(RV – 6 august 2016) E Ziua Domnului. Începem Liturghia duminicală cu o rugăciune stăruitoare luată din cartea Psalmilor: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută” (cf. Ps 73/74,20.19.22-23). Această cerere face parte dintr-o lamentaţie naţională în care psalmistul evocă situaţia dezolantă a Ierusalimului devastat de hoardele babiloniene: desfundă porţile, pun foc sanctuarului din Sion, incendiază casele. Peste Cetatea Sfântă se aşterne o tăcere de mormânt. Tace şi Dumnezeu. Totul pare suspendat: „Semnele noastre nu le mai vedem, nu mai e niciun profet şi nimeni dintre noi nu ştie până când. Până când, Dumnezeule, ne va insulta asupritorul? Oare va dispreţui duşmanul numele tău la nesfârşit?” (v.9-10). Plângerea psalmistului pentru distrugerea templului a fost înţeleasă de tradiţia creştină ca o rugăciune a lui Isus şi a Bisericii. Având în vedere răspândirea violenţelor în lume, rugăciunea psalmistului asumă un sens de mare actualitate: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută”. Singura speranţă a Bisericii este în aşteptarea intervenţiei lui Dumnezeu care rămâne fidel legământului său. Astăzi lecturile liturgice invită la o atitudine fundamentală în viaţa creştină: aşteptarea în credinţă a venirii Domnului.
1. Aşteaptă poporul
Prima lectură (cf. Înţ 18,6-9) evocă aşteptarea poporului
lui Israel. Este ilustrată noaptea eliberării evreilor din sclavia egipteană. Dumnezeu
protejează poporul său iar intervenţiile sale în istorie sunt transmisee din generaţie
în generaţie. Dumnezeu s-a revelat ca eliberator în evenimentele Exodului biblic,
acompaniind poporul în lunga călătorie prin pustiu: „le-ai dat o coloană de foc arzând
drept călăuză pentru o călătorie necunoscută şi soare nevătămător, pentru o pribegie
onorabilă” (Înţ 18,3). „Acea noapte a eliberării a fost făcută cunoscută de mai înainte
părinţilor noştri, pentru ca, ştiind cu siguranţă în ce jurăminte au crezut, să se
bucure. Mântuirea celor drepţi era aşteptată de poporul tău ca şi pieirea duşmanilor.
Aşa cum i-ai pedepsit pe potrivnici, tot aşa, chemându-ne la tine, ne-ai glorificat.
Copiii sfinţi ai celor buni aduceau jertfă în ascuns şi au stabilit legea dumnezeirii
într-un singur gând, ca sfinţii să împartă în acelaşi fel şi cele bune, şi cele periculoase,
cântând de mai înainte imnurile părinţilor” (Înţ 18,6-9). Evocarea lucrărilor salutare
săvârşite de Domnul pentru poporul său este deja o preamărire a lui Dumnezeu ce întăreşte
credinţa. Credincioşii biblici trăiesc în aşteptare, încrezători că Dumnezeu nu va
înceta să-i însoţească cu iubire pe cei care au avut deja posibilitatea să-l cunoască.
2. Aşteaptă Abraham
Aşteptarea împlinirii promisiunilor făcute de Dumnezeu
patriarhilor de demult rămâne mereu vie. Fragmentul din Scrisoarea către Evrei (cf.
Evr 11,1-2.8-19, lectura a doua) elogiază credinţa patriarhului Abraham şi a soţiei
sale, Sara, din care s-a născut poporul lui Dumnezeu. Aşteptau în credinţă Ţara Făgăduită
şi să aibă urmaşi potrivit promisiunii. Datorită credinţei lor, Abraham şi Sara au
avut o descendenţă numeroasă şi binecuvântată de Dumnezeu: „Prin credinţă, Abraham
a ascultat atunci când a fost chemat să plece spre un loc pe care avea să-l primească
drept moştenire şi a plecat fără să ştie unde merge. Prin credinţă, s-a stabilit în
Ţara Promisă ca un străin şi a locuit în corturi împreună cu Isaac şi Iacob, care
sunt împreună-moştenitori ai acestei promisiuni, căci el aştepta cetatea care are
temelii, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu. Prin credinţă, şi Sara, deşi
sterilă şi trecută de vârstă, a primit puterea de a zămisli un fiu, pentru că l-a
considerat demn de încredere pe cel care făcuse promisiunea. De aceea, dintr-un singur
om, şi acela aproape de moarte, s-au născut urmaşi mulţi cât stelele cerului şi cât
nisipul de pe ţărmul mării, care este fără număr” (Evr 11,8-11).
3. Aşteaptă turma mică
Aşteaptă grupul minoritar al discipolilor lui Isus:
aşteaptă cu fidelitate neclintită şi slujind altora. În pagina evanghelică (cf. Lc
12,32-48) Isus ilustrează aşteptarea prin trei parabole. Aşteptarea căpătă forma concretă
a vegherii. Apare evident că nu este vorba de o listă de lucruri ce trebuie făcute,
dar mai degrabă de o stare de vigilenţă a spiritului ca orientare de fond şi mentalitate.
Înainte de a preciza formele vegherii şi nuanţele pe care le poate avea, să vedem
cine sunt destinatarii cărora li se adresează Isus. În acel timp, „Isus le-a spus
discipolilor săi: „Nu te teme, turmă mică” (v.32). „Turmă mică” este varianta unei
alte expresii mult mai frecvente, folosită de profeţii Vechiului Testament, care vorbesc
despre „restul lui Israel”. Este vorba de acea „minoritate” de credincioşi adevăraţi
(hasidìm) care, abandonându-se total legii Domnului, rămân neclintiţi în credinţă.
Prima caracteristică a acestui grup este faptul de a fi „minoritar”. Asta înseamnă
că adevăraţii credincioşi sunt expuşi mereu îndoielii sau frustrării. Dar este o greşeală.
Istoria lui Israel, a lui Isus şi a Bisericii demonstrează că puterea lui Dumnezeu
trece tocmai prin minorităţii. A doua caracteristică a grupului este fidelitatea neclintită.
Într-o lume în care cei mai mulţi – din comoditate sa din teamă – se conformează idealurilor
momentului, „restul sfânt”, „turma mică” menţine vii promisiunile Domnului. A treia
caracteristică a grupului credincios este slujirea. „Turma mică” menţine în viaţă
acele valori care apoi se răsfrâng spre binele celor mulţi. Grupul credincios nu se
izolează de lume, dar rămâne în piaţă, în viaţa publică unde oamenii se întâlnesc
şi se confruntă. Ideea de minoritate trebuie bine înţeleasă. Minorităţi da, dar care
se întâlnesc pretutindeni: în biserică, în celelalte religii, în toate rasele, în
orice popor. Dacă aceste minorităţi ar fi în stare să se recunoască şi să se adune,
ele ar deveni o forţă impresionantă. Sunt forţa lui Dumnezeu. Ele nu se încred în
ură sau în violenţă sau în putere. Se încred în Dumnezeu, în respectarea fiecărui
om, în libertate, în iubire. Doresc să slujească şi le este foame şi sete de o lume
mai dreaptă şi solidară. Şi pentru a o construi sunt gata să plătească personal. Unora
ca aceştia li se adresează Isus când vorbeşte despre vigilenţă. Şi ce le spune? Prima
invitaţie a lui Isus pentru „turma mică” a discipolilor este să elimine orice frică
şi nelinişte: „Nu te teme!” (Lc 12, 32). Vigilenţă da, tărie şi angajare, dar totul
într-un climat de încredere şi linişte, fiindcă ceea ce este mai important este în
siguranţă: „pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia!” (Lc 12,32b).
4. Daţi pomană şi faceţi-vă pungi care
nu se învechesc
Apoi a doua invitaţie a lui Isus către discipoli:
nu cădeţi în spirala acumulării de averi, dar împărţiţi bunurile cu cei săraci: „Vindeţi
ceea ce aveţi şi daţi de pomană; faceţi-vă pungi care nu se învechesc” (Lc 12,33a).
Aceasta este adevărata bogăţie care nu încetează niciodată, spre deosebire de adunarea
de averi despre care vorbea Isus în parabola bogatului nebun (cf. Lc 12,16-21). În
fine, o a treia invitaţie a lui Isus, poate cea mai importantă pentru „turma mică”
de discipoli: îndreptaţi-vă inima spre comoara adevărată: Căci unde este comoara voastră,
acolo va fi şi inima voastră” (Lc 12,34). Vrând nevrând, omul are nevoie de o comoară
pentru care să-şi trăiască viaţa, un scop spre care să-şi orienteze toate alegerile.
Important este această comoară să fie la locul just ca să nu dezamăgească. O atare
comoară nu poate fi decât Dumnezeu: „o comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul
nu se apropie, nici molia nu o distruge!” (Lc 12,33b).
5. Fiţi gata cu „coapsele încinse şi luminile
aprinse”
Trei parabole scurte ilustrează concret vigilenţa
la care îndeamnă Isus. Există multe moduri de a sta de veghe. Parabolele sunt introduse
prin două imagini: Fiţi gata, „să fie coapsele voastre încinse şi luminile aprinse”
(Lc 12,35). Luminile aprinse evocă parabola fecioarelor înţelepte şi cele nechibzuite
(cf. Mt 25,1-13). Nu se ştie când vine mirele, dacă în curând sau mai târziu, de aceea
candelele trebuie să fie pregătite pentru a intra cu el la ospăţul de nuntă. Hainele
încinse la coapse amintesc obiceiul muncitorilor pentru a nu fi deranjaţi în muncă,
sau gestul celor care călătoresc pe jos şi în ridică hainele pentru a păşi zvelt.
Gestul „coapselor încinse” duce gândul la cina mielului de Paşti: „Să-l mâncaţi aşa:
să aveţi mijlocul încins, sandalele în picioare şi toiagul în mână; să-l mâncaţi în
grabă: este Paştele Domnului” (Ex 12,11). Cele două imagini „coapse încinse” şi „lumini
aprinse” sugerează deci o atitudine de călători, de peregrini, mereu în mers şi atenţi
la ce se întâmplă în jur. Discipolul care îl aşteaptă pe Domnul său trebuie să fie
deci ca un călător, mereu în mers. Isus invită la a fi atenţi şi treji ca acei servitori
care aşteaptă întoarcerea stăpânului lor gata să deschidă imediat uşa (cf. Lc 12,36-38),
sau ca acel stăpân al casei care este atent să nu fie jefuit de hoţ, care vine în
momentul în care mai puţin te aştepţi (cf. Lc 12,39-40).
6. Fiţi pregătiţi: Fiul Omului va veni
la ora la care nu vă gândiţi!
Iată ceea ce discipolii lui Isus nu trebuie să uite:
„Fiţi şi voi pregătiţi pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă gândiţi!”
(Lc 12,40). „Aşadar, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai ascultat cuvântul. Păstrează-l
şi converteşte-te! Dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti la ce oră
voi da peste tine” (Ap 3,3). Suntem nesiguri dacă Domnul vine astăzi sau mâine, suntem
siguri însă că va veni fără preaviz, de aceea nu rămâne decât să fim gata în orice
moment şi pentru orice eventualitate. Asta şi nu altceva înseamnă vigilenţa evanghelică.
Ea se traduce de fapt într-o chestiune de curăţenie interioară: păstrează-te curat,
cinstit, având cartea vieţii în regulă. Atunci nici un eveniment neprevăzut şi nici
un control nu te poate surprinde. E bine de precizat că evanghelistul Luca nu vizează
aici doar momentul singular al morţii, ziua judecăţii, dar şi multele ocazii ale vieţii:
ocazii pe care Domnul ni le oferă şi pe care cei distraţi nu le văd iar cei superficiali
le consideră nerelevante. Numai celui vigilent nu-i poate scăpa trecerea Domnului
şi poate folosi darurile lui. După parabola despre stăpânul care se întoarce de la
nuntă şi a Domnului care vine pe neaşteptate ca un hoţ, iată, a treia parabolă, cea
a administratorului credincios (cf. Lc 12,41-48).
7. Administratori credincioşi şi înţelepţi
Atunci Petru a zis: „Doamne, pentru noi spui parabola
aceasta sau pentru toţi?” Domnul i-a spus: „Cine este administratorul credincios
şi înţelept pe care stăpânul îl stabileşte peste servitorii săi ca să le dea porţia
de hrană la timpul potrivit? Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său, când
va veni, îl va găsi făcând astfel! Adevărat vă spun că îl va stabili peste toate bunurile
sale. Dar dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină» şi
începe să-i lovească pe servitori şi servitoare, să mănânce, să bea şi să se îmbete,
stăpânul servitorului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi la ora
pe care nu o ştie, îl va pedepsi aspru şi îi va face parte printre cei necredincioşi.
Acel slujitor care cunoaşte voinţa stăpânului său, dar nu a pregătit şi nu a făcut
după voinţa lui, va primi multe lovituri; cel care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri
care merită lovituri, va primi puţine; cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar
cui i s-a încredinţat mult, i se va cere şi mai mult”.
8. Buna folosire a darurilor lui Dumnezeu
Există două tipuri administratori. Primul este grijuliu
şi credincios: în timpul absenţei îndelungate a stăpânului se comportă ca şi cum stăpânul
ar fi prezent. Al doilea în schimb este egoist şi necredincios şi profită de absenţa
stăpânului pentru a se comporta el însuşi ca stăpân: loveşte pe servitori şi pe servitoare,
mănâncă, bea, se îmbată, se dedă petrecerilor. Concluzia este evidentă: a veghea înseamnă
a se comporta ca primul administrator, adică a gestiona bunurile stăpânului cu fidelitate
şi simţ de responsabilitate. Care sunt bunurile stăpânului ce trebuie administrate
fidel şi responsabil? Textul nu o spune în mod explicit, dar ne putem gândi la buna
folosire a tuturor acelor bunuri (bogăţii, relaţii, cunoştinţe) pe care Dumnezeu le-a
pus în mâinile noastre şi care trebuie administrate şi nu ţinute exclusiv pentru noi.
Fidelitatea şi simţul de responsabilitate sunt cerute în măsura cunoaşteri pe care
orice servitor o are faţă de stăpân. Cu cât cunoaşterea este mai mare cu creşte şi
responsabilitatea: „Acel slujitor care cunoaşte voinţa stăpânului său, dar nu a pregătit
şi nu a făcut după voinţa lui, va primi multe lovituri; cel care nu a cunoscut, dar
a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puţine; cui i s-a dat mult, mult i
se va cere, iar cui i s-a încredinţat mult, i se va cere şi mai mult” (Lc 12,47-48).
Asta înseamnă că fidelitate şi responsabilitate se cere mai presus de toate de la
credincioşi. De la discipolii lui Isus.
9. În aşteptarea venirii lui Cristos
Atitudinea de vigilenţă faţă de planul de mântuire
a lui Dumnezeu se concretizează în multe feluri: în familie, în alegerea unui serviciu
în folosul comunităţii, în educaţia generaţiilor tinere, în slujirea bolnavilor, a
bătrânilor, în formele de voluntariat… Dar există şi o vigilenţă asupra moţii ce
trebuie să cheme întreaga Biserică la o atenţie particulară faţă de cei ce trăiesc
angoasa şi neliniştea morţii. Pentru noi creştinii moartea este întâlnirea cea mai
importantă cu Dumnezeu. Amintim asta în fiecare zi, recitând „Bucură-te, Marie” şi
cerând Maicii Domnului: „Roagă-te pentru noi păcătoşii acum şi în ceasul morţii noastre”.
Amintirea constantă şi senină că viaţa se termină şi noi ne îndreptăm către Dumnezeu,
are mare importanţă deoarece ne face să înţelegem care sunt lucrurile cu adevărat
importante şi care nu. Ne pune în faţă realitatea: „ce i-ar folosi omului de-ar câştiga
lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul
său?” (Mt 16,26). Asta ne dă un sens profund de responsabilitate. Isus ne va întreba
la sfârşitul vieţii: „Ce ai făcut pentru fraţii tăi în dificultate, flămânzi, însetaţi,
străini, goi, bolnavi, în închisoare?” Şi cine se consideră promovat la acest capitol
din şcoala vieţii? Sunt criteriile judecăţii finale (cf. Mt 25,31-46) pe care Biserica
le reactualizează în mod special în Anul Sfânt al Milostivirii. Dacă punem în practică
faptele de milostenie trupească şi sufletească, putem aştepta cu încredere cuvântul
lui Cristos: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost
pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34). Ne insuflă o pace profundă
credinţa că, ridicând ochii spre acela care „ne-a iubit şi s-a dat pe sine pentru
noi”, putem spune: „Merg spre casa Tatălui meu care va face sărbătoare când voi sosi”,
aşa cum a făcut de atâtea ori în viaţa de pe pământ, când m-am întors acasă ca fiul
risipitor.
10. Rugăciunea psalmistului
Suntem poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire
„pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia”
Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul!
Cei fără de prihană se cuvine să-i înalţe cântare
de laudă.
Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul,
poporul pe care el şi l-a ales ca moştenire!
Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care
se tem de el,
spre cei care nădăjduiesc în mila lui,
ca să scape de la moarte sufletele lor
şi să-i hrănească în timp de foamete!
Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul;
pentru că el este scutul şi apărătorul nostru.
Fie, Doamne, mila ta asupra noastră,
după cum şi noi am sperat în tine! (Ps 32/33),1 şi
12.18-19.20 şi 22).
11. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, luminaţi de Duhul
Sfânt, noi îndrăznim să te numim Tată; desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de
fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 6 august 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |