaret este totodată un model de aşteptare a venirii Domnului. O aşteptare
activă ce comportă decizii personale şi implicare concretă. De fapt, în Iosif (cf.
Mt 1,18-24, pericopa evanghelică) şi în regele Ahaz (cf. Is 7,10-14, prima lectură)
putem vedea două moduri de a aştepta venirea Mântuitorului. Amândoi se află în situaţii
dramatice. Iosif, în perioada logodnei, află că tânăra promisă este însărcinată. Se
nasc atunci dubii puternice cu privire la fidelitatea logodnicei, încât se gândea
să o lase în ascuns. Înştiinţat în vis de către un înger, caută să facă voia Domnului.
Ahaz, suveranul regatului lui Iuda, este solicitat de profetul Isaia să se adreseze
lui Dumnezeu într-un moment de cumpănă pentru regatul său în care poporul suferă din
cauza ameninţării unei invazii străine. Amândoi, atât Iosif cât şi regele Ahaz sunt
chemaţi să aibă grijă de ceea ce le-a fost încredinţat. Tocmai în momentele de încercare
credinţa în Dumnezeu face diferenţa. Iosif se încrede în Domnul şi o ia de soţie pe
Maria, logodnica sa. În schimb, regele Ahaz nu crede că Dumnezeu îi garantează sprijinul
prezenţei sale, „Dumnezeu cu noi”, şi drept consecinţă se ruinează. Maria îl va naşte
pe Isus, fiindu-i asigurate de către Iosif toate îngrijirile şi garanţiile unui soţ
iubitor; în cazul regelui Ahaz, poporul va fi dus în sclavie din pricina incredulităţii
suveranului în prezenţa salvatoare a lui Dumnezeu. Iosif recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu
în Maria şi colaborează demn şi disponibil la planul divin. Angajarea în slujba lui
Dumnezeu comportă stabilirea unei relaţii durabile de dreptate, de respect, de iubire,
de serviciu sincer faţă de semeni. Iosif are mâinile nepătate şi inima curată pentru
a-l primi în viaţa sa pe Cristos. Nu se închină la idoli, de aceea primeşte „binecuvântare
de la Domnul şi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul său”. Iosif face parte din generaţia
celor care caută faţa lui Dumnezeu. El ne însoţeşte ca să-l primim pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi”
în viaţa noastră.
7. Cântarea psalmistului
Condiţiile morale pentru a avea accesul cuvenit la bucuria Naşterii Domnului sunt
cântate de psalmistul biblic: „Iată, vine Domnul; el este regele măririi (cf.7c şi
10b). Al Domnului este pământul şi tot ce este pe el, lumea şi cei care locuiesc în
ea. Căci el l-a întemeiat pe mări şi l-a stabilit peste râuri. Cine va urca pe muntele
Domnului? Cine se va ridica în locul său cel sfânt? Cel care are mâinile nepătate
şi inima curată, cel care nu-şi înalţă sufletul spre lucruri deşarte. Acesta va primi
binecuvântare de la Domnul şi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul său. Aceasta este
generaţia celor care-l caută pe el, al celor care caută faţa Dumnezeului lui Iacob”
(Ps 23/24,1-2.3-4ab.5-6, psalmul responsorial).
8. Rugăciunea Bisericii
Te rugăm, Doamne, revarsă harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care
am cunoscut, prin vestirea îngerului, întruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim duşi,
prin patima şi crucea lui, la slava învierii.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 16 decembrie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |