2016-12-16 07:53:00

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Advent (A): Bucuria Evangheliei


(RV - 18 decembrie 2016) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu acea rugă intensă care de secole întreţine speranţa poporului biblic în venirea lui Mesia. Dumnezeu a strâns în ea ca într-un urcior lacrimile şi suspinele săracilor din toate timpurile, încrezători că Mesia (Cristos) vine, iartă, răscumpără şi înalţă la viaţă nouă pe cei împovăraţi: „Coborâţi, ceruri, roua de sus şi norii să-l reverse în ploaie pe Cel Drept; să se deschidă pământul şi să-l odrăslească pe Mântuitorul” (cf. Is 45,8). Domnul coboară ca roua în deşert şi ca ploaia care înviorează stepa. El face să înflorească pustiul omenirii rănite lăuntric şi epuizate de forţa vitală. Roua indică prospeţimea dimineţii în contrast cu arşiţa amiezii. Dacă norul este simbolul prezenţei ocrotitoare a lui Dumnezeu, roua face aluzie la zămislirea feciorelnică a lui Mesia fără focul concupiscenţei omeneşti. Năzuinţele profunde ale celor de demult sunt preluate de Biserica noastră catolică în cântarea proprie acestui timp liturgic: „Voi ceruri vă-nduraţi / pe Cel promis ni-1 daţi; / pe Fiul Tatălui de sus / pe al nostru Domn Isus. / Deschide-te, pământ, / să iasă Domnul Sfânt; / din tine el va odrăsli / şi ne va mântui”. Şi mai departe: „Proorocii toţi au plâns, / De dorul lui s-au stins, / Pe Domnul pe pământ născut / Să-l vadă n-au putut”. Finalul acestei cântări ne duce gândul la cuvintele lui Isus adresate discipolilor: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor… fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit” (Mt 13,11.16-17). Astăzi putem fi fericiţi, căci „Pe noi Cel Îndurat / Ne-a binecuvântat, / ştergând păcatul strămoşesc / Din neamul omenesc”. Avem la îndemână o cântare vibrantă întemeiată pe cuvântul Revelaţiei biblice. Ea ne ajută „să ajungem la înţelegerea realităţilor divine nu după propria noastră voinţă, nici după propria simţire, ci în modul în care Dumnezeu însuşi a binevoit să ne înveţe prin Sfintele Scripturi” (cf. Sf. Hipolit, tratatul Contra ereziei lui Noetus, cap. 9)

1. Chemaţi la bucuria Evangheliei
Lecturile liturgice ne poartă în inima experienţei noastre de credinţă care este bucuria Evangheliei. Ascultând începutul scrisorii apostolului Paul către Romani, recunoaştem că şi nouă ne-a fost vestită „Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o promisese de mai înainte prin profeţii săi în Sfintele Scripturi, despre Fiul său născut după trup din descendenţa lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei prin învierea din morţi”. Şi noi suntem între neamurile aduse „la ascultarea credinţei”, căci suntem creştini, „chemaţi ai lui Isus Cristos şi iubiţi de Dumnezeu”. Şi noi suntem „chemaţi sfinţi”, căci am primit „har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos” (cf. Rom 1,1-7, lectura a doua). Nimic nu este mai decisiv la răscruce de drumuri şi aproape de cumpăna anilor decât raportul cu Dumnezeu pentru a putea privi înainte cu speranţă. A şti că suntem iubiţi de Dumnezeu şi a dori să fim conduşi de Duhul lui Cristos înviat din morţi înseamnă a trăi în bucuria Evangheliei.

2. Naşterea lui Isus Cristos a fost aşa
Evanghelia acestei duminici (cf. Mt 1,18-24) prezintă începutul povestirii despre naşterea Domnului, ajutându-ne să înţelegem, cine este Isus, de unde vine, cum poate fi  „fiul lui David” şi în acelaşi timp „fiul lui Dumnezeu”. Răspunsurile se lămuresc treptat din iniţiativa şi în stilul discret al lui Dumnezeu. Să-l ascultăm pe evanghelistul Matei: „Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o expună, a vrut să o lase în ascuns. Cugetând el la acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Îngerul îi dezvăluie lui Iosif că Acela care este în Maria este generat de Duhul Sfânt. Iosif, luând-o la sine pe Maria, va da copilului paternitatea legală, făcându-l descendentul casei lui David şi punându-i numele „Isus”, care înseamnă „Dumnezeu salvează”. De fapt, El va mântui poporul său de păcate.

3. Emanuel, „Dumnezeu cu noi”
Istoria pământească a lui Isus, de la naştere până la moartea pe cruce  şi învierea din morţi, se înscrie într-un plan de mare amplitudine temporală. Este un plan ce se realizează de-a lungul istoriei. Evanghelistul Matei evocă acest plan divin, când vede realizându-se în Maria cele anunţate de profetul Isaia cu opt sute de ani în urmă (cf. Is 7,10-14, prima lectură): „Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emanuel”, care, tradus, înseamnă: „Dumnezeu-cu-noi”  (Mt 1,23; cf. Is 7,14). Profeţia lui Isaia se împlineşte în maternitatea divină a Mariei. Lui Iosif, soţul ei, bărbat drept, îi revine misiunea să colaboreze la planul divin, transmiţând Fiului lui Dumnezeu titlul mesianic de „fiu al lui David”. Emanuel este unul dintre numele lui Isus. El însuşi şi-l recunoaşte şi îl umple de semnificaţie, rezumând în el misiunea sa pământească pe care o încheie cu promisiunea făcută discipolilor: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). De atunci nimeni nu mai are motiv să se întristeze pentru că ar fi neînţeles, abandonat şi singur. Fiecare poate spune: „Domnul meu este cu mine” pentru că Emanuel este „Dumnezeu-cu-noi”. Aceasta este bucuria Crăciunului. Dumnezeu a devenit om ca şi noi, pentru a ne dezvălui cine este El şi cine suntem noi, mântuindu-ne de păcat, din robia egoismului nostru, făcându-ne capabili să iubim. Adesea suntem prea distraţi, prea ocupaţi, prea „conectaţi” la reţea pentru a percepe că Domnul este prezent, că este „Dumnezeu-cu-noi”. El este prezent acolo unde ne-a spus să-l căutăm. Şi acesta este adevăratul motiv pentru care an de an sărbătorim Naşterea Domnului.

4. Drama lui Iosif, logodnicul Mariei
Să concentrăm atenţia asupra persoanei lui Iosif, cel chemat să colaboreze la realizarea planului lui „Dumnezeu-cu-noi”; să învăţăm din felul în care acest bărbat i-a făcut loc lui Isus în viaţa sa. La fel ca pentru Maria, nici pentru acest tânăr nu a fost uşor să intre în misterul lui Dumnezeu. A fost nevoie de multă credinţă şi de mult curaj. Iosif era logodit în mod oficial cu Maria şi înainte de fi împreună cu ea află că este însărcinată. Ce perturbare va fi trăit sărmanul Iosif! Să ne gândim la zbuciumul său sufletesc! Se gândea s-o lase în ascuns, să nu o expună batjocurii şi râsului lumii. El o iubea sincer pe Maria, o ştia cinstită, îi cunoştea virtuţile şi, ascultând-o, a vrut să o creadă, intuind că în viaţa ei nu putea fi decât mâna lui Dumnezeu. Conform legii, ar fi putut să o denunţe, făcând să fie condamnată şi omorâtă cu pietre în pragul casei tatălui ei. În schimb, Iosif, fiind drept, se dă deoparte pentru a nu fi de obstacol în calea lucrării lui Dumnezeu. Are încredere în Maria şi nu caută să-şi răzbune „orgoliul rănit", dar urmăreşte în toate voia lui Dumnezeu şi binele celei pe care o iubea. Ce exemplu minunat! Rectitudinea morală şi iubirea lui Iosif sunt răsplătite. Domnul îi vorbeşte într-un vis, asigurându-l că ceea ce se întâmplă în Maria este lucrare divină. Apoi îi cere să colaboreze, să o ia la sine ca soţie şi să fie tată, păzitor model al lui Emanuel „Dumnezeu-cu-noi”. Cuvintele mesagerului divin au tonul solemn al revelaţiilor: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt! Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Remarcăm discernământul atent la care este chemat Iosif. Şi el se dovedeşte curajos şi spune da; se arată total disponibil să se implice în misiune. Îşi pune în joc dragostea şi tot viitorul, bazându-se pe cuvântul lui Dumnezeu. Are certitudinea că nu va fi dezamăgit. Susţinut de curajul credinţei, ştie să se încreadă total în Dumnezeu. Zis şi făcut: „trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui (Mt,1,24).

