(RV – 4 septembrie 2016) E Ziua Domnului. Începem sfânta Liturghie cu o invocaţie luată din psalmul 118/119 care este cel mai lung din toată Psaltirea: „Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta” (vv. 137.124). Psalmistul cântă iubirea faţă de legea lui Dumnezeu: „Fericiţi sunt cei neprihăniţi pe cale, care umblă în legea Domnului” (v.1). În cele 176 de versete ale psalmului revine unul dintr-o serie de opt termeni care redau nuanţat aceeaşi realitate a legii lui Dumnezeu: mărturiile, căile, orânduirile, hotărârile, poruncile, judecăţile, cuvintele, învăţăturile sale. Dumnezeu dezvăluie voinţa sa în istorie prin intermediul cuvântului: „ţi s-a făcut cunoscut, omule, ce este bine şi ceea ce caută Domnul de la tine: nimic altceva decât să împlineşti judecata, să iubeşti bunătatea şi să umbli în umilinţă cu Dumnezeul tău” (Mih 6,8).
1. Cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu
La plinirea timpului cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat
şi a locuit în mijlocul oamenilor. Isus Cristos nu a venit să desfiinţeze legea, ci
să o ducă la împlinire. El a cuprins cele 176 de versete ale psalmului 118/119 într-o
simplă cerere pe care ne-a învăţat să o adresăm Tatălui din ceruri: „Facă-se voia
ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Mt 6,10). Fiul care pe pământ a făcut mereu
voia Tatălui este pentru noi lege. Legea noastră este Duhul său care locuieşte în
noi şi ne îndeamnă la iubirea Tatălui şi a aproapelui. Şi „aceasta este cea mai mare
şi cea dintâi poruncă” (Mt 22,38), de aceea Isus spune: „Fă aceasta şi vei trăi!”
(Lc 10,28). Înţelegem astfel într-o lumină nouă cântarea psalmistului: „Fericiţi sunt
cei neprihăniţi pe cale, care umblă în legea Domnului” (Ps 118/119,1). Astăzi prima
lectură (cf. Înţ 9,13-18b) şi pericopa evanghelică (cf. Lc 14,25-33) răspund tocmai
la dorinţa cea mai profundă ce sălăşluieşte în inima omului: cum pot fi pe deplin
fericit? Ambele lecturi sugerează că răspunsul se află în relaţia cu Dumnezeu care
dăruieşte oamenilor înţelepciunea şi îl trimite pe Fiul său. După cum vom vedea, înţelepciunea
este dată omului pentru a remedia o lipsă de cunoaştere. În schimb, cuvintele înţelepte
ale lui Isus implică într-o relaţie personală cu El care este Înţelepciunea divină
întrupată capabilă să dezvăluie în mod definitiv voia Tatălui şi să ne conducă la
comuniunea cu Tatăl.
2. Rugăciune pentru a dobândi înţelepciune
Capitolul 9 al cărţii Înţelepciunii din care este
luată prima lectură liturgică (cf. Înţ 9,13-18b), este în întregime o compoziţie literară
cunoscută ca „Rugăciunea lui Solomon”. A fost înălţată de tânărul rege la începutul
domniei, când se afla la sanctuarul din Gabaon. Acolo, Dumnezeu i-a dat posibilitatea
să ceară ce vrea, asigurându-l că-i va realiza dorinţa. Solomon nu a cerut pentru
el zile multe, nici bogăţii, nici viaţa duşmanilor, ci a cerut discernământ: „Dă-i
slujitorului tău o inimă ascultătoare ca să-l judece pe poporul tău discernând între
bine şi rău!” Cererea regelui a fost plăcută în ochii Domnului care i-a promis: „Îţi
voi da o inimă înţeleaptă şi chibzuită: ca tine nu a mai fost nimeni înainte şi după
tine nu se va mai ridica nimeni ca tine. Îţi voi da ce n-ai cerut: bogăţii şi faimă.
Şi nu va fi nimeni ca tine între regi în toate zilele [vieţii] tale” (cf. 1Rg 3,4-15).
Iată începutul acestei rugăciuni: „Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al îndurării,
care ai creat toate prin cuvântul tău, care cu înţelepciune l-ai constituit pe om
ca să stăpânească toate creaturile făcute de tine, să rânduiască lumea în sfinţenie
şi dreptate şi să facă judecată cu suflet drept, dă-mi înţelepciunea care şade alături
de tine pe tron şi nu mă exclude dintre copiii tăi! Căci eu sunt slujitorul tău… ,
om slab şi cu viaţă scurtă şi prea mic ca să înţeleg judecata şi legile. Căci chiar
dacă ar fi cineva desăvârşit între fiii oamenilor, fiind lipsit de înţelepciunea de
la tine, ar fi considerat de nimic” (Înţ 9,1-6). În această rugăciune regele Solomon
cere lui Dumnezeu darul înţelepciunii care să-l asiste şi să-i dezvăluie ceea ce îi
este plăcut.
3. Cugetări nesigure şi înţelepciune primită de sus
După ce a formulat pe larg cererea sa, regele Solomon
descrie situaţia omului muritor. Pe de o parte reiese dorinţa omului de a cunoaşte
voinţa lui Dumnezeu pentru a răspunde la propria vocaţie; de altă parte însă apare
imposibilitatea omului de a-şi realiza această dorinţă. De aceea omul se află în impas:
doreşte să facă voia Domnului, dar constată că este incapabil să cunoască ce vrea
Dumnezeu de la el. Înţeleptul se întreabă în pericopa acestei duminici: „Cine poate
cunoaşte planul lui Dumnezeu şi cine se va gândi la ce vrea Domnul? Gândurile celor
muritori sunt şovăielnice şi cugetările noastre, nesigure. Căci trupul coruptibil
îngreunează sufletul şi trupul pământesc apasă peste mintea cu multe griji. Cu dificultate
ne reprezentăm cele de pe pământ şi descoperim cu trudă cele la îndemână, dar cele
din cer, cine le va da de urmă? Cine ar fi cunoscut planul tău, dacă nu i-ai fi dat
înţelepciunea şi nu l-ai fi trimis pe Duhul tău Cel Sfânt din înălţimi?” (Înţ 9,13-17).
Rugăciunea se încheie cu minunata constatare că ceea ce oamenii nu pot dobândi cu
puterile proprii le este dat gratuit de Dumnezeu care îi face să cunoască voia sa
sfântă, dăruindu-le înţelepciunea: „Astfel au fost îndreptate căile celor de pe pământ,
oamenii au învăţat cele plăcute ţie” (Înţ 9,18). Numai cu înţelepciunea primită de
sus omul poate cunoaşte gândul şi voia lui Dumnezeu. Avem aici o deschidere de orizont
a Vechiului Testament care face să se întrevadă realitatea profundă a întrupării Cuvântului
divin. Isus Cristos este revelatorul Tatălui, singurul împuternicit să comunice oamenilor
ce este plăcut lui Dumnezeu; singurul autorizat să interpreteze gândul lui Dumnezeu
exprimat în Sfintele Scripturi şi să comunice fiilor voinţa Tatălui din ceruri.
4. Urmarea lui Isus, opţiune personală
În lunga călătorie spre Ierusalim Isus îi instruieşte
pe discipoli despre felul în care trebuie să-l urmeze. Chiar atunci când Isus se adresează
direct fariseilor şi cărturarilor sau direct mulţimii, sunt prezenţi şi discipolii.
Astăzi, potrivit pericopei evanghelice (Lc 14,25-33), „multă lume mergea după Isus”.
Destinaţia este precisă: Ierusalim (cf. Lc 9,51). Acolo Isus va avea de pătimit mult
şi va fi dat la moarte. De aceea îi invită pe cei care merg după El să devină conştienţi
de ceea ce înseamnă a merge cu el. Isus spune clar şi repetă celor din mulţime că
cine nu îndeplineşte anumite condiţii, nu poate fi discipolul său. Isus nu se adresează
mulţimii la modul general; nu spune „voi care veniţi după mine”, dar fiecărei persoane
individual: „fiecare dintre voi”. Deoarece Isus se îndreaptă spre Ierusalim unde va
fi dat moarte, nu mai este de-ajuns a face parte în mod mai mult sau mai puţin anonim
din grupul care îl urmează. Este nevoie de o adeziune personală, fără a se lăsa purtaţi
de entuziasmul mulţimii. Decizia trebuie să fie bine chibzuită, deoarece comportă
punerea în joc a întregii existenţe. Condiţiile pentru a fi discipoli ai lui Isus
privesc modul în care trăim relaţiile cu alţii, cu noi înşine şi cu bunurile de care
dispunem. Asta pentru că a fi discipoli ai lui Isus nu înseamnă în principal a dobândi
o nouă cunoaştere, dar a stabili o relaţie strânsă cu El, ce ne schimbă complet, dând
un nou „gust” vieţii noastre.
5. Noi relaţii cu alţii, cu noi înşine, cu bunurile vremelnice
Mulţimea care îl însoţea pe Isus, tânărul profet din
Nazaret, a rămas şocată, când a auzit că a merge cu Isus nu coincidea cu a fi discipoli
ai săi. Căci Isus, întorcându-se, le-a spus: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte
tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate
fi discipolul meu. Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul
meu” (Lc 14,26-27). Primele relaţii care trebuie restabilite pe o bază nouă pentru
a fi adevăraţi discipoli ai lui Isus, sunt cele cu alţii, în particular cu persoanele
cele mai apropiate de noi din punct de vedere afectiv, şi cu noi înşine. Trebuie să
înţelegem bine afirmaţia paradoxală despre relaţiile cu persoanele cele mai apropiate.
În textul grec cuvântul pe care Isus îl foloseşte pentru a descrie noutatea ce trebuie
introdusă în aceste relaţii înseamnă „a urî, a dispreţui”. Dar este oare posibil ca
Isus să recomande încălcarea unei porunci a lui Dumnezeu ca cea a respectului şi griji
faţă de părinţi? Citim în cartea Exodului 20,12: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama
ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul
tău”. De aceea, uneori acest verb a fost atenuat, fiind tradus cu „a iubi mai puţin”.
Totuşi, textul grec al evanghelistului Luca redă probabil cel mai bine o propoziţie
mai veche scrisă în ebraică: „Dacă vine cineva la mine, şi nu urăşte pe tatăl său,
pe mama sa…”. Verbul grec „misei” înseamnă exact „a urî” şi nu „a iubi mai puţin”.
Oricum, Isus nu cere să nesocotim valoarea relaţiilor de familie sau propriei vieţi,
dar să le atribuim locul just.
6. A nu pune nimic mai presus de iubirea lui Cristos
Noutatea în relaţiile cu alţii şi cu noi înşine poate
fi înţeleasă mai bine, confruntând pericopa acestei duminici cu textul care o precede.
Este vorba de parabola invitaţilor la cină (Lc 14,15-24). Un om a organizat un ospăţ
mare şi i-a invitat pe mulţi, iar la ora ospăţului l-a trimis pe servitorul său să
spună celor pe care îi chemase: «Veniţi, deja este gata!» Dar, unul după altul, ca
de comun acord, au început toţi să se scuze. Primul i-a spus: «Mi-am cumpărat un ogor
şi e necesar să merg să-l văd. Te rog, primeşte scuzele mele!» Un altul a spus: «Am
cumpărat cinci perechi de boi şi merg să-i încerc. Te rog, primeşte scuzele mele!»
Iar un altul i-a spus: «Tocmai acum m-am căsătorit şi nu pot să vin», trebuie să
rămân cu soţia. Toţi au nesocotit invitaţia. Au considerat-o nesemnificativă: mai
puţin decât banii, mai puţin decât munca, mai puţin decât dragostea. În definitiv,
problema nu sunt bunurile sau relaţiile în sine, dar faptul că toate acestea sunt
puse pe primul loc, devenind criteriul care determină alegerile în viaţă. Cine consideră
„banii”, „munca”, „dragostea” faţă de alţii ca ceva mai de preţ decât Împărăţia lui
Dumnezeu, nu va fi în stare să primească invitaţia de a fi discipol al lui Isus. Astăzi
Isus spune şi repetă că cine vrea să meargă la el trebuie să schimbe scara „propriilor
iubiri”. Discipolul este liber şi poate iubi multe realităţi, dar trebuie să-l iubească
„mai mult” şi „înainte de toate” pe Isus. Să-l iubim ca pe Domnul şi Dumnezeul nostru
Isus Cristos şi să nu punem nimic mai presus de iubirea sa: Nihil amori Christi praeponere.
Din legătura şi comuniunea cu Isus vom învăţa cum să trăim relaţiile cu alţii.
7. Piedici din partea familiei
Pentru a înţelege în mod just dar şi pentru a evita
orice echivoc cu privire la importanţa familiei, trebuie să avem în vedere mediul
cultural din vremea lui Isus în care legea clanului şi a tribului domina asupra individului.
Persoana, individul nu putea face nici o alegere fără a o supune în prealabil părerii
şi judecăţii clanului. Isus însuşi, la începutul misiunii publice, a întâmpinat împotriviri
din partea membrilor clanului său (cf. Mc 3,21). Probabil şi sfântul Luca a avut dificultăţi
din partea familiei, din moment ce este singurul dintre evanghelişti care reproduce
fraza lui Isus fără să o atenueze. Obstacolele pe care le întâmpinau eventualii ucenici
ai lui Isus erau mai curând serioase. Isus aduce două exemple. Iniţiativa construirii
unui turn trebuie să aibă loc doar după o evaluare atentă a cheltuielilor; declanşarea
unui război presupune o reuniune îndelungată a consiliului de război. Isus vrea să
spună că hotărârile religioase sunt importante şi nu trebuie tratate cu uşurătate,
căci ele comportă de multe ori obstacole ce trebuie depăşite.
8. Crucea mărturiei
Apoi, în privinţa expresiei „a-şi urî propria viaţă”,
ea orientează spre interpretarea pe care o dă evanghelistul Marcu: „Dacă cineva vrea
să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine
vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine şi
pentru evanghelie o va salva. Aşadar, ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă,
dacă îşi pierde sufletul?” (Mc 8,35-36) Isus cere discipolului să-şi ia zilnic crucea
pentru a-l urma (cf. Lc 14,27). Nu doar crucea suferinţelor omeneşti care sunt comune
tuturor oamenilor, dar crucea mărturiei creştine: în schimb, cea mai mare parte a
creştinilor nu numai că refuză să o poarte, dar îi consideră exaltaţi pe cei care
iau în serios această cerere a Învăţătorului lor.
9. Renunţare şi încredere totală
În finalul pericopei Isus pune a treia condiţie: „Nimeni
dintre voi nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunţă la toate bunurile sale” (Lc 14,33).
Deci, renunţare la toate bunurile şi totală încredere în Dumnezeu, fără vreun sprijin
uman. Atunci forţele puse în acţiune nu sunt numai cele ale noastre, dar şi cele ale
lui Dumnezeu oferite celui care se încrede şi se deschide în faţa harului. Sfânta
Tereza de Avila obişnuia să repete: „Celui care se încredinţează lui Dumnezeu în mod
extraordinar, Domnul îi vine în ajutor în mod extraordinar”.
10. Discipoli în primele comunităţi creştine
Această pagină evanghelică a fost citită în primele
comunităţi creştine când credincioşii, puţini la număr, erau răspândiţi în mijlocul
lumii păgâne. Apostolii îi făceau să reflecteze asupra condiţiilor cerute de Isus
celor care voiau să îmbrăţişeze noua religie. Pentru a deveni creştini trebuiau să-şi
asume un risc, să plătească un mare preţ care uneori ajungea până la suportarea martirajului.
Însemna pentru ei să accepte un mod de a trăi, nou, diferit, dificil. Primii creştini
ne-au transmis o credinţă care pe ei i-a costat viaţa. Noi am primit-o ca o moştenire.
Acum o primim aşa cum se primeşte un libert de economii în care părinţii noştri au
depus toate economisirile, truda şi ostenelile lor şi ni l-au dăruit pentru ca viaţa
noastră să fie demnă şi bogată aşa cum au sperat pentru fiii lor.
11. Discipoli în societatea actuală
Pagina evanghelică capătă semnificaţie actuală şi
pentru noi. Astăzi, a accepta credinţa creştină începe să fie o alegere dificilă.
Poate comporta o ruptură dureroasă de mediul din jur, uneori o cruce mai grea de purtat
pe urmele lui Isus. Toţi constatăm că societatea în care trăim se secularizează rapid.
Suntem înconjuraţi de mulţi păgâni care consideră viaţa, la fel ca păgânii de odinioară,
un timp de consumat în egoism. Mulţi trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar fi. A se arăta
creştini, în anumite situaţii, devine anevoios şi riscant. Unii încep să se ruşineze.
Altora le este frică că vor rămâne izolaţi. Pentru tineri, şi nu numai, a se ruga,
a participa la Sfânta Liturghie, a se spovedi, a se împărtăşi, a fi curaţi în vorbe
însemnă, poate, a fi izolaţi de către prieteni. De aceea, astăzi Isus ne face în mod
serios propunerea sa: „Vrei să fii ucenic al meu? Vezi ce te va costa. E mai bine
să te gândeşti serios şi să-ţi motivezi zilnic convingerile. Azi a fi creştini înseamnă
să accepţi o angajare serioasă. Dar este frumos şi fascinant. Şi, într-adevăr, merită”.
12. Rugăciunea psalmistului
Într-un context dificil şi potrivnic este pilduitoare
rugăciunea înţeleptului pentru înţelegerea voinţei lui Dumnezeu şi discernământul
necesar: „Învaţă-ne să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la
gânduri înţelepte…Satură-ne dis de dimineaţă cu iubirea ta, ca să ne bucurăm şi să
ne veselim în toate zilele vieţii noastre. Bunăvoinţa ta, Doamne Dumnezeul nostru,
să coboare asupra noastră! (Ps 89/90, răspuns după prima lectură).
13. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a
ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la
fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată
şi moştenirea veşnică.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 7 septembrie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |