Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIII-a de peste an (C). Venirea Domnului

(RV – 13 noiembrie 2016) E Ziua Domnului. Anul bisericesc se încheie duminica viitoare cu sărbătoarea lui Isus Cristos, Regele Universului. Se încheie totodată Anul Sfânt extraordinar al Milostivirii lui Dumnezeu. În acest timp am putut creşte în convingerea că Dumnezeu este bogat în milostivire faţă de noi. Am înţeles mai bine că trebuie să fim „milostivi precum Tatăl” în relaţiile cu semenii noştri pentru a ne bucura de plinătatea vieţii. Astăzi, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ne îndreptă atenţia spre lucrurile din urmă ale omului pentru a arăta cum să trăim prezentul în credinţă, speranţă şi iubire. Să trăim deci cu bucurie sărbătoarea săptămânală a Paştelui, având în vedere ţinta luminoasă a venirii Domnului în slavă ca să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. Ne rugăm ca noi, care am cunoscut prin vestirea îngerului întruparea lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să ajungem prin patima şi crucea lui la slava învierii. Îl rugăm pe Cristos, icoana milostivirii Tatălui, să ne purifice inimile cu focul Duhului Sfânt ca să putem înainta pe calea Evangheliei în întâmpinarea venirii sale.

1. Gânduri de pace, nu de nenorocire
La începutul acestei Liturghii duminicale Domnul spune prin profetul de demult: „Gândurile mele sunt gânduri de pace, şi nu de nenorocire; strigaţi către mine şi eu vă voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni” (cf. Ier 29,11.12.14). Profetul Ieremia se adresa din Ierusalim evreilor deportaţi în robia babiloniană. Mesajul său este şi pentru noi care alcătuim poporul Noului Legământ. Şi cu noi Dumnezeu are gânduri bune, de pace şi de mângâiere. Într-o situaţie de criză şi de dezorientare socială generalizată, cuvântul lui Dumnezeu este adevărat balsam pentru omul rănit şi zbuciumat lăuntric. Lecturile liturgice ne orientează mintea spre „lucrurile cele mai din urmă ale omului” (τὰ ἔσχατα τοῦ ἀνθρώπου – novissima hominis). Viaţa este un capital inestimabil încredinţat fiecăruia de Dumnezeu pentru a-l administra judicios şi responsabil şi de aceea nu trebuie irosit. Ştim bine că „orice zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou” din partea Creatorului. Textele biblice referitoare la „lucrurile din urmă ale omului” pot trezi în credincioşi gânduri tulburătoare şi sentimente confuze de spaimă obsedantă şi pesimism. Oricum, o tresărire din amorţeala spirituală este benefică pentru toţi.

2. Nici un fir de păr de pe capul vostru să nu se va pierde
În Evanghelia duminicală (Lc 21,5-19) Isus anunţă distrugerea templului de la Ierusalim în perspectiva lucrurilor care se vor întâmpla în vremurile din urmă. Însă Domnul le spune ascultătorilor să nu se lase înşelaţi, nici terorizaţi de ceea ce se întâmplă în timpul de faţă. În fiecare epocă istorică au loc evenimente dramatice precum războaie, persecuţii şi calamităţi naturale. Siguranţa vieţii noastre se află în altă parte, în Dumnezeu Tatăl, căci - garantează Isus – „nici un fir de păr de pe capul vostru să nu se va pierde” (v.18). „Prin statornicia voastră vă veţi mântui sufletele” (v.19). Numai perseverând în comuniune cu Domnul vom putea găsi sensul vieţii, chiar dacă trebuie să înfruntăm situaţii de cumpănă şi dificile pe care istoria nu le cruţă nimănui. În loc de a căuta în zadar să ghicim ce se va întâmpla în viitor, este mai bine să trăim în mod responsabil timpul prezent, cum avertizează apostolul Paul: „Am auzit că unii dintre voi trăiesc în trândăvie, umblă încolo şi încoace, fără să facă nimic. În Domnul Isus Cristos acestora le poruncim şi le punem în vedere: să muncească în linişte şi să mănânce pâinea agonisită de ei!” (cf. 2Tes 3,7-12, lectura a doua). De fapt, afirmă profetul, anunţând ziua judecăţii: cine trăieşte în frica lui Dumnezeu, adică în credinţă, nu rămâne în întunericul nopţii, dar primeşte binefacerile soarelui dreptăţii. Textual: „Iată, vine ziua Domnului, care va arde ca un cuptor. Toţi cei trufaşi şi toţi cei care săvârşesc fărădelegea, vor fi ca paiele. Ziua care vine îi va mistui, spune Domnul universului, şi nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură, dar pentru voi, care vă temeţi de numele meu, va răsări Soarele dreptăţii; el va aduce vindecarea pe aripile lui” (Mal 4,1-2a, prima lectură). Cuvântul lui Dumnezeu rămâne „veste bună”, chiar când stilul vorbirii, limbajul colorat folosit de autorii biblici şi conţinutul avertismentelor pot răscoli mintea şi provoca temeri. Şi acum să aprofundăm pe larg lecturile biblice în ordinea lor liturgică.

3. Ziua Domnului anunţată de profeţi
Prima lectură propune un scurt fragment luat din cartea profetului Malahia, ultima din Vechiul Testament. În fragmentul liturgic (cf. Mal 3,19-20a) se zugrăveşte în imagini vii ziua Domnului, în care istoria lumii va fi transformată şi purificată prin încercări. Acea zi „va arde ca un cuptor şi toţi cei mândri şi toţi cei care săvârşesc nelegiuire vor fi ca pleava… încât nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură”. Dar pentru cei care se tem de numele Domnului, va străluci soarele dreptăţii, iar vindecarea va veni pe aripile sale. Expresia „ziua Domnului” identifică de obicei evenimentele care au loc la sfârşitul istoriei (Is 7,18-25) şi adesea este asociată cu expresia „ziua aceea”. Pasajele Vechiului Testament în care se vorbeşte despre ziua Domnului transmit adesea un sentiment de apropiere, de iminenţă, de aşteptare. Acest lucru este pentru că pasajele Vechiului Testament referitoare la ziua Domnului vorbesc adesea atât despre o împlinire apropiată, cât şi despre una îndepărtată, cum adesea se întâmplă în Vechiul Testament. Unele pasaje ale Vechiului Testament care se referă la ziua Domnului descriu evenimente de judecată din istorie care au fost împlinite din anumite puncte de vedere, în timp ce altele fac referire la judecăţi divine care vor avea loc spre sfârşitul veacurilor. Noul Testament o numeşte ziua „mâniei”, ziua „întoarcerii” şi „ziua cea mare a Dumnezeului celui Atotputernic” şi se referă la o împlinire viitoare. Scripturile ne spun că „ziua Domnului” va veni rapid, asemenea unui hoţ noaptea, deci creştinii trebuie să vegheze şi să fie pregătiţi pentru venirea lui Cristos în orice moment. Pe lângă faptul că este un timp al judecăţii, va fi şi un timp al mântuirii. Împlinirea finală a profeţiilor cu privire la ziua Domnului va veni la sfârşitul istoriei, când Dumnezeu, cu putere măreaţă, va pedepsi răul şi îşi va împlini promisiunile.

4. La sfârşit vom fi mereu cu Domnul
Aşteptarea întoarcerii Domnului ne face să reflectăm asupra raportului dintre timpul prezent, timpul Bisericii şi al împărăţiei lui Cristos, şi viitorul (eschaton) care ne aşteaptă, atunci când Cristos va încredinţa Tatălui împărăţia (cf. 1Cor 15,24). Orice discurs creştin despre lucrurile de pe urmă, numit escatologie, porneşte mereu de la evenimentul învierii: în acest eveniment lucrurile de pe urmă au început deja şi, într-un anumit sens, sunt deja prezente. Probabil că în anul 52 sfântul Paul a scris prima dintre scrisorile sale, prima Scrisoare către Tesaloniceni, unde vorbeşte despre această întoarcere a lui Isus, numită parusia, venire, prezenţă nouă, definitivă şi evidentă (cf. 4,13-18). Creştinilor din Tesalonic, care au îndoielile lor şi problemele lor, apostolul le-a scris astfel: „Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el” (4,14). Paul descrie parusia lui Cristos cu accente deosebit de vii şi cu imagini simbolice, care însă transmit un mesaj simplu şi profund: la sfârşit vom fi mereu cu Domnul. Dincolo de imagini, acesta este mesajul esenţial: viitorul nostru este „să fim cu Domnul”; ca şi credincioşi, în viaţa noastră noi suntem deja cu Domnul; viitorul nostru, viaţa veşnică, a început deja.

5. Aşteptarea întoarcerii Domnului
În a doua Scrisoare către Tesaloniceni Paul schimbă perspectiva; vorbeşte despre evenimente negative, care vor trebui să preceadă evenimentul final şi conclusiv al istoriei. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi ca şi cum ziua Domnului ar fi într-adevăr iminentă, conform unui calcul cronologic: „Referitor la venirea Domnului nostru Isus Cristos şi la adunarea noastră împreună cu el, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi tulburaţi cu mintea sau înspăimântaţi nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ce pare a fi de la noi, cum că ziua Domnului ar fi aproape. Nimeni să nu vă amăgească în nici un fel!” (2,1-3). Continuarea acestui text anunţă că înainte de venirea Domnului va fi apostazia şi va trebui să fie revelat un „om al nelegiuirii” neidentificat mai bine, „fiul pierzării” (2,3), pe care tradiţia îl va numi apoi Anticrist. Intenţia acestei scrisori a sfântului Paul este înainte de toate practică. Astăzi în fragmentul liturgic (cf. 2Tes 3,7-12, lectura a doua) apostolul vorbeşte despre „pâinea” câştigată cinstit prin trudă, după exemplul dat de el: „Noi n-am umblat în neorânduială între voi, nici n-am mâncat pâine de la nimeni pe degeaba, ci am lucrat cu trudă şi osteneală, noaptea şi ziua, ca să nu fim povară pentru nimeni dintre voi. De fapt apostolul aflase că unii dintre creştini din Tesalonic „umblau în neorânduială, nelucrând nimic, ci amestecându-se peste tot”. Aceştia leneveau sub pretext că aşteaptă sfârşitul şi întoarcerea iminentă a Domnului, de aceea îşi ziceau că nu are rost să mai muncească. Unora ca aceştia apostolul le porunceşte şi îi sfătuieşte în Domnul Isus Cristos să-şi mănânce pâinea proprie, muncind în linişte. Le aminteşte dispoziţia dată când era la ei: „dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce!” Cu alte cuvinte, aşteptarea parusiei lui Isus nu scuteşte de la angajarea în această lume, ci dimpotrivă creează responsabilitate în faţa judecătorului divin cu privire la lucrarea noastră în această lume. Tocmai aşa creşte responsabilitatea noastră de a munci în şi pentru această lume. Acelaşi lucru se vede în evanghelia talanţilor, unde Domnul ne spune că a încredinţat tuturor talanţi şi judecătorul va cere cont de ei spunând: Aţi adus rod? Deci aşteptarea întoarcerii implică responsabilitate pentru această lume.

6. Distrugerea cetăţii marelui Rege
Potrivit Evangheliei zilei ( cf. Lc 21,5-19), după lunga călătorie începută în Galileea Isus se află în Ierusalim. Unii vorbeau cu admiraţie despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase şi daruri. Isus le-a zis: "Vor veni zile în care din tot ce vedeţi nu va rămâne piatră peste piatră; totul va fi distrus!" Ei l-au întrebat: "Învăţătorule, când se va întâmpla aceasta şi după care semn se va putea cunoaşte că este pe cale să se împlinească?" (vv.5-7). Ceva incredibil şi halucinant pentru ascultători! Este lesne de înţeles descumpănirea lor, când îl aud pe Isus spunând că Ierusalimul va fi distrus iar templul pe care îl admirau şi de care erau mândri, avea să fie redus la un cumul de dărâmături. Pentru evrei Ierusalimul era „cetatea marelui Rege” (Ps 47/48,3), adică a lui Dumnezeu iar Templul era locul prezenţei sale în Israel. Istoricii spun că în anul 476 când Roma a căzut sub loviturile popoarelor barbare, mulţi cetăţeni ai imperiului roman s-au gândit că, deoarece a căzut capitala „Urbs”, odată cu ea se prăbuşea lumea (Orbis) şi că urma sfârşitul lumii. Căderea unul mare oraş sau a unui mare imperiu provoacă în toţi o descumpănire enormă, un pesimism general despre soarta întregii lumi. Se poate astfel înţelege dezorientarea totală a ascultătorilor lui Isus, când le-a spus că Ierusalimul va fi distrus iar templul pe care îl admirau va fi transformat în ruină. Dar Isus nu se lasă derutat de uimirea ascultătorilor ci continuă să vorbească despre sfârşitul timpurilor caracterizate de calamităţi naturale, cutremure de pământ, pe alocuri epidemii şi foamete, fapte înfricoşătoare şi semne terifiante în cer, războaie, răscoale şi persecuţii pe pământ. Apoi îi avertizează pe ascultători să nu se lase înşelaţi de cei care răspândesc profeţii catastrofale despre sfârşitul lumii. Adevăratul dezastru apocaliptic nu este distrugerea unui oraş, a unui imperiu, nici chiar a lumii prezente. Lumea prezentă va fi purificată şi transformată. Nu zidurile salvează, ci „gândurile de pace” ale Domnului care îndeamnă: „Întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră!” (Lc 21,28b). „Prin statornicia voastră vă veţi mântui sufletele” (Lc 21,19).

7. Timp de mărturie
Sfântul Luca în pericopa evanghelică (cf. Lc 21,5-19) pune în gardă comunitatea sa înainte de toate împotriva unei viziuni uşuratice despre viaţa spirituală, plafonată de falşi mesia şi falşi profeţi care îşi fac iluzia că pot uşura efortul interior, exigent şi continuu, pentru a persevera în trăirea credinţei creştine. Încrederea confirmată de Domnul că niciun fir de păr de pe capul nostru nu se va pierde, nu ne scuteşte de neînţelegeri şi ură până şi din partea „fraţilor, rudelor şi prietenilor” noştri. Speranţa creştină comportă încercări şi luptă. Ea cere să fim dispuşi lăuntric de a plăti preţul convingerii intime că Isus este Stăpânul istoriei pe care îl aşteptăm şi în care sperăm. Isus ne spune răspicat tuturor: „Prin statornicia voastră vă veţi mântui sufletele”. Între distrugerea Ierusalimului şi sfârşitul lumii se intercalează o perioadă intermediară care este timpul bisericii. Înainte de a-i trimite în lume să ducă evanghelia mântuirii până la marginile pământului, Isus îi avertizează pe ucenici să că trebuie să înfrunte cele două evenimente în mod conştient. Mai întâi, să nu-şi imagineze că odată cu distrugerea oraşului sfânt şi a templului se termină istoria umană. Apoi, relativ la sfârşitul lumii, să se pregătească pentru aceasta rămânând statornici în fidelitatea faţă de El şi faţă de Evanghelia sa. Isus i-a în consideraţie teama ucenicilor, normală şi de înţeles, pentru cine stă înaintea judecătorilor. De aceea îi asigură: „Aceasta va fi pentru voi prilej de a da mărturie. Întipăriţi-vă bine în inimă, că nu trebuie să vă îngrijiţi de apărarea voastră; eu însumi vă voi inspira acele cuvinte şi acea înţelepciune, cărora potrivnicii voştri nu vor putea să le ţină piept şi nici să le contrazică”.

8. Prin statornicia voastră vă veţi mântui sufletele
Pentru a-i asigura şi mai mult, cu privire la persecuţii şi împotriviri, Isus adaugă: „Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa" (cf. Lc 21,13-19), adică veţi fi mântuiţi. Aceste cuvinte ale lui Isus au fost de mare încurajare pentru toate generaţiile de creştini. Aşa cum atestă Actele martirilor ajunse până la noi, bărbaţi şi femei de toate vârstele şi de orice condiţie socială, chiar şi persoane fragile, omeneşte vorbind, încrezându-se în promisiunile lui Isus au găsit curajul şi cuvintele potrivite pentru a mărturisi credinţa lor înaintea judecătorilor adesea inumani şi cruzi. În viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, arhiepiscop al Constantinopolului (sec.V) se citeşte că împăratul Arcadius, voind să scape de el şi cerând sfatul unui înţelept din imperiu, acesta i-a zis: „Dacă îl vei trimite pe episcopul Ioan în exil, nu se va tulbura, deoarece patria lui este lumea întreagă, Dacă îl vei priva de bunurile sale materiale, nu-i vei dăuna lui ci săracilor, cărora le aparţin bunurile sale. Dacă îl vei arunca în lanţuri, el le va săruta. Dacă i-l vei condamna la moarte, va fi fericit să moară pentru credinţa sa. Dacă vrei să-l loveşti cu adevărat, atunci trebuie să-l faci să păcătuiască. Este singurul lucru de care se teme”.

9. Iată de ce trebuie să ne temem
Creştinul se teme de păcat, căci păcatul îl separă de Isus, iar în Isus este viaţa, mai mult „El este viaţa veşnică” (1In 1,2; 5,20). A se teme de altceva, de catastrofa finală, care probabil nu-l va atinge, sau de bătrâneţe, de boală, de singurătate, de moarte, înseamnă că preţuim mai mult viaţa aceasta, decât pe cealaltă, mai mult lumea decât pe Dumnezeu. Încă odată cuvintele lui Isus, de siguranţă şi îndemn: „Nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa" (Lc 21,18-19).

10. Cântarea psalmistului
Potrivit psalmistul biblic venirea Domnului va fi o sărbătoare ce va da glas întregii creaţii prin armonia sunetelor şi melodia cântărilor: „Domnul va veni să judece toate popoarele cu dreptate. Cântaţi Domnului imnuri cu harpa, cu harpa şi în cântări de psalmi! Sunând din trompetă şi din corn, strigaţi de bucurie în faţa Domnului, regele nostru! Să vuiască marea şi tot ce cuprinde ea, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea! Toate râurile să bată din palme şi munţii să tresalte de bucurie împreună în faţa Domnului care vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire” (cf. Ps 97/98,5-9).

11. Rugăciunea Bisericii
Prin Cristos Domnul vieţii spunem cu încredere: Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te urmăm mereu cu bucurie, căci numai slujindu-te necontenit pe tine, izvorul oricărui bine, putem afla fericirea deplină şi nepieritoare.

(Radio Vaticana – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 12 noiembrie 2016)