5. Iosif, model de credinţă
În situaţia dramatică de mare cumpănă Iosif ne apare ca un om de o credinţă tare. La fel ca pentru Maria şi pentru Iosif, şi în situaţia noastră personală şi comunitară credinţa matură presupune o experienţă religioasă deplină. Iosif pune deoparte planurile sale pentru a îmbrăţişa unul mai mare, planul lui Dumnezeu. Se angajează în slujba lui Dumnezeu pe timp indeterminat, pe termen lung, pe toată viaţa. Cine ştie cu câtă migală, delicateţe şi uimire se va fi apropiat de Isus! Pe scurt, nu i-a fost deloc uşor să îndeplinească rolul de tată pentru Fiul lui Dumnezeu făcut om! Ce imbold pentru a examina relaţia noastră cu Isus! Este simplă rutină, o relaţie rece, apatică? Avem nevoie de exemplul şi mijlocirea sfântului Iosif, într-o vreme în care prea mulţi se gândesc la doar interesele personale şi prea puţin la Dumnezeu, în care prea mulţi oameni au abdicat rolul taţilor, preferând faza copilăriei, să fie veşnic copilăroşi; sau au devalorizat rolul de soţi, preferând pe cel al amantului imatur; în care prea mulţi se gândesc doar la locul de muncă, neglijând prezenţa lor în familie sau făcându-o apăsătoare cu atitudini mânioase sau solitare. S-ar părea că trăim un timp în care omul şi-a pierdut bucuria şi sentimentul de a fi un om! Vrem să-i cerem sfântului Iosif să mijlocească pentru noi ca să ne putem apropia de Domnul cu aceeaşi stimă, respect, sensibilitate şi ascultare promptă; să dăruiască tinerilor curajul de a ţinti departe, răspunzând la propunerile lui Dumnezeu, înalte pentru că divine!

6. Iosif, model de aşteptare a Domnului
Lemnarul din Nazaret este totodată un model de aşteptare a venirii Domnului. O aşteptare activă ce comportă decizii personale şi implicare concretă. De fapt, în Iosif (cf. Mt 1,18-24, pericopa evanghelică) şi în regele Ahaz (cf. Is 7,10-14, prima lectură) putem vedea două moduri de a aştepta venirea Mântuitorului. Amândoi se află în situaţii dramatice. Iosif, în perioada logodnei, află că tânăra promisă este însărcinată. Se nasc atunci dubii puternice cu privire la fidelitatea logodnicei, încât se gândea să o lase în ascuns. Înştiinţat în vis de către un înger, caută să facă voia Domnului. Ahaz, suveranul regatului lui Iuda, este solicitat de profetul Isaia să se adreseze lui Dumnezeu într-un moment de cumpănă pentru regatul său în care poporul suferă din cauza ameninţării unei invazii străine. Amândoi, atât Iosif cât şi regele Ahaz sunt chemaţi să aibă grijă de ceea ce le-a fost încredinţat. Tocmai în momentele de încercare credinţa în Dumnezeu face diferenţa. Iosif se încrede în Domnul şi o ia de soţie pe Maria, logodnica sa. În schimb, regele Ahaz nu crede că Dumnezeu îi garantează sprijinul prezenţei sale, „Dumnezeu cu noi”, şi drept consecinţă se ruinează. Maria îl va naşte pe Isus, fiindu-i asigurate de către Iosif toate îngrijirile şi garanţiile unui soţ iubitor; în cazul regelui Ahaz, poporul va fi dus în sclavie din pricina incredulităţii suveranului în prezenţa salvatoare a lui Dumnezeu. Iosif recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu în Maria şi colaborează demn şi disponibil la planul divin. Angajarea în slujba lui Dumnezeu comportă stabilirea unei relaţii durabile de dreptate, de respect, de iubire, de serviciu sincer faţă de semeni. Iosif are mâinile nepătate şi inima curată pentru a-l primi în viaţa sa pe Cristos. Nu se închină la idoli, de aceea primeşte „binecuvântare de la Domnul şi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul său”. Iosif face parte din generaţia celor care caută faţa lui Dumnezeu. El ne însoţeşte ca să-l primim pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” în viaţa noastră.

7. Cântarea psalmistului
Condiţiile morale pentru a avea accesul cuvenit la bucuria Naşterii Domnului sunt cântate de psalmistul biblic: „Iată, vine Domnul; el este regele măririi (cf.7c şi 10b). Al Domnului este pământul şi tot ce este pe el, lumea şi cei care locuiesc în ea. Căci el l-a întemeiat pe mări şi l-a stabilit peste râuri. Cine va urca pe muntele Domnului? Cine se va ridica în locul său cel sfânt?  Cel care are mâinile nepătate şi inima curată, cel care nu-şi înalţă sufletul spre lucruri deşarte. Acesta va primi binecuvântare de la Domnul şi dreptate de la Dumnezeu, mântuitorul său. Aceasta este generaţia celor care-l caută pe el, al celor care caută faţa Dumnezeului lui Iacob” (Ps 23/24,1-2.3-4ab.5-6, psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii
Te rugăm, Doamne, revarsă harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut, prin vestirea îngerului, întruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim duşi, prin patima şi crucea lui, la slava învierii.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 16 decembrie 2016)

 








All the contents on this site are copyrighted ©.