2016-05-07 09:12:00

Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a a Paştelui (C): Duhul şi mireasa spun: „Vino!”


(RV – 8 mai 2013) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală începe cu o rugăciune din cartea Psalmilor: „Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem: îndură-te de mine şi răspunde-mi!  Din partea ta îmi spune inima: «Căutaţi faţa mea». Eu caut, Doamne, faţa ta. Nu-ţi ascunde faţa de la mine” (cf. Ps 26/27,7-9a). Împreună cu psalmistul biblic reînnoim încrederea în Dumnezeu care este lumina şi mântuirea noastră.

1. Eu caut faţa Domnului
Sfântul Augustin spune că în psalmul 26/27 se aude glasul săracilor şi geamătul celor care suferă. Domnul a binevoit să sugereze săracilor aceste cuvinte pentru a-i mângâia. Şi cine nu are nevoie de lumină şi de încurajare? Cristos care, bogat fiind, s-a făcut sărac şi trăieşte în noi, vrea să se servească de glasul nostru şi de aceste cuvinte pentru a-l implora pe Tatăl în favoarea noastră. Datorită bunătăţii şi milostivirii sale suspinele noastre pot ajunge până la Dumnezeu (cf. În Psal XXVI Enarr II, Sermo ad plebem). Cristos, capul umanităţii pe care a scos-o din întuneric la lumină, din întristare la bucurie, din moarte la viaţă, mijloceşte pentru noi ceea ce Lui i-a fost dat mereu: să locuiască în casa Tatălui şi să guste bunătatea sa. După înălţarea lui Isus la cer, Biserica susţinută de Duhul Sfânt "înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (CBC 769; Sf. Augustin, De civitate Dei 18, 51; cf. LG 8). Credinţa ne ajută să recunoaştem prezenţa lui Cristos în cuvântul Scripturii, în celebrările liturgice, în semenii noştri. Chipul cu care Cristos se prezintă acum este în mod precumpănitor cel al patimii şi morţii. El este prezent mai cu seamă în chipul celui sărac, bolnav, oprimat, nedreptăţit şi persecutat.

2. În aşteptarea Duhului Sfânt
Suntem în duminica dintre solemnitatea Înălţării Domnului şi cea a Rusaliilor. Comunităţile creştine, mici şi mari, în cătune, sate şi oraşe, se adună în acelaşi loc pentru a lua parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Adunarea liturgică, şi în primul rând cea duminicală, este monumentul viu în care se perpetuează peste veacuri amintirea (memorialul) morţii şi învierii lui Isus. Astăzi suntem precum apostolii care, după înălţarea lui Isus la cer, s-au întors la Ierusalim şi au urcat în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune după evenimentele răscolitoare ale Paştelui. Acolo, toţi într-un cuget stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, aşteptând împlinirea făgăduinţei Învăţătorului: „veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu după multe zile” (cf. Fap 1,5); „când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori... până la marginile pământului” (cf. Fap 1,8). La fel ca prima comunitate creştină, să fim stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi în rugăciune (cf. Fap 2,42).

3.  Stăruitori în învăţătura apostolilor
Evanghelistul Luca redă cel mai bine misterul înălţării lui Isus la cer. El termină Evanghelia cu înălţarea şi tot cu înălţarea lui Isus începe cartea Faptele Apostolilor. Prin asta vrea să afirme că evenimentul înălţării încheie „timpul lui Isus” şi inaugurează „timpul Bisericii”.

Să ne întoarcem încă o dată la încheierea Evangheliei lui Luca. Acolo se povesteşte cum Isus înviat se arată apostolilor adunaţi la Ierusalim, cărora li se alăturaseră cei doi ucenici de la Emaus. Isus mănâncă împreună cu ei şi le dă ultimele instrucţiuni. Apoi „i-a dus  până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a despărţit de ei şi a fost ridicat la cer. Iar ei, după ce i s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare şi stăteau tot timpul în templu lăudându-l pe Dumnezeu” (cf. Lc 24,50-53).

Isus pleacă binecuvântând. Binecuvântând pleacă şi în binecuvântare rămâne. Mâinile sale rămân întinse asupra acestei lumi. Mâinile binecuvântătoare ale lui Cristos sunt ca un acoperiş care ne ocroteşte. Dar sunt în acelaşi timp un gest de deschidere ce despică lumea ca să pătrundă în ea cerul, ca acesta să poată deveni în ea o prezenţă. În gestul mâinilor care binecuvântează se exprimă legătura durabilă a lui Isus cu discipolii, cu lumea. Plecând, Cristos vine pentru a ne ridica mai presus de noi înşine şi a deschide lumea către Dumnezeu. Pentru aceasta ucenicii au putut să se bucure, când s-au întors acasă dinspre Betania. Prin credinţă ştim că Isus, binecuvântând, îşi ţine mâinile întinse asupra noastră. Acesta este temeiul statornic al bucuriei creştine (cf. Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, De la intrarea în Ierusalim la Înviere, Galaxia Gutenberg, 2012, p.272).

4. Cristos, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni
Psalmistul cerea în rugăciune un singur lucru, să locuiască în casa Domnului până la sfârşitul zilelor sale. Înainte plecării din această lume Isus le spune ucenicilor: „în casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea” (In 14,2-4). Îi încurajează să nu se tulbure, căci „nu-i va lăsa orfani ci va veni la ei” (cf. In 14,18).

În contextul Înălţării Domnului trebuie să-l redescoperim pe Isus în rolul de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Înseamnă să spargem „porţile închise” şi să le deschidem ca să apară un orizont nou, orizontul nemărginit al lui Dumnezeu cel bogat în milostivire. Isus Cristos este locul în care Dumnezeu se oferă oamenilor într-o comunicare personală de adevăr, de sens, de bucurie, de iertare. Părintele îndurărilor cunoaşte adâncul inimii noastre, toate lipsurile şi trădările, dar nu ne aruncă în faţă, nu ne reaminteşte imaginea pe care o avem despre noi înşine şi care adesea ne îngrozeşte, dar imaginea pe care El o are despre noi. Cristos ne împărtăşeşte milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu care ne vede ca fii în Fiul său.

Isus ca mijlocitor este acela în care omul poate dialoga cu Dumnezeu. Căci „după ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul”. Nu ne-a vorbit prin intermediari, ci direct, deoarece Fiul este „strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale” (cf. Evr 1,1-3).

5.  Cristos: accesul, poarta, calea
Isus este Poarta prin care se poate „intra şi ieşi” (cf. In 10,9), se poate comunica în libertate. O poartă deschisă către Dumnezeu! „Prin el avem acces şi unii şi alţi într-un singur Duh la Tatăl” (Ef 2,18). „Acces”, „Poartă”, „Cale”, „Salvare”: sunt termeni curenţi în limbajul modern al calculatorului. Însă aici este vorba de acces la date cu totul diferite, şi la răspunsuri diferite. Isus, om şi Dumnezeu, se aseamănă cu anumite case care au intrarea comună pe o stradă a oraşului, cu o poartă întru-totul asemănătoare cu celelalte, dar care, odată intraţi, ieşind la balconul din partea opusă, se deschid spre un imens peisaj de munte, sau spre mare, sau spre un parc întins plin de verdeaţă şi liniştit. Ca om, Cristos este poarta deschisă către umanitate; ca Dumnezeu, este balconul deschis spre nemărginit. Cristos nu numai că face posibil dialogul nostru cu Dumnezeu dar este însuşi dialogul cu Dumnezeu: „Cristos se roagă în noi şi este rugat de noi. Se roagă pentru noi ca marele nostru preot, se roagă în noi ca şi capul nostru, şi este rugat de noi ca Dumnezeu al nostru” (Sf. Augustin).

Cristos, preot şi victimă de ispăşire pentru păcatele noastre, înviat din morţi nu mai moare. „De aceea el poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor” (Evr 7,25). Înălţat în glorie, Cristos îi prezintă Tatălui ceresc semnele pătimirii, rănile mâinilor şi picioarelor şi coasta străpunsă din care a ieşit sânge şi apă. Aşadar, „să ne apropiem cu toată îndrăzneala de tronul harului ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit” (Evr 4,16).

6. „Duhul şi Mireasa spun: „Vino!”
Evanghelia zilei (cf. In 17,20-26) ne propune, ca în fiecare an în această duminică, un fragment din marea „rugăciune sacerdotală” a lui Isus. Ne-am oprit altădată la ideea centrală a acestei rugăciuni care este cea a unităţii creştinilor: „ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21). Anul acesta ne îndreptăm atenţia asupra celei de-a doua lecturi duminicale. În ea vorbeşte tot apostolul Ioan, însă de această dată din cartea Apocalipsului în finalul căreia găsim făgăduinţa întoarcerii Domnului şi rugăciunea pentru aceasta: „Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Iar cel care aude să spună „Vino!” şi cel căruia îi este sete, cel care vrea să primească apa vieţii în dar, să vină!... Cel care dă mărturie spune acestea: „Da, voi veni curând!” „Amin. Vino, Doamne Isuse”. Harul Domnului Isus [să fie] cu toţi” (Ap 22, 17. 21-22).

7. Întoarcerea lui Isus
Cu aceste cuvinte se încheie cartea Apocalipsului şi cu ea Noul Testament şi întreaga Biblie. Este bine şi frumos să amintim mesajul lor în momentul în care, după ce am sărbătorit Înălţarea Domnului, ne îndreptăm privirea spre viitor. La înălţarea lui Isus au apărut doi bărbaţi în haine albe, care le-a explicat ucenicilor că, „acest Isus, care a fost înălţat de la ei la cer, va veni tot aşa cum l-au văzut mergând spre cer” (cf. Fap 1,11). Este confirmată astfel credinţa în întoarcerea lui Isus, şi în acelaşi timp se subliniază că nu este sarcina ucenicilor să privească spre cer, nici să cunoască timpurile şi ceasurile care sunt ascunse în taina lui Dumnezeu. Sarcina lor este acum să ducă mărturia despre Cristos până a marginile pământului. Fără îndoială ei au dat mărturie că Isus este Cel Viu, Viaţa însăşi prin care şi noi avem viaţă (cf. In 14,19). Însă credinţa în întoarcerea lui Cristos este al doilea stâlp al mărturisirii de credinţă creştine.

8. Duhul, Biserica şi aşteptarea întoarcerii lui Isus
Cuvintele din Apocalips ne permit, mai cu seamă în aşteptarea Rusaliilor, să descoperim rolul pe care îl are Duhul Sfânt în a menţine trează atenţia Bisericii asupra aşteptării întoarcerii Domnului.

Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Ne întrebăm: cine este mireasa, cine este „Duhul” şi ce înseamnă „Vino!” Nu e greu de înţeles cine este mireasa. Cartea Apocalipsului numeşte cu acest titlu poporul creştin, Biserica, mai cu seamă în comuniunea ei de viaţă cu Domnul înviat. „Duhul”, se referă în mod cert la Duhul Sfânt care a vorbeşte prin profeţii Bisericii. Sunt cei care au primit mărturia lui Isus (cf. Ap 19,10). Duhul şi mireasa nu se contrapun, ca şi când ar fi două subiecte separate şi distante între ele. Duhul şi Biserica se prezintă mai degrabă ca o singură „persoană mistică”. Putem reformula astfel textul: Mireasa inspirată de Duhul, spune: „Vino!” Fără Biserică, Mângâietorul nu ar putea să strige către Cristos: „Vino, Doamne!”, pentru că Cristos nu este „Domn” al Duhului. Noi mărturisim în Crez că Duhul este Domnul şi de viaţă Dătătorul, la fel ca Fiul.

9. Rugăciunea şi mărturisirea Bisericii
„Vino!” Cui i se adresează această chemare? Răspunsul îl găsim în fraza finală a textului unde citim: „Vino, Doamne Isuse”. Expresia este echivalentă în limba aramaică cu o formulare ce poate fi decupată şi înţeleasă diferit: „Marana tha” care înseamnă „Vino, Doamne!”, sau  „Maran atha” prin care se afirmă „Domnul a venit”. În acest dublu mod de lectură se vede limpede particularitatea aşteptării creştine a venirii lui Isus. Este chemare: „Vino!” şi în acelaşi timp, certitudine plină de conţinut: „El a venit”. Expresia răsuna în aceste două forme la Liturghia euharistică a comunităţii creştine din Corint, după cum mărturiseşte apostolul Paul (cf. 1Cor 16,22).

Acest strigăt făcea parte şi din rugăciunile liturgice ale Cinei euharistice a creştini din jurul anului 100, după cum documentează cartea Didahé în care este redată unitatea celor două moduri de lectură. Din aceasta reiese limpede că fraza „Duhul şi mireasa spun: Vino, Doamne Isuse” este inspirată din Liturghia Bisericii. Este o dovadă că năzuinţa puternică a Bisericii după Cristos nu era independentă de Duhul Sfânt. Duhul menţine vie în noi aşteptarea lui Cristos. Duhul menţine Biserica îndreptată înainte, spre întoarcerea Domnului.

Creştinii invocă venirea definitivă a lui Isus şi trăiesc în acelaşi timp cu bucurie şi recunoştinţă că Isus îşi anticipează încă de acum venirea şi încă de acum vine în mijlocul nostru. În rugăciunea creştină pentru întoarcerea lui Isus este mereu conţinută şi experienţa prezenţei lui. El este acum lângă noi şi în chip special este prezent în Sfânta Împărtăşanie.

10. Vino, Doamne Isuse!
Dar cum stau lucrurile în existenţa creştină cu privire la aşteptarea întoarcerii Domnului? Mai aşteptăm pe cineva? Îl aşteptăm pe Domnul, sau mai degrabă nu? Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina (+ 258) trebuia să-i îndemne pe cititorii săi să nu neglijeze rugăciunea pentru întoarcerea lui Cristos de frica unor mai catastrofe sau de frica morţii. Oare ar trebui să ne fie mai dragă lumea care se îndreaptă spre declin decât Domnul pe care îl aşteptăm încă? Putem şi trebuie să ne rugăm pentru venirea Domnului spunând cu sinceritate: „Marana tha”, „Vino, Doamne Isuse!”. Ne rugăm pentru anticipări ale prezenţei sale care să înnoiască lumea. Îl rugăm în clipe de suferinţă personală: „Vino, Doamne Isus şi primeşte viaţa mea în prezenţa puterii tale binevoitoare şi a iubirii tale milostive! Îl rugăm să se apropie de cei pe care îi iubim sau pentru care suntem îngrijoraţi. Îl rugăm să-şi manifeste în mod eficient prezenţa în Biserică sa. Îl rugăm să ne dea şi astăzi noi martori ai prezenţei sale, în care El însuşi să vină la noi. Această rugăciune nu vizează în mod imediat sfârşitul timpurilor, dar ea poartă în sine toată amploarea invocaţiei din rugăciunea domnească pe care Isus însuşi ne-a învăţat s-o spunem: „Vie împărăţia ta”. Vino, Doamne Isuse!

11. Liturghia şi aşteptarea Domnului
La fiecare sfântă Liturghie mărturisim într-un glas aşteptarea Domnului când spunem: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni”. Încărcătura acestei aşteptări este conţinută şi în exclamaţia: „Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului”, pronunţată de preot înaintea Sfintei Împărtăşanii. Fraza este luată din cartea Apocalipsului în care Cristos mort şi înviat este reprezentat ca Mielul care a fost jertfit. Ioan, văzătorul din insula Patmos, vorbeşte despre mii şi mii de oameni care şi-au purificat hainele în sângele Mielului şi care cântau un cântec nou înaintea tronului, spunând: „Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău [oameni] din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile” (Ap 5,9).

12. Doamne, nu-ţi ascunde faţa de la mine!
Să ne reîntoarcem la psalmul biblic: Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem. Din partea ta îmi spune inima: „Căutaţi faţa mea". Eu caut faţa ta; nu-ţi ascunde faţa de la mine (cf. Ps 26/27,7-9). Rugăciunea şi întâlnirea cu Isus la celebrarea comunitară a duminicii sunt modul de a ne aminti că Isus este mereu Dumnezeul nostru. Cuvintele sale, dacă le ascultăm realmente, au o forţă incredibilă în orice clipă a vieţii. Isus nu s-a separat niciodată de noi, ci trăieşte în comunitatea şi în însăşi viaţa noastră, în gesturile şi cuvintele noastre, chiar când nu sunt desăvârşite iar limitele şi lipsurile noastre ne descurajează. O credinţă matură nu este cea fără dubii şi tare ca granitul. Statuile de granit sunt tari, dar moarte. Credinţa este tare când suntem în căutarea Domnului. Chiar când constatăm distanţa dintre noi şi idealul înalt al vieţii creştine, Evanghelia ne aminteşte că Dumnezeu coboară către noi mereu cu iubirea sa milostivă, oricât de jos am fi căzut în rătăcire. Avem un mijlocitor puternic înaintea Tatălui. În Cristos Isus umanitatea noastră a fost glorificată. În Isus înviat din morţi şi înălţat în plinătatea gloriei avem garanţia că umanitatea noastră este menită să fie părtaşă la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Isus este la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi ca mare preot şi păstor. Prin Cristos ne rugăm Tatălui în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.

13. Rugăciunea Biserici
Ascultă cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre. Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află împreună cu tine în mărire; dă-ne harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 7 mai 2016)

 








All the contents on this site are copyrighted ©.