Consideraţii omiletice la Duminica a XI-a de peste an (C): Isus, femeia păcătoasă şi fariseul

(RV - 12 iunie 2016) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală se deschide cu o invocaţie din cartea Psalmilor: „Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge, nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele” (Ps 26/27,7.9). În rugăciunea psalmistului răsună glasul lui Isus. Adunarea credincioşilor susţinuţi şi încurajaţi de rugăciunea lui Isus se adresează direct lui Dumnezeu cu acest psalm biblic. Aflăm în această rugă puterea de a lupta împotriva duşmanilor spirituali, entuziasmul de a trăi în harul lui Dumnezeu, bucuria de a ne simţi iubiţi de el; aflăm în ea dorinţa şi statornicia în a căuta faţa sfântă a lui Dumnezeu după chipul şi asemănarea căruia am fost creaţi, care vine la noi prin intermediul harului iar contemplarea feţei lui este izvor de fericire veşnică.

1. Isus, icoana Tatălui milostiv
Celebrând sântă şi dumnezeiasca Liturghie ca jertfă de împăcare, devenim părtaşi la milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu manifestată lumii în Isus Cristos. Primind ca fii iertarea Tatălui ceresc, trăim mai bine cu fraţii din jur. Din lecturile Liturghiei aflăm că Dumnezeu nu se uită la ceea ce se uită omul. Oamenii se uită la înfăţişare, Dumnezeu vede inima (cf. 1Sam 16,7b). El este mai mare decât orice păcat pe care l-am putea comite şi decât orice vină de care ne-ar acuza inima. Milostivirea lui nu cunoaşte limite. În prima lectură (cf. 2Sam 12,7-10.13), profetul Natan îl mustră pe regele David şi îl face conştient de crima comisă, aducându-i aminte de legământul de prietenie cu Dumnezeu, pe care l-a rupt. Ca reacţie, regele David nu se închide în sine dar capătă curaj şi cu umilinţă îşi recunoaşte vinovăţia. Şi Domnul îl iartă. În lectura a doua apostolul Paul vorbeşte despre îndreptăţirea obţinută prin intermediul credinţei (cf. Gal 2,16.19-21). Evanghelia zilei prezintă episodul despre Isus invitat la masă de Simon, fariseul. O femeie păcătoasă intră în casă şi stând în spatele lui Isus, începe să plângă, îi udă picioarele cu lacrimile ei, le şterge cu părul capului şi le unge cu miresme în semn de respect şi recunoştinţă. Iertarea pe care Mântuitorul o dă femeii păcătoase este un act de milostivire gratuită. Omul nu o poate merita, ci doar implora (cf. Lc 7,36-8,3).  Despre femeia păcătoasă Isus le spune nu doar celor din jur ci şi nouă că „i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult”. Această păcătoasă îi reprezintă pe toţi cei ce înţeleg intensitatea iubirii cu care sunt iubiţi de Dumnezeu şi care devin conştienţi că nu au răspuns cum se cuvine acestei iubiri. Cuceriţi de forţa milostivirii lui Dumnezeu primim darul iertării. În iertarea omului păcătos se manifestă slava lui Dumnezeu: viaţa biruie moartea. Cuvintele lui Isus adresate femeii păcătoase: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!”, sunt lecţia acestei liturghii duminicale. Prima lectură şi pericopa evanghelică se întregesc. Să descoperim comorile de har ascunse în ele pentru desăvârşirea vieţii creştine.

2. Regele David şi păcatul puterii
Povestea despre păcatul regelui David este cunoscută. Regele o ia pe Betşeba, ştiind că este soţia altuia şi astfel intră într-o spirală de răutate fără a se putea opri până când nu ajunge la omucidere. Face să fie ucis Urie, heteul, soţul legitim al acelei femei. Printr-o parabolă, profetul Natan îl constrânge pe rege să-şi deschidă ochii asupra crimei comise pe care încă nu reuşeşte să o vadă (cf. 2Sam 11-12,6). Aceste fapte preced povestirea din prima lectură liturgică (cf. 2Sam 12,7-10.13). Pentru a trezi căinţa regelui care s-a mânjit de crimă, profetul îi aminteşte tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el şi tot ce i-a dat în viaţă, începând de când l-a luat de la turma oilor. În faţa generozităţii lui Dumnezeu, păcatul lui David apare şi ca o imensă nerecunoştinţă. David profită de darurile primite. Se serveşte de putere şi de atracţia pe care o exercită pentru a răpi unui sărman om singura lui bogăţie care era soţia sa. Nu a înţeles logica darului şi a ales logica puterii care îl duce la crimă. Profetul Natan demască aroganţa regelui înaintea lui Dumnezeu şi îl apostrofează: „Pentru ce ai dispreţuit cuvântul Domnului şi ai făcut ce este rău în ochii lui?” „L-ai lovit cu sabia pe Urie, heteul, ai luat-o de soţie pe soţia lui şi pe el l-ai ucis cu sabia”. David îşi recunoaşte nelegiuirea şi exclamă: „Am păcătuit împotriva Domnului!”. Atunci profetul Natan i-a zis lui David: „Domnul îţi iartă păcatul; nu vei muri”.  Din acest moment David reia drumul cu Dumnezeu. În nenorocirile ce se vor abate asupra familiei şi a regatului său, David va regăsi curajul supunerii la voinţa lui Dumnezeu şi a respectului faţă de om. Falsa dreptate a fost demascată. Drumul vieţii poate reîncepe. Istoria lui David, păcătosul căit şi iertat, este o lecţie de har menită să arate celui care trăieşte în stare de păcat cum să redescopere căile Domnului. Comentariul cel mai profund al acestei istorii de păcat din viaţa regelui David este episodul povestit în Evanghelia zilei (cf. Lc 7,36-8,3).

3. Isus, femeia păcătoasă şi fariseul
Pericopa evanghelică de azi (cf. Lc 7,36–8,3) este denumită de obicei „Iertarea femeii păcătoase”. Însă, acest titlu este reductiv, căci personajele sunt trei şi toate au un rol important: Isus, femeia păcătoasă şi fariseul bogat. Nu-i suficient să fim impresionaţi de gestul de milostivire al lui Isus faţă de femeia păcătoasă. Trebuie să vedem iertarea acelei femei pe fondul reacţiei fariseului. Sunt două moduri de a gândi. Evanghelia invită la un examen de conştiinţă, întrebându-ne din care logică se inspiră viaţa noastră: din cea a femeii păcătoase sau din cea a fariseului? Comportamentul lor faţă de Isus este foarte diferit. Din orice unghi am privi cele trei personaje, se notează o netă opoziţie: de o parte fariseul, de alta Isus şi femeia. Fariseul are convingerea religioasă că un adevărat om al lui Dumnezeu nu trebuie să se pângărească, venind în contact cu păcătoşii, din contră ar trebui să-i evite, făcând o distincţie netă între drepţi şi nelegiuiţi, între credincioşi şi păgâni. Isus este de părere opusă. Ştie că Dumnezeu este ca un tată care iubeşte pe toţi fiii săi, buni şi răi, şi nu îi îndepărtează pe păcătoşi, ba chiar îi caută. Din modul lui Isus de a gândi şi acţiona reiese că nu se dă slavă lui Dumnezeu, judecându-i şi condamnându-i pe păcătoşi, dar căutându-i, primindu-i şi iertându-i. De altfel, cine este mai păcătos: femeia care e conştientă de păcatele ei şi îi este recunoscătoare lui de Isus care o iartă, sau fariseul care se crede deja drept şi îi judecă pe alţii în inima sa? Acesta este adevăratul motiv al orbirii fariseului. Iar parabola duce la această concluzie. Femeia este conştientă că a fost iertată şi salvată. Avea o mare datorie şi i-a fost iertată. Întâlnirea cu Isus a însemnat răscumpărarea şi eliberarea ei. În mod neaşteptat este iertată şi îşi recapătă demnitatea. Recunoştinţa îi inundă inima. Aceste simţăminte şi atitudini nu le găsim în fariseu. El crede în inima sa că nu are datorii; este închis în dreptatea sa. De aceea nu simte faţă de Isus nici un fel de recunoştinţă, stupoare sau bucurie.

4. Isus la masă cu fariseii
Evenimentul trebuie încadrat în contextul său. Isus fusese descris de potrivnici ca „un mâncăcios şi un băutor, prieten cu vameşii şi păcătoşii” (Lc 7,34). Şi iată, ironia: prietenul păcătoşilor acceptă să stea la masă cu unul dintre acei „drepţi”. Simon fariseul este unul dintre cei care datorită dreptăţii ”lor”, au nevoie de convertire. Simon l-a invitat pe Isus la masă acasă la el, cum se obişnuia în Orient cu învăţătorii itineranţi (predicatori de stradă) pentru a-i asculta mai în linişte. Nu-i nimic extraordinar în faptul că un fariseu l-a invitat pe Isus la prânz. Asta s-a întâmplat de mai multe ori (cf. Lc 11,37; 14,1). Isus nu face selecţie între case pe care le poate frecventa şi case în care nu trebuie să intre, între persoane pe care le poate primi şi persoane pe care trebuie să le evite. Nu îi este temă că îşi va pierde faţa în ochii altora şi că va fi acuzat de incoerenţă, adică de contradicţie între vorbe şi fapte. Coerenţa vieţii consistă în a manifesta cu francheţe tuturor şi mereu gândul propriu fără a se lăsa condiţionat de împrejurări.

5. Ce gândeşte şi cum se comportă Simon, fariseul?
Isus este oaspetele unui fariseu bogat. A fost invitat pentru că în popor se spuneau multe lucruri frumoase despre el. Cel care îl invitase, spera să poată descoperi în timpul şederii conviviale punctul slab al acelui om, lipsit de experienţă, prea tânăr şi prea sigur de sine. Nu vedem în acest fariseu nici o urmă de ostilitate faţă de Isus; îl numeşte „învăţător” şi nu-i contestă cuvintele. Era însă clar că, invitându-l pe Isus, fariseul nu era animat de sentimente de prietenie sau de respect faţă de el. Se notează că Simon, făcând parte din acea clasă socială care începe să privească la Isus cu suspiciune, nu-i acordă gesturile de politeţe, care se obişnuiau faţă de oaspeţii de onoare. La intrarea în casă nu l-a primit cu un sărut, după uzanţa orientală, nu a poruncit servitorilor să-i spele picioarele prăfuite şi obosite de drum şi să-i toarne parfum pe cap. Şi Isus, în timpul prânzului îi va atrage atenţia asupra acestui fapt.

Ca orice fariseu, Simon nu se consideră câtuşi de puţin un păcătos, unul dintre aceia pe care Isus îi cheamă la convertire. Relaţia lui cu Dumnezeu nu este cea a unui fiu care îl iubeşte pe tatăl său, dar relaţia unui supus care observă legea în cele mai mici amănunte, şi de aceea se simte în ordine cu el. În comparaţie cu alţii, cu lumea de rând, netrebnici, săraci, păcătoşi, fariseul se crede o persoană mai bună, cumsecade şi nutreşte un anumit dispreţ pentru acei oameni „pierduţi”. Simon se iubeşte mai mult pe sine decât pe Dumnezeu. Isus, care curând va intra în conflict fariseii, le va reproşa tocmai acest păcat: „Sunteţi blocaţi în egoism şi acesta este păcatul vostru cel mai grav; apoi, îi dispreţuiţi pe alţii iar dispreţuirea semenilor este un alt păcat grav. Întrucât nu vă consideraţi păcătoşi, nici nu vă vine în minte să-i cereţi iertare lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, vă lipseşte iubirea”.

6. Ce gândeşte şi cum se comportă femeia păcătoasă?
E inutil a ne întreba cine este acea femeie. Cu siguranţă nu este Maria, sora lui Lazăr şi a Martei (cf. In 12,1-3), şi probabil nici Maria Magdalena (cf. Lc 8,2). Din text reiese că era o femeie păcătoasă iar prin asta se înţelege „prostituată”. Ca atare, era cunoscută în toată zona respectivă. Evanghelistul Luca nu-i spune numele, o lasă în anonimat, pentru a face din ea un simbol al omenirii păcătoase şi al fiecăruia dintre noi, cărora Isus vrea să ne spună: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!”. Femeia ştie că a dus o viaţă plină de păcate ce merită pedeapsa lui Dumnezeu. Îl ascultase pe Isus care chema la convertire, care vorbea despre Dumnezeu ca de păstorul care caută oaia pierdută şi când o găseşte nu o pedepseşte, nu o bate dar o pune pe umeri şi îi cheamă pe prieteni să facă sărbătoare. Îl auzise pe Isus povestind despre Dumnezeu ca de un tată care îl aşteaptă cu răbdare pe fiul nesăbuit plecat de acasă şi când se întoarce oferă un mare banchet de bucurie că l-a aflat viu. Simţise o mare iubire pentru acest Dumnezeu care o aştepta, a plâns pentru viaţa sa desfrânată şi i-a cerut iertare. Acum ar vrea să se apropie de Isus ca să-i manifeste toată recunoştinţa ei pentru că i-a dezvăluit că Dumnezeu este iubire şi îndurare. Dar cum să se apropie de el? Nici o mirare că o femeie, neinvitată, a intrat în sala banchetului. Era un obicei din acea vreme. Când într-o casă avea loc o sărbătoare vecinii şi lumea curioasă intrau să vadă. Etichetată ca „păcătoasă” de toată lumea „bună”, femeia nu se mulţumeşte doară să vadă. Ea intră în casa lui Simon şi cu îndrăzneală se duce la Isus, se pune în genunchi la picioarele lui şi izbucneşte în plâns. Apoi deschide o sticluţă cu parfum, cel mai preţios pe care-l avea, şi îl toarnă pe picioarele lui Isus, Fiul lui Dumnezeu.

7. Răspunsul lui Isus: „Iubirea acoperă mulţimea păcatelor”
Simon şi ceilalţi din jurul mesei reacţionează indignaţi, deşi în mod tacit: pentru ce Isus se lasă atins de acea femeie? De ce nu o alungă? Isus, intuindu-le gândurile, răspunde printr-o parabolă, vrând să spună fiecăruia: „Şi tu, deşi în mod diferit, eşti vinovat în faţa lui Dumnezeu”. Prin scurta parabolă a celor doi datornici Isus îi zice fariseului Simon: „Tu nu te simţi absolut deloc un păcătos. Ţi se pare - dar cine ştie dacă e adevărat? -  că nu ai aproape nimic pentru care să-i ceri iertare lui Dumnezeu. Îi plăteşti taxele şi nimic mai mult. În schimb, această femeie se simte o mare păcătoasă şi a venit aici să ceară iertare lui Dumnezeu şi să-i mulţumească pentru milostivirea lui faţă de păcătoşi. Spre deosebire de tine care nu m-ai primit cu amabilitate, ea a dovedit o mare iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de mine”. Isus încheie cu o mare sentinţă pentru noi toţi: „i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult” (Lc 7,47). Aceasta este marea şi singura poruncă a lui Isus care revine mereu: „Iubiţi-l mult pe Dumnezeu şi iubiţi-vă mult între voi. Aceasta este toată legea”. Sfântul Ioan Gură de Aur, marele arhiepiscop de Constantinopol le va zice credincioşilor săi: „Vrei să fii iertat? Iubeşte. Iubirea acoperă mulţimea păcatelor”. Cu asta am putea încheia. Dar putem face un pas mai departe.

8. „Mergi în pace! Credinţa ta te-a mântuit”
„Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Lc 7,50). Pacea este supremul bine spre care tind toţi oamenii fără nici o deosebire. E bine să precizăm virtutea care conduce la pace, acea pace la care toţi speră să ajungă dar nu toţi reuşesc. Este de-ajuns un lucru de nimic, ca să ne abată de la drumul drept. Şi nu există pace dobândită care să fie în siguranţă în inima omului. Isus îi zice femeii: „Credinţa ta te-a mântuit. Acum poţi merge în pace!”. Ce este această credinţă care dă pacea? Pentru ca să înţelegem gândul lui Isus, să examinăm puţin verbul „a crede” pe care îl folosim când vorbim despre credinţă. Puţine verbe sunt atât de rău folosite, ca verbul „a crede”. Peste puţin, participând la Liturghia duminicală, vom spune: „Cred într-unul Dumnezeu, Tată atotputernicul” cu cele ce urmează. Ne întrebăm dacă celui care face profesiunea de credinţă, Dumnezeu poate să-i spună: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace”?  Fireşte, este nevoie de altceva. Numai declaraţia de a crede în Dumnezeu nu ajunge pentru a avea pace în el. „Între a spune şi a face” e la mijloc marea. În actul credinţei se află două nivele. Primul este nivelul minţii, în baza căruia fiecare poate spune: „Eu cred în Dumnezeu”. Al doilea nivel este cel practic în baza căruia, cine îşi declară credinţa în Dumnezeu, decide să-şi construiască viaţa pe această credinţă. Asta comportă să se bizuiască şi să se încredinţeze total lui Dumnezeu şi să rămână statornic în această încredere.

9. Treptele credinţei
Femeia păcătoasă din Evanghelia zilei, care îi mulţumeşte în felul ei lui Isus, era o prostituată care îşi schimbase deja viaţa. Probabil este femeia adulteră prinsă în păcat şi pe care Isus a salvat-o de la moarte, cum se deduce dintr-un alt text al Evangheliei (cf. In 8,1-11). Cu acel prilej femeia fusese atinsă de harul lui Dumnezeu dar nu ajunsese încă la convertirea completă. O face acum când Isus îi spune: „Credinţa ta te-a mântuit”. E legitim să ne gândim că nu a fost salvată o dată pentru totdeauna, că va trebui să mai lupte cu trecutul ei, că schimbarea ei va fi oscilantă cel puţin un timp şi că va mai avea nevoie să mediteze asupra iertării lui Isus pentru a obţine rodul deplin. Este ceea ce se întâmplă cu noi.

Când recităm Crezul este ca şi cum ne-am afla pe prima treaptă a unei scări care conduce către Dumnezeu. Putem merge mai sus, dar putem rămâne pe prima treaptă toată viaţa. Putem să mergem sus şi jos, oscilând mereu între păcat şi har. Asta este situaţia celor mai mulţi oameni care se declară credincioşi. În literatura medievală actul credinţei era prezentat pe baza unui text din cartea Apocalipsului (cf. Ap 3,20), ca o trecere a lui Dumnezeu care bate la uşa oamenilor. Cine stă înăuntru, aude că Domnul bate la uşă dar este nehotărât dacă să-i deschidă. Nehotărârea depinde de legătura cu propriul trecut păcătos şi este asociată cu frica de a trebui să te angajezi în planul dificil al unei vieţi noi. Într-adevăr, aşa este. Proclamării credinţei pe care o facem împreună peste puţin timp îi corespund mai multe stări sufleteşti, aproape toate diferite între ele, pentru că diferită este atitudinea fiecăruia dintre noi faţă de Dumnezeu. Dintotdeauna Domnul bate la uşa inimii noastre şi dintotdeauna speră că-i vom deschide ca să ne poată întâlni.

10. Credinţa în iubirea lui Dumnezeu
Regele David şi femeia păcătoasă, căiţi şi iertaţi, dau mărturie că ceea ce contează este a crede în iubirea lui Dumnezeu şi a iubi. Iertarea este trăită în capacitatea de a ne simţi iubiţi în mod gratuit, fără vreun merit personal şi în ciuda oricărei slăbiciuni umane. Asta este poate experienţa cea mai mare a iubirii lui Dumnezeu. Sacramentul Reconcilierii oferă credinciosului acest dar divin, reînnoind întâlnirea cu Tatăl prin Isus Cristos în Duhul Sfânt. Este prilejul de a-i oferi lacrimile noastre, parfumul nostru, căinţa noastră, cu certitudinea că vom fi primiţi. Iertarea lui Dumnezeu dă adevărata pace şi recreează viaţa. Ultimul cuvânt, cel definitiv, al întâlnirii cu Domnul este: „Credinţa ta te-a mântuit. Acum, într-adevăr poţi trăi în pace”.

11. Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele.
Să implorăm harul ca povestea vieţii noastre să se încheie cu rodul iubirii care este „shalom - pacea”. Interiorizăm aceste consideraţii, rugându-ne cu psalmistul biblic: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele.
Fericit este omul căruia i s-a iertat fărădelegea, căruia i s-a acoperit păcatul!
Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în seamă greşeala
şi în duhul căruia nu este prefăcătorie!
Eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu, nu ţi-am ascuns fărădelegea mea.
Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”.
Şi vinovăţia păcatului meu tu ai iertat-o.
Tu eşti pentru mine un adăpost, tu mă scoţi din strâmtorare,
mă înconjori cu cântări de bucurie pentru eliberare.
Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul şi veseliţi-vă!
Strigaţi de bucurie, toţi cei drepţi cu inima!” (Ps 31/32,1-2.5.7.11).

12. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre: noi suntem slabi şi nu putem face nimic fără tine: dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău, pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 10 iunie 2016)