Beatificarea preotului Engelmar Unzeitig, martir, un ”Maximilian Kobe” al Germaniei

RV 25 Sep 2016 Sâmbătă, 24 septembrie 2016, la Würzburg, în Germania, beatificarea preotului Engelmar Unzeitig din Congregația Misionarilor de la Mariannhill. Sfânta Liturghie cu ritul beatificării celebrată de cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților.

Servul lui Dumnezeu Engelmar Unzeitig s-a născut la 1 martie 1911, la Greifendorf, localitate aflată astăzi în Cehia. La vârsta de 18 ani intră în seminar, iar zece ani mai târziu este hirotonit preot, având drept motto: „Dacă niciun altul nu vrea să meargă, voi merge eu!”. Preotul Unzeitig critică de la amvon statul nazist, fapt pentru care va fi închis în lagărul de la Dachau, „cea mai mare mănăstire din lume”. La Dachau învață limba rusă pentru a-i putea ajuta pe prizonierii din Europa Orientală. Este supranumit „sfânt” și „îngerul de la Dachau” de cei aflați în lagăr, datorită grijii față de prizonierii bolnavi de febră tifoidă. În iarna anilor 1944-1945 o epidemie de tifos lovește lagărul de la Dachau, decimând considerabil numărul deținuților. Preotul Engelmar Unzeitig, alături de alți preoți aflați în lagăr, se dedică îngrijirii bolnavilor, conștient fiind de riscurile pe care și le asumă. La încheierea iernii, părintele Unzeitig se îmbolnăvește și el de febră tifoidă, murind la 2 martie 1945.

Iată ce ne-a spus cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților, referitor la părintele Engelmar Unzeitig, mort la numai 34 de ani.

A. A. – Părintele Unzeitig apare ca o scânteie de umanitate autentică în noaptea întunecoasă a terorii naziste. El arată că nimeni nu poate extirpa bunătatea din inima omului. Martiriul său ne oferă un triplu mesaj: de credință, de caritate și de tărie. Și astăzi Biserica lui Cristos, la fel ca în timpul părintelui Engelmar, este discriminată, persecutată și umilită. Și asta nu doar în teritoriile de misiune, ci și în Europa noastră, care uită de patrimoniul ei de civilizație creștină. Credința, în schimb, era pentru părintele Unzeitig binele suprem și comoara cea mai prețioasă. Își trăia starea sa de prizonier mereu unit cu Dumnezeu, în rugăciune, în bucurie și în disponibilitatea constantă de a iubi, ajuta și consola aproapele. Sfânta Liturghie, adorația euharistică și recitarea rozariului ritmau timpul liber al zilei sale grele.

Referitor la caritatea de care dădea dovadă preotul Engelmar Unzeitig, cardinalul Amato a spus:

A. A. – Fericitul Engelmar, iubindu-l pe Dumnezeu cu o iubire totală, era milostiv și plin de caritate față de cei care, la fel ca el, sufereau greutățile și umilirile închisorii. Pentru a-i consola pe prizonierii ruși a tradus Noul Testament în limba rusă pentru a reaprinde credința lor. Cu prezența sa omenoasă și plină de bunătate dădea speranță prizonierilor oprimați și disperați de lagăr. Asista bolnavii însoțindu-i cu afecțiune maternă până la capăt. Cu el moartea devenea o trecere senină spre eternitate. Gestul său suprem de iubire a fost oferta sa voluntară de a asista și îngriji bolnavii de tifos de la Dachau. Contagiat, a murit abandonat și fără a putea primi îngrijirile adecvate.

În ceea ce privește tăria sa de caracter, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților a remarcat:

A. A. – În ciuda experienței inumane din lagăr, el și-a păstrat liniștea și veselia, încercând să țină sus în ceilalți prizonieri sentimentul de demnitate și umanitate. Condiția sa era considerată de el un statut onorific, un privilegiu pentru a mărturisi iubirea față de Dumnezeu. Puterea sa sufletească stârnea admirație și dădea tuturor puterea de a continua să suporte o situație lipsită de speranță. „Era iubirea făcută om”, spunea despre el părintele Adalbert Balling. Alții îl numeau fericitul nostru, martirul carității sau Maximilian Kolbe al Germaniei. Martiriul său răspunde cuvintelor lui Isus care spune: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Fericitul Engelmar Unzeitig deschide o fereastră de lumină referitoare la identitatea acelei părți a poporului german care, pentru a rămâne credincioasă Evangheliei, a suferit și ea persecuția și moartea.

(rv – I. Ursuleac)