(RV – 29 mai 2016) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o suplică din cartea Psalmilor: „Întoarce-te spre mine, Doamne, şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit. Priveşte la umilirea şi la truda mea şi iartă-mi toate păcatele, Dumnezeul meu!” (cf. Ps 24/25,16.18). Inima rugătorului e străbătută de un fior de căinţă. Psalmistul, zbuciumat sufleteşte, imploră iertarea lui Dumnezeu pentru un păcat săvârşit în tinereţe, care îl nelinişteşte şi-l face să sufere. Încrezător, stăruie în rugăciune cu ochii aţintiţi către Domnul, convins că prietenia şi legământul său de iubire este pentru toţi aceia care se tem de el.
1. Înrădăcinaţi în cuvântul Domnului
Lecturile Liturghiei dau fiecărei duminici o fizionomie
spirituală particulară. Nu ne putem îndepărta de ele, preferând dezvoltarea unei spiritualităţi
edificatoare, dar mereu alta decât cea propusă de cuvântul Domnului. Lecturile liturgice
creează o deschidere particulară în inima celor care le ascultă. Astăzi Cuvântul ne
deschide inima la primirea străinului şi a celui diferit de noi. Regele Solomon, în
timpul consacrării templului construit în Ierusalim, rosteşte o mare rugăciune către
Domnul. Se roagă pentru poporul său dar şi pentru străinul care se îndreptă către
Domnul cu credinţă. Rămânem uimiţi, când vedem semne ale credinţei și disponibilităţii
de a primi cuvântul Domnului în cei care nu sunt de aceeaşi credinţă cu noi. Isus
însuşi s-a uimit de credinţa centurionului păgân din oraşul Cafarnaum, care îl rugase
să-i vindece servitorul. Elogiul public adus de Isus acestui străin păgân este pentru
noi provocator: „Vă spun că nici în Israel nu am găsit aşa o credinţă”. Nu este greu
de intuit gândul lui Isus. Domnul vrea să spună creştinilor de azi: „Acest păgân poate
fi exemplul pentru toţi cei care mă ascultaţi. O, de-aţi avea încredere în mine ca
acest străin!”.
În aceste consideraţii aprofundăm pe larg atitudinea
faţă de „străin” în lumina Sfintei Scripturi, ţinând cont de fenomenul actual al imigraţiei
intercontinentale. O facem în perspectiva preamăririi lui Dumnezeu de către toate
neamurile pământului: „Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile, preamăriţi-l, toate popoarele!
Căci mare este îndurarea lui asupra noastră şi adevărul Domnului rămâne în vecie”(Ps
116/117,1.2, psalmul după prima lectură).
2. Fenomenul migraţiei
Ieri ca şi azi, se înregistra o intensă mobilitate
umană iar raporturile cu străinii erau o realitate constantă. În acest moment istoric
(prima parte a sec. 21) omenirea se confruntă cu fenomenul migraţiilor intercontinentale.
Trăim o situaţie, epocală sub anumite aspecte, ce se aseamănă cu perioada marilor
imigraţii şi migraţii ale aşa-zişilor barbari. În definitiv, acele neamuri erau pur
şi simplu „alte” populaţii. Acestea, având un alt tip de societate şi de cultură,
erau concepute în momentul impactului ca diferite şi mult mai primitive. Astfel erau
puşi faţă în faţă oameni de diferite neamuri, rase, culturi şi religii. Astăzi ne
găsim în situaţia să acceptăm diversitatea, să asumăm complexitatea, să învăţăm a
ţese comuniunea cu „altul”, cu persoane care apar la orizont şi despre care nu ştiam
nimic înainte. În general, s-a spus că „altul” nu este iadul, ci poate singura bogăţie
adevărată pe care o avem la îndemână şi singura ocazie de comuniune. Dacă este adevărat
că nu ne înţelegem pe noi înşine decât oglindindu-ne în „altul” şi în „Altul” în
gradul cel mai înalt, stând „faţă” către „faţă”, prezenţa „străinului” conduce la
descoperirea propriei identităţi. Experienţa istorică de veacuri documentată de Biblie
este revelatoare şi în privinţa străinilor.
3. Biblia şi străinul: concepţia negativă
În contextul Vechiului Testament, aproximativ din
anul 1200 înainte de Cristos poporul evreu trăieşte în Palestina care mai mult decât
un Stat era un ţinut de mare tranzit, aproape ca un coridor caracterizat de deplasări
de popoare pentru comerţ şi războaie. Aici experienţa „străinului” era cotidiană.
Israelul a trăit experienţa emigraţiei şi a exilului timp de circa 20 de generaţii.
După distrugerea Ierusalimului (586 a. Ch.) un mare număr evrei sunt deportaţi ca
sclavi la râurile Babilonului. Aici poporul evreu reuşeşte să-şi formeze o concepţie
profundă despre ce înseamnă a fi „străin”. Biblia prezintă în principal două moduri
de gândire în privinţa străinilor. Străinul este văzut ca cel de departe, diferit,
doar în trecere, iregular sau clandestin, necunoscut, care stă la casa lui, stă la
margine. Se încearcă faţă de el un sentiment de teamă, uneori de duşmănie pentru că
„nu este dintre ai noştri”, este un individ periculos de care trebuie să te aperi
pentru că este agresiv, devastează câmpurile.
4. Biblia şi străinul: concepţia pozitivă
Treptat, ideea de „străin” se modifică, mai ales în
Babilonia (sec. 6 a. Ch.) când evreii descoperă că deportarea şi exilul nu înseamnă
încetarea fiinţei poporului, dar constituie ocazia pentru a împlini o nouă sarcină.
Poporul evreu înţelege că trebuie să dea mărturie în mijlocul altor popoare, fiind
ca minoritate în misiune între străini. Se trece de la teamă la misiune. Profeţii
vorbesc despre „lumină pentru luminarea neamurilor” păgâne şi străine. În această
fază textele biblice fac unele concesii în favoarea străinilor. Mai mult, se ajunge
de la ostilitate la ospitalitate. Semnificativ este gestul patriarhului Abraham care
la stejarii din Mambre primeşte trei călători străini, pregăteşte pentru ei pâine
coaptă pe pietre şi sacrifică un viţel. Străinul în trecere devine „oaspete”. Apoi,
străinul care nu aparţine poporului prin naştere dar este rezident de multă vreme
începe să se bucure de protecţie juridică: „Să nu faci rău celui străin şi să nu-l
asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului”, spune textul biblic (Ex
22,20). Pentru ce? Raţiunile sunt mai multe: experienţa personală, suferinţele îndurate,
respectul, înţelegerea, împărţirea bunurilor. Generaţiile se succed iar „străinul”
rezident este integrat în comunitatea civilă şi religioasă. „Când vine un străin în
ţara voastră, să nu-l asupriţi. Pe străin să-l consideraţi ca pe un băştinaş dintre
voi; să-l iubeşti ca pe tine însuşi, căci străini aţi fost în ţara Egiptului” (Lev
19,33-34). „Dumnezeu face dreptate orfanului şi văduvei, îl iubeşte pe străin, dându-i
hrană şi îmbrăcăminte. Să-i iubiţi pe străini căci şi voi aţi fost străini în ţara
Egiptului” (cf. Deut 10,18-19). A-l iubi pe străin înseamnă a reproduce atitudinea
lui Dumnezeu: dacă Dumnezeu îi iubeşte pe cei slabi, pe străin, pe văduvă şi pe orfan,
şi noi trebuie să-i iubim.
5. Menirea universală a templului
În această perspectivă se înscrie rugăciunea atribuită
regelui Solomon şi rostită de el cu ocazia sfinţirii templului din Ierusalim, despre
care se vorbeşte în prima lectură liturgică (cf. 1Rg 8,41-43). Regele vechiului regat
al lui Israel contemplă cu o privire profetică misiunea universală a casei Domnului.
Întrevede profetic cum în templul din Ierusalim toate popoarele aderă la cultul lui
Israel. Străinul, mişcat lăuntric de faima numelui Domnului, vine să se roage în acest
templu şi intră în el deoarece crede în Domnul. El intră în templu fără ca prin asta
să devină israelit. Menirea templului este ca toate popoarele pământului să cunoască
numele Domnului, ca orice străin să beneficieze de sfinţenia Domnului prin faptul
de a fi ascultat. Iată, finalul rugăciunii înţeleptului rege: „ascultă-l din ceruri,
din sălaşul locuinţei tale şi fă după cum străinul a strigat către tine, pentru ca
să cunoască toate popoarele pământului numele tău şi să se teamă de tine ca şi poporul
tău, Israel, şi să se ştie că numele tău este invocat asupra acestei case pe care
am construit-o!”(v. 43).
6. Credinţa şi smerenia centurionului din
Cafarnaum
Rugăciunea regelui Solomon, consistentă şi bogată
în nuanţe universaliste şi ecumenice, constituie fundalul pe care se înscrie episodul
povestit în Evanghelia zilei (cf. Lc 7,1-10). Suntem în oraşul Cafarnaum, unde Isus
abia intrase. Un străin, un centurion păgân (roman sau poate sirian?) avea un servitor
la care ţinea mult şi care, fiind bolnav, trăgea să moară. Auzind despre Isus, centurionul
a trimis la el pe unii bătrâni dintre iudei ca să-l roage să vină să-i salveze servitorul
(cf. Lc 7,1-10). Evanghelistul Luca arată mai întâi simpatia şi respectul centurionului
pentru poporul şi religia iudeilor. Ajungând la Isus, bătrânii iudei îl implorau,
zicând: „Este vrednic ca să-i faci aceasta, căci iubeşte neamul nostru, iar sinagoga
el ne-a construit-o”. Totuşi, în gestul de a trimite pe unii dintre coreligionarii
lui Isus se poate vedea smerenia acestui soldat păgân care nu se socoteşte vrednic
să-l întâlnească personal pe Isus. Asta reiese şi din ceea ce s-a întâmplat mai departe.
Bătrânii iudeilor i-au spus lui Isus că sutaşul merită să fie ajutat pentru că iubeşte
poporul evreu. Atunci Isus a mers cu ei. Pe când se aflau nu departe de casa centurionului,
acesta, aflând că vine Isus, a trimis câţiva prieteni care să-i spună: „Doamne, nu
te deranja, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! De aceea nu m-am considerat
vrednic să vin eu însumi la tine, dar spune un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat!”
(vv. 6-7). Centurionul argumentează ca un comandant care, la rândul său, este un subordonat,
iar în domeniul militar cuvântul are autoritate: „Deşi sunt un om supus autorităţii,
am sub comanda mea soldaţi; şi spun unuia «Du-te!» şi se duce, iar altuia «Vino!»
şi vine; şi servitorului meu «Fă aceasta!» şi face”(v. 8). Această deschidere a inimii,
semn al unei credinţe şi al unei disponibilităţi lăuntrice fără rezerve, îl uimeşte
pe Isus şi îl face să exclame, întorcându-se spre mulţimea care-l urma: „Vă spun că
nici în Israel nu am găsit aşa o credinţă” (v. 9). Cei trimişi, întorcându-se acasă,
l-au găsit pe servitor sănătos (v. 10).
7. Credinţa exemplară a unui străin
Elogiul lui Isus atestă admiraţia sa pentru credinţa
acestui străin. Isus a găsit credinţă în Israel, dar niciodată una atât de mare. Acest
păgân este un exemplu de credinţă şi pentru israeliţi. Semnul servitorului vindecat
constituie sigilul recunoaşterii acestei credinţe atât de mari a străinului în faţa
căreia Isus se emoţionează şi se uimeşte.
Evanghelistul Luca este convins că există oameni respectabil
prin cinste şi credinţă în toate religiile. În raporturile cu cei care au o credinţă
alta decât a lor, discipolii lui Isus trebuie să se comporte în acelaşi mod cum s-a
comportat Isus. Pentru evanghelist episodul vindecării slugii sutaşului este o ilustrare
a puterii credinţei. Episodul vădeşte totodată dorinţa de Dumnezeu prezentă şi vie
în lumea păgână care trăia în strâns contact cu poporul lui Israel. Centurionul este,
probabil, un simpatizant sau un prozelit, adică unul dintre acei păgâni care dezamăgiţi
de ideologiile grecilor şi romanilor şi de înţelepciunea filozofilor timpului, se
orientaseră spre credinţa ebraică. Aceşti păgâni se rugau în sinagogi şi luau parte
la faptele de milostenie în favoarea săracilor. Nu erau evrei în sensul adevărat al
cuvântului şi orice ar face, sunt de origine păgână, de o altă rasă, excluşi din linia
directă a alegerii lui Dumnezeu.
8. Dumnezeu nu este părtinitor
Pentru Isus nu există „străini”. Un păgân poate avea
credinţă la fel ca evreii, şi chiar mai mare decât ei. Intenţia evanghelistului Luca
este evidentă. Ea este exprimată clar în cartea Faptele Apostolilor: „Dumnezeu nu
este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este
plăcut” (cf. Fap 10,34-35). În orice caz, credinţa nu este totdeauna acolo unde ne
aşteptăm, nu coincide totdeauna cu spaţiul instituţional. Vedem din acest episod că
ucenicilor lui Isus le sunt daţi ca exemplu nu atât membri ai lui Israel cât mai degrabă
păgâni şi străini. Această concluzie este confirmată de alte personaje exemplare precum
samariteanul milostiv.
9. Străini exemplari propuşi de Isus
Samariteanul. Acestui călător de neam străin nu-i
este teamă să se apropie de evreul căzut în mâinile tâlharilor şi să-i dea ajutor.
Depăşeşte toate barierele de rasă, cultură şi religie şi împlineşte cea mai mare poruncă
din legea lui Israel (cf. Lc 10,25-37). „Un om cobora de le Ierusalim la Ierihon”,
aşa începe pilda samariteanului. Toţi suntem pelerini pentru că „nu avem aici o cetate
stătătoare”, dar avem una viitoare” (cf. Evr 13,14). Pe lângă experienţa emigrării
forţate şi a suferinţei descoperim un nou aspect: toţi suntem „în trecere”, pelerini
în lume, deşi fără a ne dezinteresa de ea, ştim că suntem în drum spre o cetate nouă
şi definitivă.
Un alt exemplu este cazul leprosului care, singurul
din cei zece vindecaţi, s-a întors să-i mulţumească lui Isus (cf. Lc 17,11-19). Toţi
îl cunoşteau pe Isus, căci strigau după el ca să-i vindece. Dintre toţi, numai unul
de neam străin a mulţumit pentru vindecare. Ceilalţi nouă s-au arătat preoţilor, dar
au uitat să-i mulţumească lui Isus care i-a vindecat. Din moment ce îi este amintită
naţionalitatea, căci Isus îl numeşte „străin” (Lc 17,18), putem deduce că leproşii
ceilalţi erau iudei. În mod normal iudeii nu aveau legături cu samaritenii, însă boala
de care sufereau cu toţii i-a determinat să depăşească această barieră. Nenorocirea,
tragedia comună, aceeaşi suferinţă a desfiinţat diferenţele etnice. Nevoia comună
după curăţare, vindecare şi mântuire i-a adus pe toţi la Isus.
Încă un exemplu: femeia canaaneană (siro-feniciană)
lăudată de Isus pentru credinţa ei (cf.Mt 15, 21-28). Isus se afla în părţile Tirului
şi Sidonului. O femeie din acele ţinuturi, ieşind, striga: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul
lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. Dialogul cu Isus este cuceritor.
Ucenicii îi zic lui Isus să o sloboade, căci nu înceta să strige. Isus îi răspunde:
„Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Şi apoi, „nu
se cade să iei pâinea de la gura copiilor şi să o dai la câini”. Oricât de greu i-ar
fi căzut acest răspuns, femeia nu se descurajează: „Venind, s-a închinat lui Isus,
zicând: Doamne, ajută-mă!”. Şi a adăugat cu ton convingător: „Da, Doamne, dar şi câinii
mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Şi răspunsul lui Isus
nu s-a lăsat aşteptat: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”.
Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.
10. Avertisment salutar mereu oportun
Finalul povestirii despre centurionul din Cafarnaum
în versiunea evanghelistului Matei este, fără îndoială, o învăţătură salutară. După
ce a spus că nu a găsit la nimeni în Israel o astfel de credinţă ca în centurionul
din Cafarnaum, Isus adaugă: „De aceea vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de
la apus şi vor sta la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob,
iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară. Acolo va fi plânset
şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 8,12). Avertisment dur, dar mereu oportun. Aceste cuvinte
profetice, precum şi exemplele de străini propuse de Isus sunt o adevărată provocare
pentru noi cel puţin sub două aspecte: mai întâi pentru credinţa noastră. De câte
ori nu întâlnim persoane de altă credinţă, care se dovedesc mult mai cinstite, mai
omenoase, mai îngăduitoare, mai milostive decât ne aşteptam! Apoi, ele sunt o provocare
pentru atitudinea noastră faţă de străini. Vrem nu vrem, se pare că fenomenul imigraţiei
va dura ani de zile, de aceea se pună problema abordării acestui fenomen şi pe plan
bisericesc. Suntem pregătiţi de primire, sau continuăm să pretindem doar să fim primiţi?
11. Vor veni mulţi de la răsărit şi de
la apus
Moartea lui Isus pe Cruce abate orice zid de despărţire,
orice barieră: „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă împărăţiei”.
Toţi credincioşii află în Isus unitatea. Duhul Domnului care îşi dă viaţa pentru toţi,
ne face să-i deschidem uşa celui care bate. În privinţa străinilor, a imigraţilor
atitudinea este dublă: de primire, atunci când cineva îi consideră utili, pozitivi
după ce se apropie de ei şi îi cunoaşte. A doua atitudine este cea de teamă şi de
dificultate când au loc fapte generatoare de tensiune şi de criminalitate. În spatele
acestor atitudini stă un mare proces istoric: am fost şi suntem străini în multe ţări,
ne-am transferat din ţară şi din regiune şi încercăm să construim o bunăstare pentru
toţi.
Ce-i de făcut în concret? Experienţa indică diverse
căi. „Asimilarea” este dificilă şi doar rareori pozitivă deoarece înlătură rădăcinile,
partea pozitivă adusă de noii sosiţi. Aceştia se amestecă în mediul social fără să-i
dea o nouă vitalitate. „Ghetizarea” comportă construirea de locuri şi cartiere pentru
cei „diferiţi” şi permanentizarea închiderii. Străinul marginalizat se radicalizează.
Asta dă naştere la atitudini integriste şi violente. „Inserarea şi integrarea” respectuoasă,
graduală, reciproc respectuoasă, în cadrul legalităţii şi culturii celui care oferă
găzduire. Integrarea este atentă la noua cultură şi o priveşte cu atenţie.
12. Evanghelia primirii, ascultării şi
integrării
A treia cale este, în mod cert, mai aproape de valorile
evanghelice: a se integra cu seninătate şi a trăi împreună în fiecare zi într-un continuu
schimb de daruri. Aceasta este bogăţia diversităţii străinului biblic. Misiunea noastră
pe plan creştin este formulată în versetul de la Evanghelia zilei: „Mergând în toată
lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,15). Există imigraţi catolici
şi creştini de alte confesiuni ce pot da un suflu de vitalitate comunităţilor locale,
purtând forţe noi între tinerii muncitori. Există imigraţi necatolici, creştini ortodocşi,
creştini protestanţi şi credincioşi de alte confesiuni creştine, dar şi mulţi credincioşi
de alte religii, în special islamici. Suntem
ţinuţi să dăm mărturie pretutindeni. Dar sunt moduri şi moduri de evanghelizare. Înainte
de toate trebuie folosită Evanghelia primirii şi a ascultării, prezentând chipul lui
Dumnezeu pe care îl iubim în fapte. Apoi cu viaţa, cu mărturia vieţii: încredere,
onestitate, claritate şi transparenţă în raporturi, stimă.
La sfârşit vine Evanghelia Cuvântului: încercând îndepărtarea
obstacolelor prin relaţii de vecinătate, de apropiere, prin depăşirea prejudecăţilor,
urmează apoi dialogul în adevăr propunând cu respect şi în modurile cele mai adecvate
ceea ce noi credem. Celui care ne cere cont despre credinţa noastră, să nu-i refuzăm
ocazia să o cunoască. Nu noi îi convertim pe alţii, ci Duhul lui Dumnezeu converteşte
inimile. Creştinilor de orice condiţie socială le revine sarcina bucuroasă de a da
mărturie prin fapte despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Sfântul Augustin (+ 430)
spune că Dumnezeu a preferat un simplu pescar, care nu conta nimic, pentru a face
ca mântuirea să ajungă la împărat, la senator şi la intelectual, ca astfel să apară
în mod vizibil gratuitatea darului său (cf. Sermo 43,6).
13. Rugăciunea Bisericii
Mai importantă şi mai valoroasă decât strategiile
sociale este rugăciunea care schimbă inimile. Reuniţi pentru sfânta şi dumnezeiasca
Liturghie să-i îmbrăţişăm frecvent în rugăciune pe cei străinii care se află printre
noi, în comunitatea noastră: „Doamne, împlineşte-i celui străin toate cererile! Ascultă-l
din ceruri, din sălaşul locuinţei tale şi fă după cum străinul a strigat către tine,
pentru ca să cunoască toate popoarele pământului numele tău şi să se teamă de tine”
(1Rg 8,43).
Dumnezeule, providenţa ta nu greşeşte nicicând în
orânduirile sale. Te rugăm cu umilinţă, să îndepărtezi de la noi tot ce ne este spre
rău şi să ne dăruieşti tot ce ne e spre bine.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 28 mai 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |