(RV – 21 august 2016) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o rugăciune stăruitoare din cartea Psalmilor: „Pleacă-ţi, Doamne, urechea şi răspunde-mi, pentru că sunt sărman şi nevoiaş! Păzeşte-mi sufletul, pentru că îţi sunt credincios. Mântuieşte, Dumnezeul meu, pe slujitorul tău, care şi-a pus încrederea în tine! Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua!” (Ps 85/86,1-3). Este strigătul săracilor („anawìm”) şi al credincioşilor biblici („hasidìm”) care îşi întemeiază viaţa pe Dumnezeu, repetând în adâncul inimii: „tu, Doamne, eşti bun şi iertător, plin de îndurare faţă de cei care te cheamă” (v.5). Psalmistul aflat la mare strâmtorare cere ajutorul lui Dumnezeu cel „îndurător şi îngăduitor, încet la mânie şi plin de milostivire şi adevăr”: „dă slujitorului tău puterea ta şi mântuieşte-l pe fiul slujitoarei tale! Fă un semn de bunăvoinţă faţă de mine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze, căci tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mângâiat!” (vv.15-17).
1. Cristos, slujitorul credincios
„Eu sunt slujitorul tău şi fiul roabei tale”. Această
expresie se referă la un copil născut dintr-o sclavă şi adoptat ca fiu de capul tribului.
În contextul psalmului, slujitorul este înfiat de însuşi Dumnezeu numit „Adonai” (Domnul) pentru
a evita pronunţarea numelui preasfânt al Celui Preaînalt. „Slujitorul lui Dumnezeu”
– „ebed Adonai” este un apelativ de mare cinste în Vechiul Testament. Este dat uneori
judecătorilor, regilor şi profeţilor. Sunt renumite cele patru poeme din cartea profetului
Isaia (42, 1-9; 49,1-9; 50, 4-9; 52,13-53,12) dedicate unui personaj misterios numit,
întocmai, „servitorul lui Dumnezeu”. Părinţii Bisericii au văzut în slujitorul rugător
al acestui psalm o imagine anticipată a lui Isus Cristos. El este slujitorul credincios
şi sărac care „în zilele vieţii sale pământeşti a oferit, cu strigăte puternice şi
lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte
şi a fost ascultat datorită evlaviei sale” (Evr 5,7). „Isus Cristos, care din iubire
faţă de voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă
îmbogăţiţi” (2Cor 8,9). Marele semn al bunăvoinţei Tatălui este învierea lui Isus
din morţi. Prin misterul pascal al morţii şi învierii Fiului său Dumnezeu face din
neamurile pământului o singură mare familie, Poporul sfânt al lui Dumnezeu, îmbogăţit
cu bunurile adevărate.
2. Domnul adună toate neamurile şi limbile
Chemarea la mântuire este universală. Toţi vor vedea
slava lui Dumnezeu. Aşa vorbeşte Domnul: „Eu cunosc faptele lor şi gândurile lor.
Dar vine timpul să adun toate neamurile şi limbile: ele vor veni şi vor vedea gloria
mea” (cf. Is. 66,18-21, prima lectură). Într-o viziune grandioasă profetul anunţă
că timpul mesianic va fi caracterizat de adunarea tuturor popoarelor în templul Domnului.
Chiar păgânii vor putea aduce ofrandă în vase curate în casa Domnului (v. 20) şi chiar
dintre străini Dumnezeu va alege „preoţi şi leviţi” (v.21). Poporul lui Israel credea
că în virtutea istoriei sale şi a trecutului său este un popor privilegiat şi că poate
să se bucure necondiţionat de acest privilegiu. Profetul, cunoscând în profunzime
planul lui Dumnezeu, afirmă în schimb că acest privilegiu nu este necondiţionat şi
exclusiv. Oamenii stau înaintea lui Dumnezeu ca o singură familie. Nici un popor nu
este exclus de la întâlnirea cu el. Popoarele enumerate în pericopa liturgică sunt
menţionate şi în „tabelul popoarelor” (cf. Gen 10) care se găseşte înainte de povestirea
despre turnul Babel. În cartea Genezei se citeşte că „Domnul i-a împrăştiat de acolo
pe faţa întregului pământ şi au încetat de a mai construi cetatea” (Gen 11,8), în
timp ce în textul profetului Isaia se afirmă că Dumnezeu va veni „să adune toate neamurile
şi limbile”. Contrastul este revelator. Dumnezeu îi împrăştie pe oamenii care vor
să construiască o unitate în felul lor, bazată pe forţă, dominaţie, prepotenţă şi
pretenţia de a-i lua locul. Dumnezeu îi adună pe oameni în libertate, în adevăr şi
iubire.
3. Mântuirea nu este un fapt scontat pentru nimeni
În faţa viziunii ample şi universale anunţate de profet,
imaginea folosită de Isus în Evanghelia zilei (cf. Lc 13,22-30) poate apărea paradoxală.
Isus vorbeşte despre poarta strâmtă care devine de-a dreptul o poartă închisă înaintea
căreia unii rămân afară şi sunt excluşi (cf. Lc 13,24-25). Ne punem spontan aceeaşi
întrebare, identificându-ne cu acel „cineva” care îl întreabă pe Isus de-a lungul
călătoriei spre Ierusalim: „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?” (Lc 13,23). Problema
mântuirii şi a celor mântuiţi a cunoscut în istorie diverse interpretări şi încă mai
cunoaşte şi azi. Tentaţia de a decreta şi împărţi oamenii în răscumpăraţi de o parte
şi osândiţi de alta aparţine instinctului omenesc care tinde să-i salveze pe cei ce
sunt de partea noastră şi să-i piardă pe cei ce stau de cealaltă parte. Evanghelia
acestei duminici prezintă însă o situaţie deloc scontată, arătând că înaintea fiecărui
om se află o poartă strâmtă şi una largă, o poartă deschisă ce ar putea să se închidă
în faţa unor oameni consideraţi drepţi, şi una închisă care dintr-odată se deschide
larg în faţa unor persoane socotite nedemne.
4. Misterul celor mântuiţi
Învăţătura despre mântuire culeasă de evanghelistul
Luca şi inserată în călătoria lui Isus spre Ierusalim nu este lesne de structurat
nici de interpretat. Observăm acest lucru chiar din primul răspuns dat de Isus la
întrebarea: „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?” Răspunsul nu este direct şi conţine
idei greu de asociat în mod teoretic. Se trece de la poarta strâmtă la cea complet
închisă care apoi se redeschide pentru cei care vin de la răsărit şi de la apus, de
la miazănoapte şi de la miazăzi şi sunt aşezaţi la masa Împărăţiei spre deosebire
de alţii care rămân afară. Aceste treceri derutante, greu de înţeles în dinamismul
lor misterios, ne introduc în lumea divină pe care omul poate să o perceapă doar în
măsura în care a fost revelată. Mântuirea este înainte de toate un mister; nu aparţine
adevărurilor de care omul poate dispune. Mântuirea aparţine lumii lui Dumnezeu. Aici
dăm de limita ştiinţei noastre înaintea posibilităţii de mântuire şi a numărului şi
identităţii celor mântuiţi. Omul nu dispune de toate iar căile lui Dumnezeu nu sunt
cele ale omului.
5. „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?”
Mântuirea este pentru mulţi sau pentru puţini? Este
vorba de o întrebare pusă în termeni teoretici, ca într-o dezbatere filozofică sau
teologică. În vremea lui Isus unii rabini susţineau că tot Israelul s-ar fi mântuit
datorită fidelităţii lui Dumnezeu faţă de legământul încheiat cu poporul său. Domnul
a jurat fidelitate fiilor lui Israel şi de aceea nu-i poate părăsi. Alţii, mai riguroşi,
nu erau însă de acord cu această poziţie şi susţineau că doar puţini s-ar fi salvat.
Spuneau: „Dumnezeu a creat lumea prezentă din iubire pentru mulţi iar pe cea viitoare
pentru puţini”. În şcolile de teologie avea loc această dispută: sunt puţini sau mulţi
cei care se salvează? Însă pe Isus nu-l interesează această dezbatere teologică, sterilă
ca multe discuţii. Ca de obicei Isus nu rămâne prizonierul problematicii care i se
propune, deoarece nu vede în ea miezul chestiunii. Pe Isus nu-l interesează numărul,
statistica – dacă puţini sau mulţi. Nu acesta este miezul problemei. Pe Isus îl interesează
să-i elibereze pe oameni de o concepţie greşită despre apartenenţa la Dumnezeu. În
această perspectivă Isus foloseşte imaginea porţii strâmte.
6. Poarta strâmtă
În loc să răspundă direct la întrebarea despre numărul
celor mântuiţi, Isus îi pune pe interlocutori în faţa unei decizii: „Străduiţi-vă
să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun,
mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea!” (Lc 13,24). Poarta strâmtă prin care trebuie
să-şi dea silinţa să intre pentru a ajunge la banchetul Împărăţiei, aminteşte chemarea
la convertire. Punctul decisiv este acesta: a da sa a nu da mântuirea nu revine omului,
ci lui Dumnezeu. Omul este chemat la o alegere decisivă: este chemat la convertire.
Singurul lucru pe care trebuie să-l ştie este acesta: ce vrea Dumnezeu de la mine
„hic et nunc”, aici şi acum. Un popor care vrea să intre în sărbătoarea din urmă trebuie
să ia în serios chemarea lui Dumnezeu şi voinţa sa sfântă. A umbla în viaţă cu Dumnezeu
înseamnă a parcurge o cale anevoioasă pe care nu mulţi vor să treacă. Poarta care
se deschide la banchetul din urmă este aceeaşi pe care a trecut Isus. Este un drum
care cere o decizie zilnică şi o luptă perseverentă ce angajează toate energiile.
Isus sintetizează călătoria sa de mântuire ca un drum trăit zi de zi în ascultare
faţă de voinţa lui Dumnezeu: „trebuie ca astăzi şi mâine şi ziua următoare să merg
pentru că nu se poate ca un profet să moară în afara Ierusalimului” (Lc 13,33). Sfinţii
au înţeles bine acest lucru. Sfântul Anton, abate, spunea lapidar: „În fiecare dimineaţă
îmi zic: astăzi încep”. Iar ava Poemen, tot un părinte al pustiului, când era pe punctul
de a muri şi a fost lăudat pentru viaţa sa virtuoasă, a răspuns: „Trebuie încă să
încep, abia începeam să mă convertesc”. Decizia pentru Dumnezeu zi de zi este poarta
strâmtă prin care trebuie să trecem. A se decide pentru Dumnezeu devine binecuvântare,
cum s-a petrecut cu mulţi păcătoşi şi păcătoase, adevăraţi fii risipitori care au
aflat din nou casa părintească de unde au fugit. Dar acest lucru presupune o hotărâre
bună, o propunere înţeleaptă, prevăzătoare. Şi timpul e favorabil: suntem în Anul
Sfânt al Milostivirii.
7. Poarta închisă
Faptul că poarta este strâmtă şi că rămâne deschisă
puţin timp nu înseamnă că cei mântuiţi sunt puţini. Că sunt puţini sau mulţi, Dumnezeu
ştie! Prin expresia „poarta strâmtă” Isus vrea să spună că nu este timp de pierdut
şi că nimeni nu trebuie să sosească în întârziere. În acest sens trebuie înţeles avertismentul
lui Isus: „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulţi vor
căuta să intre şi nu vor putea!” (Lc 13,24). Nu pot intra pentru că sosesc prea târziu.
Cât timp suntem pe pământ, Dumnezeu nu închide nimănui poarta sa. Însă evanghelistul
Luca alătură de imaginea porţii strâmte pe cea a porţii închise. După ce stăpânul
casei se va scula şi va închide poarta, stând afară, veţi începe să bateţi la poartă,
spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el, răspunzând, vă va spune: «Nu ştiu de unde
sunteţi» (Lc 13,25). Odată ce poarta a fost închisă şi a început sărbătoarea, stăpânul
casei nu mai deschide nimănui, nici chiar prietenilor. La nimic nu foloseşte protestul:
„Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre”.
Căci el va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi
fărădelegea!» (cf. Lc 13,26-27). Răspunsul este dur şi cutremurător dar răsună ca
un avertisment salutar.
8. Disciplina porţii strâmte
Dumnezeu nu face „reduceri” de preţ la sfârşit de
sezon pentru a atrage clienţii. În anumite împrejurări, o încercare neprevăzută poate
ajuta mai mult decât o mângâiere „pentru a îndrepta mâinile moleşite şi genunchii
fără vlagă”. Un reproş brusc poate îndrepta mai mult decât o mulţime de cuvinte „unse
cu miere”. Este oportun să ţinem cont de avertismentul autorului scrisorii către Evrei
şi să nu uităm sfatul care ne-a fost dat ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui disciplina
Domnului şi nu te descuraja când eşti mustrat de el! Căci pe cel pe care îl iubeşte,
Domnul îl pedepseşte şi îl bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte! Ceea ce
înduraţi este spre învăţătura voastră. Dumnezeu vă tratează ca pe nişte fii; căci
care este fiul pe care tatăl nu-l pedepseşte? Orice pedeapsă nu pare să fie pe moment
bucurie, ci întristare; dar mai târziu aduce, în schimb, celor care au fost încercaţi
de ea, rodul dătător de pace al dreptăţii. De aceea, îndreptaţi mâinile moleşite şi
genunchii fără vlagă şi faceţi drumuri drepte pentru picioarele voastre, pentru ca
cel şchiop să nu se abată, ci mai degrabă să se vindece!” (Evr 12,5-7.11-13, lectura
a doua)
9. Poarta strâmtă a convertirii zilnice
Deci, trebuie să ne punem pe treabă. Imperativul „străduiţi-vă
să intraţi pe poarta strâmtă!” exprimă ideea de hotărâre, de efort, de pas grăbit
ca la o întrecere pe stadionul vieţii pentru a câştiga cununa nepieritoare. Nu este
vreme de pierdut. Există riscul de a ajunge în situaţia de „plânset şi scrâşnirea
dinţilor când îi veţi vedea pe Abraham, pe Isaac, pe Iacob şi pe toţi profeţii în
împărăţia lui Dumnezeu; voi însă veţi fi alungaţi afară” (Lc 13,28). Observăm că ori
de câte ori are de-a face cu atitudinea celor care se cred în siguranţă şi confirmaţi
în dreptul de a fi salvaţi, Isus reacţionează întotdeauna cu un ton energic. Nu este
de-ajuns să fii un fiu ai lui Abraham, ci trebuie să ai credinţa lui. Nu este de ajuns
să fii creştin catolic, ortodox, protestant dar trebuie să fii un adevărat discipol
al lui Cristos: „Faceţi roade vrednice de convertire şi să nu începeţi a spune în
voi înşivă: «Noi îl avem de tată pe Abraham», căci vă spun că Dumnezeu poate să-i
ridice fii lui Abraham din pietrele acestea” (Lc 3,8). Deci nici o îngâmfare, dar
vigilenţă. Încredere da, şi chiar linişte, dar liniştea celui smerit care îşi recunoaşte
păcatul şi nevrednicia. Încă o dată accentul cade pe fidelitatea de zi cu zi. Prezumţia
de a fi drepţi înaintea lui Dumnezeu duce la orbire sufletească. Timpul care ne este
dat la dispoziţie este mereu prilej de convertire, pentru că nu suntem niciodată doar
drepţi sau doar păcătoşi, ci păcătoşi iertaţi şi în curs de convertire.
10. Poarta deschisă, poarta „surprizelor”
Dacă citim de la capăt pericopa evanghelică, ne dăm
seama că Isus a răsturnat complet întrebarea ce i-a fost pusă. Nu întrebarea: „sunt
puţini cei care se mântuiesc?”, dar eu „ce trebuie să fac pentru a nu rămâne afară
şi a fi exclus de la mântuire?” De fapt Isus începe răspunsul său cu imperativul:
„străduiţi-vă!” De la o întrebare despre alţii („câţi se salvează?”) se trece la una
ce ne priveşte îndeaproape şi personal („voi străduiţi-vă!”). Avertismentul lui Isus
se încheie cu o frază ce revine în Evanghelie ca un rezumat al mai multor învăţături.
Este imaginea consolatoare a unei porţi ce se deschide celor din urmă: „Şi, iată,
unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii!” (Lc
13,30). Prin această frază se afirmă clar şi hotărât că vestirea Evangheliei poartă
cu sine răsturnarea vechilor criterii de evaluare. Mulţi dintre cei care se cred admişi
în mod sigur la banchetul de nuntă, constată că sunt excluşi. Alţii, ca de pildă păgânii,
sunt admişi în mod surprinzător: „Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte
şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 13,29).
Criteriile lui Dumnezeu sunt diferite de cele ale oamenilor. Isus aminteşte acest
lucru, adresându-se discipolilor şi mulţimii din timpul său dar şi nouă. Apostolul
Petru în discursul rostit în casa centurionului roman Corneliu, imediat după convertirea
acestuia, constată că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se
teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (Fap 10, 34-35). Deci, să nu pierdem
timpul cu întrebări de prisos ale căror răspunsuri sunt peste puterile noastre; să
nu judecăm situaţia altora, „dacă şi câţi sunt mântuiţi”. Să ne dăm silinţa să intrăm
pe poarta cea strâmtă, căci „mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea!” (cf. Lc 13,24).
Avem mereu în vedere libertatea lui Dumnezeu proclamată de Fecioara Maria în cântarea
săracilor biblici („anawìm”). „Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei
ce se tem de el. A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul
inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi;
pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale”
(Lc 1,50-53). „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1In 3,20). Să spunem asta
tuturor, împlinind mandatul misionar: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia
la toată făptura!” (Mc 16,15, refrenul Psalmului responsorial).
11. Invitaţia psalmistului
Cea mai scurtă compoziţie din Psaltire cuprinde toată
teologia doar în două versete care constituie o mică doxologie. Psalmistul invită
la preamărirea lui Dumnezeu pentru milostivirea şi fidelitatea sa din neam în neam:
„Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile, preamăriţi-l, toate popoarele! Căci mare este
îndurarea lui asupra noastră şi adevărul Domnului rămâne în veci” (Ps 116/117,1.2)
12. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care uneşti într-o singură voinţă cugetele
celor ce cred în tine, dă-i poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi
să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile
noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 20 august 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |