(RV - 16 iulie 2016) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire din psalmii biblici: “Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,6.8).
1. Domnul este ocrotitorul vieţii mele
Psalmistul cere ajutor de la Dumnezeu împotriva duşmanilor
care se ridică împotriva lui şi caută să-i curme viaţa. Încrezător că va fi ascultat
rugătorul promite jertfe şi aducere de mulţumire. Psalmul 53/54 este atribuit regelui
David şi face referinţă la fuga acestuia de mânia lui Saul care voia să-l ucidă. David
s-a refugiat la locuitorii din deşertul Zif. Aceştia l-au denunţat. David înconjurat
de prigonitori scapă de moarte ca prin minune (cf. 1Sam 23,19-28; 26-1-12). Tradiţia
creştină a văzut în David o prefigurare a lui Cristos nu doar ca uns al lui Dumnezeu
şi rege al poporului său, dar şi în persecuţiile pe care a trebuit să le înfrunte
înainte de a ajunge la putere şi apoi ca rege peste Israel. Mai mult decât David,
Cristos a fost urmărit de potrivnici şi a trebuit să înfrunte moartea. Mai mult decât
regele David Cristos s-a încrezut în Tatăl care l-a înviat din morţi „şi i-a dat un
nume care este mai presus de orice alt nume (cf. Fil 2,9). Infinit superioară jertfelor
aduse de David este jertfa de laudă şi de mulţumire oferită de Cristos. Cu sacrificiul
vieţii perpetuat în euharistie Domnul Cristos împărtăşeşte acum credincioşilor roadele
pătimirii şi învierii sale. Sfânta Liturghie este marea rugăciune a celor care înviaţi
deja cu Cristos la o viaţă nouă caută totuşi cu darul lui Cristos biruinţa asupra
răului şi a morţii. Rugându-ne cu psalmii biblici suntem uniţi în mod tainic cu Isus
Cristos, tovarăşul de drum al vieţii noastre. “Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul
este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele
tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,6.8). „Numele Domnului este un turn tare;
cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost (Prov 18,10).
2. Vizita lui Dumnezeu
Ospitalitatea este unul din subiectele preferate de
evanghelistul Luca. Isus însoţit de discipoli este în drum spre Ierusalim. Trece prin
satele şi cetăţile Palestinei şi în haină de „călător” întâlneşte lumea şi stă de
vorbă cu mulţimile. Acceptă invitaţii făcute de prieteni precum Marta şi Maria dar
şi de adversari ca Simon, fariseul, şi se întreţine cu ei. Ia iniţiativa, când crede
necesar, şi se invită singur la cineva ca în cazul lui Zaheu. Deseori îl găsim pe
Isus la masă iar cina cu cei doi discipoli la Emaus la încheierea călătoriei, nu-i
decât încununarea tainică a drumului trăit ca întâlnire cu Dumnezeu care vizitează
poporul său. La toate popoarele vechi ospitalitatea era învăluită într-un fel de aură
sacră. Prezenţa lui îmbogăţeşte şi umple sufletul. Primirea unui călător, mai ales
a unui necunoscut, era mereu un gest aproape religios. „Altul” este purtător de mister
iar persoana sa trimite către Cel cu totul altul care este Dumnezeu. S-a scris că
„ospitalitatea este atitudinea în care sentimentul religios al orientalului se exercită
ca iubire nu doar faţă de un membru al propriului trib sau propriei familii… dar faţă
de aproapele în general. De aceea, ospitalitatea este mărturia fricii de Dumnezeu
în relaţiile cu omul”. Ospitalitatea capătă în Biblie o trăsătură particulară. Dumnezeu
se apropie de oameni ca oaspete, călătoreşte cu ei şi intră în casele lor. Urmând
pilda şi punând în practică învăţătura lui Isus creştinii au înţeles rolul şi importanţa
ospitalităţii. Ne gândim la străinii care de-a lungul istoriei poposeau la mănăstiri
şi hanuri în drum spre marile sanctuare. Biserica nu poate uita că Domnul este prezent
în cei care au nevoie de primire. Şi cine în viaţa sa nu a avut nevoie să fie primit
încât să spună cu Isus: „Am fost străin şi m-aţi primit; am fost flămând şi mi-aţi
dat de mâncare…Ori de câte ori aţi făcut aceasta unui singur dintre aceşti fraţi ai
mei mai mici, mi-e mi-aţi făcut” (Mt 25, 33.40). Trebuie să ne aducem aminte mereu
de avertismentul autorului Scrisorii către Evrei: „Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită
ei unii i-au primit, fără să-şi dea seama, pe îngeri” (Ev 13,2). Când sărbătoresc
Paştele, evreii obişnuiesc să ţină întredeschisă uşa încăperii unde se consumă cina
pascală pentru a fi gată să-l primească pe Mesia sau pentru a permite unui sărac să
se aşeze la aceeaşi masă, primind astfel binecuvântarea divină.
3. Ospitalitate sacră la umbra stejarilor
Două sunt subiectele reflecţiei noastre: ospitalitatea
şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Primul constituie cadrul general subliniat
de Liturghie prin alegerea lecturii biblice din cartea Genezei (cf. Gen 18,1-10, prima
lectură). Povestirea despre trei călători pe care patriarhul Abraham i-a găzduit lângă
cortul său la stejarii din Mambre este una dintre cele mai misterioase şi captivante
nu doar datorită întrebării privind identitatea celor trei, dar şi datorită aspectelor
istorice şi religioase ale evenimentului. Şi în Odiseea lui Homer (sec. VIII îdC)
se vorbeşte despre zeii fericiţi care „sub aspectul de călători străini” cutreieră
lumea ca să observe nelegiuirile muritorilor şi faptele lor bune. Se menţionează chiar
vizita a trei dintre ei la o pereche fără copii urmată de naşterea unui fiu. În pofida
asemănărilor, teologia lui Israel se dovedeşte nouă în comparaţie cu cea a popoarelor
vecine. Textul povestirii biblice aparţine tradiţiei „iahviste”. În ea omul păstrează
o legătură familiară cu Dumnezeu care se prezintă în formă umană, vorbeşte, stă la
masă, primeşte gesturile de ospitalitate. Povestirea despre Abraham se înscrie în
acest context religios cu intenţia clară de a arăta trăsătura umană a patriarhului
Abraham care, acordând ospitalitate la trei călători obosiţi, de fapt primeşte vizita
lui Dumnezeu în cortul său. Notăm modul spontan şi firesc în care Abraham îi primeşte
pe oaspeţi. În faptul zilei, când totul în jur părea încremenit, nemişcat, Abraham
stă în aşteptare la intrarea în cort; aleargă în întâmpinare îndată ce-i zăreşte pe
călători, îi primeşte, pregăteşte masa împreună cu Sara, soţia sa, serveşte la masă
asemenea unui preot la templu căci ospitalitatea este ceva sfânt. La plecare îşi conduce
oaspeţii şi primeşte ca binecuvântare promisiunea că peste un an Sara, soţia lui,
va avea un fiu, pe Isaac, fiul promisiunii. Şi Dumnezeu ţine făgăduinţa în ciuda râsului
neîncrezător al Sarei care gândea că e sterilă. Rodul primirii lui Dumnezeu este viaţa
care continuă.
4. Isus, oaspetele Martei şi Maria în Betania
De la stejarii din Mambre, la umbra cărora Abraham
a primit oaspeţi în arşiţa amiezii, ne deplasăm în satul Betania, în casa liniştită
a Martei şi Mariei, unde Isus găseşte momente de odihnă în deplasările obositoare
spre Cetatea Sfântă. Aşa cum Dumnezeu a fost oaspete lângă cortul lui Abraham, la
fel Isus a fost oaspete în locuinţele prietenilor. Faptul de a se opri în casa a două
femei nu era ceva uzual, cel puţin potrivit uzanţelor vechi ale unui „Rabbì”. Şi mai
neobişnuit este faptul că Isus stă şi le învaţă. Pe vremea lui Isus situaţia femeii
era de netă inferioritate. De exemplu, femeile nu erau admise la studiul Scripturii.
Un rabin din primul secol după Cristos scria cu ironie: „Decât să încredinţezi Scripturile
unei femei, e mai bine să fie arse”. La fel ca sclavii şi copii, femeile nu erau obligate
să recite rugăciunea de dimineaţă, nici rugăciunile înainte de masă. În sinagogi femeile
nu puteau citi şi nici ocupa funcţii de conducere. În templu, sectorul femeilor era
separat cu cinci trepte mai jos de curtea bărbaţilor. Nu erau obligate să participe
la adunările liturgice de la templu sau de la sinagogă. Rabinii nu se opreau în public
să vorbească cu o femeie. În familie se sărbătorea naşterea unui băieţel, dar nu a
unei fetiţe. În acest context, Isus nu ezită să primească ca discipoli care îl urmează
şi un grup de femei. Gestul lui Isus capătă înţelesul unui rupturi de tradiţia timpului.
Oricum, evanghelistul Luca vrea să sublinieze faptul că principalii interlocutori
ai lui Isus sunt cei excluşi de societatea civilă şi religioasă, inclusiv femeile.
Marta şi Maria, cu atitudinea lor diferită faţă de oaspete, devin un caz exemplar
pentru felul de a fi discipoli ai lui Isus. Deseori în istorie s-a văzut în aceste
femei opoziţia dintre viaţa activă şi viaţa contemplativă, cu superioritatea netă
a celei de-a doua asupra celei dintâi. În realitate, alta este intenţia textului.
Amândouă sunt expresii ale vieţii de credinţă.
5. Ospitalitatea Martei şi ospitalitatea
Mariei
Predicator itinerant, neavând o piatră pe care să-şi
pună capul peste noapte, Isus simte gustul prieteniei în anturajul acestor persoane.
Episodul despre vizita lui Isus în casa Martei şi Mariei din Betania este povestit
de evanghelistul Luca în capitolul 10 (cf. Lc 10,38-42) imediat după parabola bunului
Samaritean. A primi în casă un personaj de seamă este o mare onoare, însă creează
nu puţine probleme celor care trebuie să se ocupe de primirea lui pentru a-i oferi
ospitalitatea ce i se cuvine. Trebuie prevăzute toate: curăţenie, ordine, fiecare
lucru la locul său şi grija să nu lipsească nimic. Aşa gândea Marta, una din cele
două femei protagoniste. Totul pare să se desfăşoare după codul bunelor maniere inclus
în porunca iubirii de aproapele. Politeţea este primul semn de iubire creştinească.
Contrastul dintre activismul Martei şi poziţia atentă a Mariei la cuvintele lui Isus
este accentuat în mod voit de evanghelist pentru a scoate în lumină aspectul esenţial
al ospitalităţii. Marta se preocupă şi se agită în treburile casei, în timp ce Maria
stă la picioarele Domnului, adică în poziţia discipolului care ascultă cu atenţie
cuvintele Învăţătorului. Marta se zbate, se agită, se frământă într-o sumedenie de
treburi. Potrivit evanghelistului Luca, activismul ei este incompatibil cu ascultarea
Cuvântului. Numai dispoziţia lăuntrică creează spaţiul pentru primirea oaspetelui.
Lecţia dată de Isus este aceasta: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi
te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va
fi luată” (Lc 10,41-42). Marta se străduieşte să ofere serviciile ei, în schimb Maria
îşi dă silinţa să asculte cuvântul lui Isus ca un adevărat discipol. Ascultătorului
familiarizat cu Evanghelia nu-i este greu să recunoască întâietatea primirii cuvântului
lui Dumnezeu în viaţa discipolului. Ne amintim şi episodul despre Isus în sinagoga
din Nazaret la începutul activităţii publice. Evanghelistul Luca subliniază că Isus,
terminând lectura unui text din cartea profetului Isaia, a început să le vorbească
celor din sinagogă: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o
cu urechile voastre” (Lc 4,21). Cuvântul lui Dumnezeu „se împlineşte în urechile celui
care ascultă” cu inimă primitoare. Se accentuează în felul acesta urgenţa ascultării.
Ne amintim, de asemenea, că atunci când o femeie din mulţime şi-a ridicat vocea şi
a spus: „Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!”, Isus i-a zis:
„Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!”
(cf. Lc 11,27-28).
6. Discipolul ascultă şi păzeşte cuvântul
lui Dumnezeu
Ascultarea şi păzirea cuvântului lui Dumnezeu se traduce
în slujire, în diaconie, în caritate. Acestea sunt o componentă esenţială a comunităţii
creştine. Mai ales în ultimii ani, s-a afirmat tot mai clar şi solemn că practicarea
carităţii de către Biserică nu este pentru ea ceva facultativ, ci face parte esenţială
din natura ei. Biserica şi-a exprimat opţiunea preferenţială pentru săraci ţinând
cont şi de fenomenul global al mobilităţii umane. Angajată în servicii multiple pe
tărâm social, comunitatea creştină nu uită că misiunea ei primară este să caute „mai
întâi împărăţia lui Dumnezeu”, „să se ocupe de cele ce sunt ale Tatălui”, „să asculte
cuvântul lui Dumnezeu şi să-l pună în practică”. „Partea cea bună” aleasă de Maria
şi care nu-i va fi luată şi „singurul lucru necesar” este Cristos, oaspetele nostru.
Sfântul Paul îl vesteşte pe Cristos cu preţul unor mari riscuri şi suferinţe pe care
le acceptă cu bucurie ca parte a apostolatului său: „Fraţilor, acum mă bucur în pătimirile
mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu
pentru trupul său, care este Biserica, căreia i-am devenit slujitor după misiunea
pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu,
misterul ascuns de veacuri şi de generaţii, dar acum descoperit sfinţilor săi, cărora
Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia gloriei acestui mister între
neamuri, adică Cristos în voi, speranţa gloriei. Pe el îl proclamăm îndemnând pe orice
om şi învăţând pe orice om în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit
în Cristos” (Col 1,24-28, lectura a doua). Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu nu înseamnă
pierdere de timp ci din contra garantează viaţa în împărăţia lui Dumnezeu predicată
de Isus. Altminteri, există riscul de a ne sufoca în activismul frenetic şi a pierd
în cele din urmă ierarhia valorilor şi rostul vieţii.
7. Contemplaţie şi acţiune
Existenţa creştină constă într-o continuă urcare pe
muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi forţa
care derivă din ea, în aşa fel încât să-i slujim pe fraţii şi surorile noastre cu
însăşi iubirea lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură vedem cum zelul apostolilor pentru
vestirea Evangheliei care trezeşte credinţa este strâns legat de grija caritabilă
cu privire la slujirea faţă de cei săraci (cf. Fap 6,1-4). Contemplaţia şi acţiunea,
simbolizate într-un fel de figurile evanghelice ale surorilor Maria şi Marta, în Biserică
trebuie să coexiste şi să se integreze (cf. Lc 10,38-42). Prioritatea revine mereu
raportului cu Dumnezeu şi adevărata împărtăşire evanghelică trebuie să se înrădăcineze
în credinţă. De fapt, uneori se tinde să se circumscrie termenul "caritate" la solidaritate
sau la simplul ajutor umanitar. În schimb este important să ne amintim că cea mai
mare faptă de caritate este tocmai evanghelizarea, adică "slujirea cuvântului". Nu
există acţiune mai benefică, deci caritabilă, faţă de aproapele decât a frânge pentru
el pâinea cuvântului lui Dumnezeu, a-l face părtaş de vestea cea bună a Evangheliei,
a-l introduce în raportul cu Dumnezeu: evanghelizarea este cea mai înaltă şi integrală
promovare a persoanei umane. Un singur lucru este necesar. Isus proclamă prioritatea
absolută a lui Dumnezeu şi a împărăţiei sale. O Biserică adevărată ia în serios voinţa
lui Dumnezeu. Nimic, absolut nimic altceva nu poate lua locul lui Dumnezeu: nici onoarea,
nici carierea, nici liniştea socială, nici puterea… A da ospitalitate lui Dumnezeu
înseamnă a se angaja cu el, fără a se lăsa distraţi. Asta comportă trudă fizică, dificultăţi
şi zbucium sufletesc, dar şi certitudinea că Dumnezeu este cu noi purtător al unei
promisiuni care nu va înceta niciodată. Înseamnă a fi milostivi cu semenii noştri
aşa cum Tatăl este milostiv cu noi. În toate modelul desăvârşit este Maica Domnului.
După ce a primit vestea îngerului Gabriel, după ce a ascultat cuvântul lui Dumnezeu,
Fecioara Maria s-a dus în grabă la ruda sa Elisabeta şi a rămas trei luni cu ea ca
să-i fie de ajutor. Fecioara Maria să ne ajute în ascultarea şi păzirea cuvântului
lui Dumnezeu şi în slujirea aproapelui. Fiecare după măsura darului primit de sus.
8. Cultul şi coerenţa vieţii
Domnul i s-a arătat lui Abraham la terebinţii din
Mambre, pe când el şedea la intrarea în cort, în timpul arşiţei zilei. Să spunem cu
patriarhul Abraham: „Doamne, dacă am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece fără
să te opreşti la slujitorul tău!” (Gen 18,3). Psalmul 14/15 propus după prima lectură
enumără o serie de condiţii pentru a intra în casa Domnului. Sunt trei angajamente
„orizontale”, în relaţiile cu semenii; alte trei privesc relaţiile sociale; în fine,
altele sunt împotriva cametei şi a corupţiei politice. Actele de cult fără o adevărată
coerenţă în viaţa personală şi în societate sunt ipocrizie şi farsă magică.
Cântă psalmistul: „Doamne, cine va locui în cortul tău?
Cine se va odihni pe muntele tău cel sfânt?
Cel care umblă fără prihană, face dreptatea şi spune
adevărul din inimă;
cel care nu calomniază cu limba şi nu face rău semenului
său,
nici nu aruncă ocară asupra aproapelui.
În ochii săi, [cel nelegiuit] e [vrednic] de dispreţ,
dar îi cinsteşte pe cei care se tem de Domnul.
Chiar dacă ar face un jurământ [care i-ar fi] spre
rău, nu încalcă [jurământul].
Nu-şi împrumută banii pentru dobândă şi nu ia mită
împotriva celui nevinovat.
Cel care face acestea nu se va clătina în veci!” (Ps
14/15,1-5).
Şi Isus propune o proprie „liturghie de intrare” pe
linia acestui psalm biblic: „dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti
că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, în faţa altarului, du-te,
împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi, venind, oferă-ţi darul!” (Mt 5,23-24).
9. Rugăciunea Bisericii
Priveşte cu îndurare, doamne, la slujitorii tăi şi
înmulţeşte cu bunătate asupra lor darurile
harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu
grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale.
All the contents on this site are copyrighted ©. |