(RV – 5 iunie 2016) E Ziua Domnului. Celebrăm încă o dată sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Biserica ne pune la îndemână rugăciunea psalmistului biblic: „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele: de cine mă voi înfricoşa? Prigonitorii şi duşmanii mei se clatină şi cad” (cf. Ps 26/27,1-2). Sfântul Augustin spune că în psalmul 26/27 răsună glasul mizeriei noastre şi geamătul suferinţei noastre. Domnul bogat în milostivire a binevoit să ne sugereze nouă săracilor aceste cuvinte prin intermediul Duhului Sfânt pentru a ne mângâia. Trăind în noi, a binevoit să se servească de glasul nostru şi de aceste cuvinte pentru a-l implora pe Tatăl în favoarea noastră. Sentimentele de încredere şi siguranţă, de seninătate şi bucurie exprimate în prima parte a psalmului sunt un rod al Duhului Sfânt care locuieşte în sufletele noastre. Dezvoltând expresiile acestui psalm „De cine mă voi teme? De cine mă voi înfricoşa?”, apostolul Paul explică: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el?... Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia?... Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,31-32.35.37).
1. „Ridică-te!”, verbul învierii
În această duminică răsună cu intensitate particulară
cuvântul „Ridică-te!”, rostit de Isus care vindecă pe bolnavi şi readuce la viaţă
pe cei morţi. „Ridică-te!” este verbul „învierii” pe care Isus îl adresează tuturor
celor care decid să-l urmeze şi să-l primească în viaţa lor. Domnul este iubitorul
vieţii. El nu vrea pentru făpturile sale un destin de dizgraţie, dar fericirea deplină.
În stăpânirea lui se află toată creaţia. Nici o realitate nu-i scapă din mână, căci
până şi moartea i se supune. Isus Cristos este icoana desăvârşită a atotputerniciei
şi milostivirii Tatălui. Pe unde trece Isus, înfloreşte viaţa. Episodul povestit astăzi
de evanghelistul Luca este un exemplu convingător. Domnului Isus i se face milă de
femeia văduvă din Nain căreia îi murise singurul ei fiu. Cu toată gingăşia sufletească
Domnul îl readuce la viaţă pe băiat şi îl încredinţează iubirii mamei sale (cf. Lc
7,11-17). Bucuria revine şi începe sărbătoarea. Când Domnul trece printre noi dispar
tristeţea şi plânsul şi pacea le ia locul. Aşa a fost de la începutul istoriei mântuirii.
Aminteşte asta prima lectură din prima carte a Regilor (cf. 1Rg 17,17-24, prima lectură).
Dumnezeu intervine şi, ascultând rugăciunile profetului Ilie, redă suflul vital fiului
unei sărmane văduve din Sarepta Sidonului. Aceasta îl găzduise pe profet într-o situaţie
de extremă necesitate. Apostolul Paul le vesteşte creştinilor din Galaţia (cf. Gal
1,11-19, a doua lectură) că Evanghelia este pentru toţi oamenii şi nu doar pentru
cei din poporul ales. Milostivirea Domnului este îndreptată către toţi fără nici o
deosebire.
2. Străinul, văduva şi orfanul
Duminica trecută lecturile liturgice se opreau la
persoana „străinului”, astăzi Scriptura prezintă alte două categorii de persoane defavorizate,
şi din acest motiv asociate adesea cu străinii. Este vorba de văduve şi de orfani,
persoane fără protecţie. Văduva lipsită de protecţia soţului şi orfanul lipsit de
protecţia tatălui sunt fără vreun sprijin social şi economic şi mereu în pericol de
a deveni sclavi ai creditorilor sau obiect de şicane şi samavolnicii. Primul Testament
la fel ca Noul acordă o atenţie specială acestor categorii de persoane. „Dumnezeu
face dreptate orfanului şi văduvei, îl iubeşte pe străin, dându-i hrană şi îmbrăcăminte.
Să-i iubiţi pe străini căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului” (cf. Deut 10,18-19).
Dumnezeu ia apărarea văduvelor şi orfanilor iar Isus, mai cu seamă în Evanghelia după
Luca, se îngrijeşte în mod special de persoanele expuse nedreptăţii şi condiţiilor
precare.
3. Căi de meditaţie
Evanghelia învierii fiului văduvei din Nain (cf. Lc
7,11-17) conţine amănunte de o însemnătate particulară, ce nu vor doar să emoţioneze.
Enumerăm trei din aceste detalii: cortegiul de înmormântare a unui tânăr, compasiunea
lui Isus în faţa lacrimilor unei mame văduve care plânge moartea singurului ei fiu
şi, în fine intervenţia lui Isus care mai întâi opreşte cortegiul, atingând sicriul
şi apoi îl readuce la viaţă pe tânăr spunând „îţi zic, scoală-te!” Meditarea textului
poate urma diferite căi. De exemplu, se poate porni de la cortegiul înmormântării
unui tânăr, şi ştim că, într-un anume fel, tinerii sunt inelul slab al societăţii;
se poate porni de la văduva înlăcrimată de durere pentru moartea singurului ei fiu:
câte mame îndură suferinţe şi sunt îndurerate din cauza fiilor şi nu doar a lor! Se
poate urma calea simbolismului pascal sugerat în text de expresia lui Isus „Scoală-te!”,
care în textul grec este redată prin acelaşi verb care înseamnă „Ridică-te, învie
din morţi!” Toate aceste căi sunt interesante dar divergente, pentru că se îndepărtează
de calea indicată de evanghelistul Luca în finalul paginii liturgice: „Dumnezeu a
vizitat poporul său”. Sfântul Luca, reproducând la începutul Evangheliei cântecul
lui Zaharia, scrie că Dumnezeul nostru care este iubire şi îndurare „ne va vizita
din înălţime ca Cel care Răsare ca să-i lumineze pe cei ce se află în întuneric şi
în umbra morţii, şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii” (cf. Lc 1,78-79).
4. Profetul Ilie şi vduva din Sarepta
Prima lectură aparţine grupajului biblic cunoscut
cu numele de „ciclul lui Ilie” (1Rg 17-19; 21 şi 2Rg 1-2). Încă de la apariţia sa
pe scena lui Israel, acest profet neînfricat şi cu temperament energic s-a ridicat
împotriva idolatriei casei regale şi a poporului, anunţând o secetă cumplită. După
sfidarea deschisă a regelui Ahab, profetul Ilie este nevoit să se retragă solitar
într-un loc sigur departe de ţinutul natal. S-a ascuns mai întâi lângă pârâul Cherit,
care este în faţa Iordanului, apoi în ţinutul străin al Sidonului. În această situaţie
Dumnezeu îi vine în ajutor. La poarta oraşului Sarepta, Ilie întâlneşte o văduvă care
strângea vreascuri şi căreia îi cere de băut şi ceva de mâncare. Femeia răspunde că
nu mai are decât un pumn de făină rămas într-un vas şi puţin ulei într-un urcior.
„Voi merge să pregătesc o turtă pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi vom muri”.
5. Domnul nu-i părăseşte pe profeţii săi
Profetul şi văduva, două fiinţe în stare de extremă
necesitate. Sunt doi săraci, două vieţi ameninţate de secetă şi de nelegiuirea oamenilor.
Două existenţe trăite în suferinţă şi sărăcie. Însă Dumnezeu este Domnul care nu îi
părăseşte pe profeţii săi în mâinile nelegiuiţilor, căci „ocroteşte pe străin şi susţine
pe orfan şi pe văduvă (cf. Ps 146/147,9). În numele acestui Dumnezeu profetul Ilie
o asigură pe văduva din Sarepta Sidonului că făina din vas nu se va termina şi uleiul
din urcior nu va seca, până când Domnul nu va face să cadă ploaie pe pământ. Femeii
i se cere doar o faptă de caritate şi un act de credinţă: să dea de mâncare unui fugar
şi să dea crezare cuvintelor profetului. Şi minunea se petrece. Credinţa adevărată,
caritatea sinceră se măsoară cu disponibilitatea de a împărţi cu alţii puţinul ce
mai rămâne. Când mai avem doar un pumn de făină şi puţin ulei, când îmbinăm puţinul
pe care îl avem cu un act de credinţă, se întâmplă ceva extraordinar. Nu-i vorba de
retorică! Cine-l cunoaşte pe Dumnezeu, ştie că el se manifestă ca eliberator al celor
oropsiţi. Cine îl cunoaşte pe Dumnezeu, ştie că poate conta pe el, pe sprijinul lui
în favoarea săracilor şi suferinzilor. Atunci când salvează, Dumnezeu îşi manifestă
identitatea şi adevăratul său Nume.
6. Isus şi văduva din Nain
Pericopa evanghelică ne duce într-un mic sat situat
nu departe de Nazaret. Acolo Isus întâlneşte un cortegiu de înmormântare la ieşirea
dintr-o mică localitate din Galileea. Moartea este de fiecare dată o dramă. Isus înţelege
că situaţia de faţă e şi mai disperată. Era dus la mormânt singurul fiu al unei văduve.
Nu ştim din ce cauză acest tânăr murise. Evanghelistul Luca alcătuieşte povestirea
inspirându-se din episoade similare povestite deja în Vechiul Testament, mai cu seamă
în viaţa profeţilor Ilie şi Elizeu. Accentul povestirii cade pe atitudinea lui Isus.
Evanghelistul subliniază compasiunea Mântuitorului faţă de femeia văduvă. Era disperată
pentru că pierduse pe singurul ei fiu de care era legată toată speranţa de viitor.
Povestitorul intră în intimitatea lui Isus, notând că Domnului i s-a făcut milă şi
i-a zis femeii: „Nu plânge!” Aproape că nu înţelegem ce vrea să spună Isus. Cum să
nu plângă o mamă moartea singurului fiu?
7. Domnului i s-a făcut milă
Evanghelistul nu spune că „lui Isus” ci „Domnului
i s-a făcut milă”. Este prima dată când Luca foloseşte cuvântul „Domn” pentru a-l
indica pe Isus. Expresia vrea să sublinieze că aici lucrează „Domnul înviat” şi că
moartea nu este ultimul cuvânt. Cristos înviat a combătut şi a învins moartea. Moartea
nu mai are putere din momentul în care puterea iubirii a depăşit-o. Dumnezeu cu iubirea
şi milostivirea sa a venit să caute ce era pierdut şi să-i învingă pe duşmanii omului
şi ai împlinirii umane.
Să privim încă o dată cortegiul înmormântării acelui tânăr. Era singurul fiu al unei sărmane văduve. Isus este însoţit de discipoli iar sicriul mortului este urmat de multă lume. Două cortegii de mulţime se îndreaptă unul spre altul. În primul se află Isus, discipolii şi multă lume. În al doilea cortegiu se află un tânăr mort dus la mormânt, fiul unic al unei mame văduve şi toţi locuitorii satului, uniţi în durere. Miracolul se petrece în prezenţa multor martori. Evanghelistul Luca scrie că lui Isus, văzând-o pe mama băiatului, i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!” (v.13). Isus vede şi i se face milă de acea mamă. Tot ce urmează este iniţiativa spontană şi complet gratuită a lui Isus. Văduva nu-i cere nimic, ci doar îşi manifestă durerea plângând. Ceea ce îl face pe Isus să acţioneze este compasiunea, sentimentul său profund de participare la durerea acelei femei. S-ar putea spune că adevăratul miracol este compasiunea lui Isus şi faptul însuşi de a se opri în faţa lacrimilor unei văduve îndoliate pentru moartea singurului ei fiu. Lui Isus nu-i este teamă să se arate „prea uman”. Isus priveşte şi se face părtaş la durerea femeii, fără a se întreba cine este ea şi dacă merită să fie ajutată. Isus a văzut şi a intuit durerea sfâşietoare a văduvei pentru pierderea singurului ei fiu. Asta îi este de ajuns lui Isus pentru ca să intervină.
8. Cuvântul lui Dumnezeu, credibil şi adevărat
Pe lângă gestul spontan şi gratuit mai există un alt
aspect ce califică în mod particular miracolul. Isus săvârşeşte minunea rostind un
cuvânt care sună ca o poruncă: „Tinere, îţi zic, scoală-te!” (v. 14). Nu rosteşte
nici o invocaţie către Dumnezeu, nici o rugăciune, nici un gest, ci doar un cuvânt
în prima persoană: „îţi zic”. Poate interesul principal al evanghelistului este să
afirme că cuvântul lui Isus este cuvânt care salvează. Intenţia evanghelistului reiese
şi din faptul oarecum surprinzător care încheie tot episodul: „Vestea aceasta despre
el s-a răspândit în toată Iudeea şi în toată împrejurimea” (v. 17). Vestea, faima,
„logosul” care înseamnă „cuvânt”.
Cuvântul lui Dumnezeu este demn de încredere şi adevărat. La această concluzie
ajunge şi văduva din Sarepta Sidonului din episodul povestit în prima lectură liturgică
(cf. 1Rg 17,17-24). Episodul are multe asemănări cu cel povestit în pagina evanghelică.
După ce fiul ei s-a întors la viaţă, văduva din Sarepta adresându-se profetului Ilie
exclamă: „Acum ştiu că eşti un om al lui Dumnezeu
şi cuvântul Domnului în gura ta este adevăr!” (v. 24). Acea femeie străină recunoaşte
că Dumnezeu se manifestă prin intermediul profetului. În gura profetului cuvântul
lui Dumnezeu este „adevăr”, „fidelitate” (’emet), cuvânt demn de crezare, întrucât
realizează ceea ce exprimă şi pe care toţi pot conta.
9. Un mare profet s-a ridicat printre noi
Paralela dintre profetul Ilie şi Isus pare sugerată
de prima reacţie plină de entuziasm a mulţimii din cetatea Nain în faţa minunii săvârşite
de Isus: „Un mare profet s-a ridicat printre noi” (Lc 7,16). Isus nu este un profet
oarecare, dar „un mare profet”. În această perspectivă se poate scoate în evidenţă
felul în care profetul Ilie l-a retrezit din moarte la viaţă pe fiul văduvei din Sarepta
Sidonului. Profetul, după ce s-a rugat îndelung lui Dumnezeu, aplecându-se de trei
ori asupra copilului, l-a invocat pe Domnul: „Doamne Dumnezeul meu, fă, te rog, să
se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (1Rg 17,21). Intervenţia profetului apare
mai presus de toate ca mijlocire şi mediere. În schimb, lui Isus i-a fost de-ajuns
o poruncă. Isus are autoritate proprie. El este „autorul vieţii” (cf. Fap 3,15) care
„a învins moartea şi a făcut să strălucească viaţa şi nestricăciunea” (cf. 2Tim 1,10).
Isus este mai mare decât Ilie. Văduva din Sarepta şi-a meritat gestul profetului prin
ospitalitatea ei generoasă, riscantă şi curajoasă. În minunea săvârşită de Isus totul
este spontan şi gratuit. Miracolul vine din compasiunea lui Isus şi nu din vreun merit
al omului.
10. Dumnezeu a vizitat poporul său
În acest sens este bine de subliniat şi a doua reacţie
din partea lumii în faţa minunii săvârşite de Isus. Pe toţi i-a cuprins teama şi-l
glorificau pe Dumnezeu, zicând: „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7,16). În Isus
se realizează vizita deplină a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor până la a asuma
aceeaşi realitate, aceeaşi viaţă şi aceeaşi moarte a oamenilor. Isus este prezenţa
lui Dumnezeu în mijlocul poporului, aşa cum cântase preotul Zaharia: „Binecuvântat
să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel pentru că a vizitat şi răscumpărat pe poporul
său” (Lc 1,68). Povestirea evanghelistului este în realitate o mare pagină pascală.
Este o invitaţie la a depăşi teama de moarte şi la a mărturisi că Isus este bogat
în milostivire şi de aceea este izvor de viaţă.
11. Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat
Să-l preamărim pe Domnul care de atâtea ori ne-a salvat
din primejdii:
Doamne Dumnezeul meu, eu am strigat către tine şi
tu m-ai vindecat.
Doamne, tu mi-ai scos sufletul din locuinţa morţilor,
tu mi-ai dat viaţă, ca să nu cobor în groapă.
Cântaţi Domnului, voi, credincioşii lui, lăudaţi memoria sfinţeniei sale!
Căci mânia lui ţine o clipă, dar îndurarea lui ţine toată viaţa.
Seara intră în casă plânsul, iar dimineaţa, bucuria.
Ascultă-mă, Doamne, ai milă de mine! Doamne, fii tu ajutorul meu!
Tu ai schimbat geamătul meu în dans,
Doamne Dumnezeul meu, în veci te voi lăuda! (Ps 29/30,3-4.5-6.11.12a.13b)
12. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, izvorul oricărui bine, ascultă-ne rugăciunea:
inspiră-ne să cugetăm la cele drepte şi călăuzeşte-ne ca să le împlinim.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 4 iunie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |