2016-04-30 10:23:00

Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui (C): Să nu se tulbure inima voastră


(RV - 1 mai 2016) E Ziua Domnului. „Vestiţi cu glas de bucurie, ca să se audă; vestiţi până la marginile pământului că Dumnezeu a eliberat poporul său” (cf. Isaia 48,20): îndeamnă insistent profetul la începutul acestei Liturghii duminicale, anunţând lui Israel sfârşitul exilului babilonian. „Apropiaţi-vă de mine şi ascultaţi acestea!...  Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te învăţ spre binele tău, care te călăuzesc să mergi pe cale. O, dacă ai fi fost atent la poruncile mele! Pacea ta ar fi fost ca un râu şi dreptatea ta, ca valurile mării” (cf. vv.16-18). Biserica interpretează aceste cuvinte ale profetului Isaia în lumina Paştelui. Prin patima, moartea şi învierea sa, Cristos ne-a salvat „ca un iubitor de oameni”; ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne dăruieşte pacea sa. Nu există pace fără Dumnezeu, fără păzirea cuvântului său, fără o continuă întoarcere la Domnul care ne învaţă binele şi ne călăuzeşte pe drumul păcii. În fiecare duminică Cristos cel înviat din morţi convoacă comunitatea credincioşilor la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ca să anunţe tuturor vestea cea bună a învierii, să-i susţină în speranţă şi să-i întărească cu roadele mântuirii prin sfintele taine. Comunitatea este însufleţită continuu de Duhul Sfânt promis de Isus în seara pătimirii la cina cea de taină şi pe care l-a trimis asupra apostolilor în ziua Rusaliilor.

1.  Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica
În faptele Bisericii apostolice, la fel ca în situaţiile prezente ale comunităţilor creştine de azi, cel care conduce Biserica este mereu Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul. Isus a promis apostolilor că Duhul Sfânt îi va învăţa toate şi le va aminti toate câte le-a spus El. Duhul face ca Biserica să-şi amintească şi să înţeleagă în credinţă cuvântul Domnului Isus. Astăzi textele liturgice descriu caracteristicile comunităţii discipolilor după plecarea Învăţătorului. Biserica peregrină pe pământ înaintează pe drumul istoriei spre plinătatea ei. Evident, anii trec şi se ivesc noi probleme. Comunitatea de la Ierusalim se loveşte chiar de la început de probleme ce trebuie rezolvate în mod practic pentru a evita dezbinările şi a rămâne fidelă lui Cristos. Astăzi, în prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor (cf. Fap 15,1-2.22-29) problema ridicată de text este cea a unităţii Bisericii, deşi într-o diversitate legitimă. În faţa problemei privind circumcizia păgânilor Biserica din Ierusalim răspunde că nu există comunitate creştină fără comuniune şi că nu există comuniune fără eliminarea barierelor cultice sau culturale care sunt obstacol pentru ca Evanghelia să fie izvor unic de mântuire. Biserica apostolică s-a aflat dintr-odată în faţa unei alegeri decisive. Cum poate fi realmente o comunitate universală capabilă să propună tuturor Evanghelia lui Isus în culturi şi contexte religioase diferite?

2. Conflictul de la Antiohia cu privire la circumcizie
Comunitatea apostolică din Ierusalim a cunoscut în primii ani o stare de perplexitate cu privire la intrarea a păgânilor în Biserică. Unii dintre cei care coborâseră din Iudeea la Antiohia îi învăţau pe fraţi: „Dacă nu primiţi circumcizia, după obiceiul care vine de la Moise, nu puteţi să vă mântuiţi” (Fap 15,1). Întrucât s-a ivit o divergenţă şi o discuţie aprinsă între Paul şi Barnaba şi cei veniţi din Iudeea, creştinii din Antiohia au hotărât ca Paul şi Barnaba, împreună cu alţi câţiva dintre ei, să urce la apostoli şi la prezbiterii din Ierusalim în legătură cu această dispută.

Toţi erau de acord că mântuirea este oferită tuturor, dar erau convinşi că păgânii, pentru a se mântui, trebuie mai întâi să fie integraţi în poporul lui Dumnezeu prin ritualul tăierii împrejur. Această practică rituală din legea veche constituia un semn vizibil al apartenenţei la poporul ales de Dumnezeu. Pe de altă parte, apostolii şi ceilalţi ucenici constatau că Dumnezeu l-a dăruit pe Duhul Sfânt şi celor netăiaţi împrejur şi „a purificat prin credinţă inimile lor”, fără a face „vreo deosebire”. A se opune acestei „alegeri pastorale a Duhului Sfânt” ar fi însemnat să-l ispitească pe Dumnezeu, demonstrând lipsă de încredere în înţelepciunea sa.

3. Comunitatea se întreabă, discută şi hotărăşte
Pentru a permite creştinilor proveniţi din iudaism să coabiteze paşnic în comuniune cu fraţii de origine păgână, apostolul Iacob, cu abilitatea sa practică, ia cuvântul după sfântul Petru şi propune pentru creştinii proveniţi din păgânism respectarea câtorva indicaţii. Nu li se cere nimic mai mult decât ceea ce este necesar: să se ferească de carnea jertfită idolilor, de sânge, de animale sufocate şi de desfrânare” (Fap 15,29). De fapt, la baza dezbaterii şi a alegerii făcute de comunitatea creştină de la Ierusalim existau două preocupări majore: pe de o parte, să asigure predicarea Evangheliei la toate neamurile, iar pe de alta, să garanteze unitatea Bisericii. Cele două poziţii s-au confruntat, implicând toate componentele comunităţii: apostoli, prezbiteri şi comunitatea. În final, discernământul este atribuit Duhului Sfânt, însă Duhul s-a manifestat printr-un dialog îndelung şi dificil, din moment ce textul vorbeşte de „divergenţe, discuţii aprinse, dispute şi tulburări”. Totul s-a rezolvat cu bine. Apostolii şi prezbiterii, împreună cu toată comunitatea, au hotărât să aleagă câţiva oameni dintre ei, bărbaţi de frunte printre fraţi, şi să-i trimită la Antiohia împreună cu Paul şi Barnaba.

4. Decizia Conciliului apostolic
Scrisoarea trimisă prin ei este primul document sinodal din istoria Biserricii: „Apostolii şi prezbiterii, fraţii voştri, către fraţii din Antiohia, Siria şi Cilicia, care provin dintre păgâni: Salutare!  Deoarece am auzit că unii dintre noi, care au plecat fără să le fi poruncit noi, v-au tulburat sufletele prin cuvintele lor, am hotărât în unanimitate să alegem câţiva oameni şi să-i trimitem la voi împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Paul, oameni care şi-au închinat viaţa pentru numele Domnului nostru Isus Cristos. Totodată, vi i-am trimis pe Iuda şi pe Sila ca şi ei să vă vestească acestea prin cuvânt. Căci Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă mai impunem nicio povară în afară de acestea care sunt necesare: să vă feriţi de carnea jertfită idolilor, de sânge, de animale sufocate şi de desfrânare; dacă vă veţi feri de acestea, bine veţi face. Cu bine!” (Fap 15,22-29).

În realitate, la conciliul din Ierusalim existau trei orientări principale; cea „progresistă”, a lui Paul, favorabilă deschiderii necondiţionate spre păgâni; cea a lui Petru, mai prudentă din spirit de precauţie, şi în fine cea a lui Iacob, episcop de Ierusalim, a cărui abilitate de mediere este vizibilă în documentul final: creştinilor de origine păgână nu trebuie să li se impună nici o obligaţie iudaică specifică precum circumcizia. Este de fapt ceea ce învăţase apostolul Petru în intervenţia sa la conciliu: „Noi credem că suntem mântuiţi în acelaşi fel ca şi ei (cei din iudaism) prin harul Domnului Isus” (cf. Fap 15,11). Identică este şi poziţia lui Paul care scrie Galatenilor: „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici (om) liber; nici bărbat, nici femeie: voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3,28). Au înţeles bine regula dar nu neglijează aspectele secundare ce ar putea şoca sensibilitatea unora mai slabi. Ţin cont de situaţia reală şi păstrează echilibrul, prevenind provocarea unor reacţii greu de stăpânit din cauza neînţelegerii de fond a problemei. Cu alte cuvinte, sunt atenţi şi dovedesc răbdare faţă de persoanele care au pasul mai lent pe drumul spiritului. Oricum, păstrează legătura cu istoria şi cultura locală.

Toţi s-au străduit să înţeleagă în lumina Duhului Sfânt ce este de făcut în noile situaţii practice, ce este principal şi esenţial şi ce e secundar şi accesoriu în învăţătura lui Isus; toţi au căutat să rămână liberi păstrând unitatea Bisericii. După dezbaterea deschisă în care cei „interesaţi” şi-au exprimat părerea, s-a luat o decizie autoritară: „Duhul Sfânt şi noi am hotărât”. Conflictele în Biserică nu trebuie sufocate impunând şi închizând gura, dar nici cu apeluri patetice la unitate. Conflictele se rezolvă eliberând terenul de frică, de personalism, de fanatism. Trebuie lăsat spaţiu unei confruntări deschise şi calme, în sinceritate, respect şi transparenţă, într-un climat de frăţietate şi în primul rând într-o atitudine de smerenie. Ştim bine că dacă decizia solemnă vine de sus, informaţia este garantată de bază.

5. O comunitate pe calea împlinirii
Însă "Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească", la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, "Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (CBC 769; Sf. Augustin, De civitate Dei 18, 51; cf. LG 8). Între timp credinţa creştină invită la desăvârşirea vieţii, la dobândirea libertăţii depline a fiilor lui Dumnezeu în lumina învierii cu Cristos. Deci, cât timp suntem pe cale nu trebuie să pierdem din vedere ţinta călătoriei noastre. Lectura a doua, luată din cartea Apocalipsului 21,10-14.22-23 oferă un tablou conclusiv dedicat hărţii topografice a Ierusalimului ceresc. Este ţinta ideală spre care tinde Biserica în călătoria ei prin istorie.

Ierusalimul ceresc este o cetate bine întemeiată, înconjurată cu zid înalt, semn al trăiniciei de nezdruncinat, învăluită de slava lui Dumnezeu, semnul luminos al apropierii, al revelaţiei şi prezenţei divine. În ea triumfă numărul 12, semnul perfecţiunii: 12 porţi în cele patru dimensiuni ale spaţiului pentru 12 triburi ideale care să formeze Biserica după planul trasat de Dumnezeu Tatăl, inaugurat de Fiul în Duhul Sfânt. O cetate stabilă şi sigură.

La temelie stau cei 12 apostoli având misiunea să susţină întreaga construcţie, să menţină împreună toată comunitatea. „Deci nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”, spune apostolul Paul (Ef 2,19-20).  În viitoarea cetate creştină nu va mai fi nici un templu. Între Dumnezeu şi om nu va mai fi nevoie de nici o mediere. Întâlnirea va fi totală deoarece Dumnezeu va fi cu noi iar noi vom deveni templul său viu în care Dumnezeu se descoperă şi lucrează prin Duhul Sfânt. Încă de pe acum suntem temple ale lui Dumnezeu căci Duhul Sfânt locuieşte în noi (cf 1Cor 3,16). Este o cetate care nu mai are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze căci este de-ajuns lumina directă a slavei lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul.

Însă pe pământ lumina Bisericii are nevoie de contribuţia tuturor. Orice construcţie trebuie făcută cu aportul fiecărui locuitor. În cetatea de pe pământ este important ca nici un zid să nu apară de nedepăşit şi ca toate porţile să apară deschise şi pentru cine are un cuvânt „diferit” în cadrul aceleiaşi credinţe.

Isus, dându-şi viaţa pentru a ridica păcatul lumii, dăruieşte ucenicilor pacea adevărată, reconcilierea cu Dumnezeu, cu ei înşişi, cu semenii. Spiritul Sfânt promis de Isus a fost revărsat peste apostoli la Rusalii, când Biserica s-a manifestat înaintea neamurilor. De atunci Duhul rămâne mereu prezent şi lucrător în viaţa Bisericii, locuind în sufletele credincioşilor împreună cu Tatăl şi cu Fiul ca într-un sanctuar viu.

6. Va păzi cuvântul meu
La celebrarea Liturghiei duminicale ascultăm un fragment din cap. 14 al Evangheliei după sf. Ioan. Apropiindu-se ceasul plecării din această lume la Tatăl, Isus lasă ucenicilor testamentul său spiritual. Reţinem din el trei lucruri: îndemnul la a păzi cuvântul său, promisiunea Duhului Sfânt şi dăruirea păcii (cf. In 14,23-29). „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (v. 23). Cuvântul lui Isus, înainte încă de a fi amintit, trebuie să fie păzit, adică pus în practică. Mai mult decât a-l asculta, Cuvântul trebuie păzit cu ochii şi observat cu atenţie. Trebuie să privim în faţă acel Cuvânt care s-a făcut trup şi a locuit între noi (cf. In 1,14). Dovada că îl iubim cu adevărat pe Domnul este ascultarea cuvântului, şi mai exact, păzirea poruncilor. Şi atunci are loc mare minune.

7. Serviciu gratuit la domiciliu
Dumnezeu are un vis, visul de a-şi face casă cu oamenii. Primii ucenici, urmându-l pe Isus, l-au întrebat unde locuieşte (cf. In 1,38). Aspiraţia întregului popor biblic era să locuiască în casa Domnului (cf. Ps 26/27,4). Isus răstoarnă imaginea. El vine să locuiască la noi. Îi spune lui Zaheu că astăzi trebuie să fie în casa lui (cf. Mt 2,15). Îndemnând la veghere , Isus spune: „Fericiţi acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găseşte veghind! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi” (Lc 12,37). Vrea să locuiască la noi pentru a împărţi cu noi viaţa, dorinţele, visurile, munca zilnică, truda, necazurile, bucuriile şi suferinţele. Înţelegem de aici Dumnezeu că oferă serviciu gratuit la domiciliu. Ne umple casa sufletului cu iubirea sa atunci când cuvântul său, care este cuvântul Tatălui, locuieşte în noi.

Un preot catolic italian povesteşte că un confrate de confesiune ortodoxă văzându-i biserica nouă de 25 de ani, simplă, fără picturi, fără icoane, fără lumânări şi miros de tămâie, nu a putut să nu-şi manifeste impresia negativă şi alte critici ce se pot rezuma în această afirmaţie: „Dumnezeu nu locuieşte într-un loc atât de urât şi gol”. E adevărat că mulţi contestă stilul bisericilor moderne, „lipsite de sacralitate”, ce nu înalţă şi nu îndeamnă la rugăciune şi reculegere. Preotului italian i-au venit atunci în minte cuvintele lui Isus culese de primii ucenici: „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el”. Gândul acesta l-a făcut să-şi îndrepte direcţia privirii de la pereţii edificiului la persoanele care îl frecventează,. Dintre care multe se aflau în biserică şi se închinau înaintea Preasfântului Sacrament. Apoi adaugă câteva consideraţii. Da, ştiu, Isus frecventa templul din Ierusalim împreună cu ucenicii. Templul era considerat casa lui Dumnezeu pe pământ iar tot serviciul liturgic era axat pe sacralitatea locului. Asta comporta unele restricţii religioase pentru a reda ideea că la Dumnezeu se ajunge cu osteneală şi doar în anumite cazuri rare şi pentru merite deosebite. Isus, pornind tocmai de la această tradiţie, înfăptuieşte în sine revoluţia lui Dumnezeu. Nu într-un loc de cărămizi şi piatră locuieşte Dumnezeu, dar în comunitatea sa, în toţi cei care ascultă cuvântul său şi îl iubesc. Locuieşte în omul pe care îl pot întâlni. Revoluţia a început în urmă cu 2000 de ani şi este încă în curs. Ea nu s-a înfăptuit încă total nici înlăuntrul nostru. Preotul italian spune în concluzie. „Nu am putut să-i răspund confratelui şi nici să-i dau dreptate, deoarece iubesc biserica mea şi ţin la ea ca la ceva scump. Am considerat că, în definitiv, nu sunt chemat să mă preocup în primul rând de pereţii materiali ai bisericii, ci să-mi fac partea mea pentru ca să fie frumoasă şi îngrijită adevărata locuinţă a lui Dumnezeu, care este comunitatea parohială, din care şi eu sunt o părticică. A asculta cuvântul lui Isus, a-l pune în practică şi în acest mod al-l iubi pe Dumnezeu. Asta face comunitatea creştinilor locul cel mai frumos din lume, unde Domnul se simte acasă… oriunde pe pământ, chiar fără turnuri, candelabre, picturi, lumânări, miresme”.

8. Promisiunea Duhului Sfânt şi darul păcii
Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus. Pace vă las vouă; pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea. Să nu se tulbure deci inima voastră, nici să nu se înfricoşeze. Aţi auzit că v-am spus: mă duc şi voi veni din nou la voi. De m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât mine. V-am spus toate acestea de pe acum, înainte de a se împlini, ca atunci când se vor împlini, să credeţi în mine" (In 14,26-29).

Duhul Sfânt, Mângâietorul, trimis de Tatăl, desfăşoară o dublă lucrare: învaţă şi aminteşte. Asta nu înseamnă că învăţătura lui Isus prezintă lacune, lipsuri ce trebuie completate prin lecţii suplimentare, cu repetiţii oferite de Duhul Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt este o acţiune de interiorizare. Datorită ei, cuvântul este primit în intimitatea inimii. Duhul comunică în mod viu aceleaşi cuvinte ale lui Isus şi ne stimulează să răspundem la iubire. Face ca cele spuse de Isus să fie păzite în inimă şi conduce la o înţelegere tot mai profundă a lor în raport cu situaţiile, evenimentele, problemele noastre într-un anumit timp şi loc. Face ca cele semănate în inimă să rodească. Când intervine Duhul Sfânt pagina uscată a Scripturii se îmbracă cu carne şi e străbătută de suflu vital, ca oasele din cunoscuta viziune a profetului Ezechiel (cf. Ez 37).

Cât priveşte pacea „diferită” oferită de Isus, ea nu trebuie înţeleasă doar în domeniul conştiinţei sau în cadrul liturgic, fără vreo înrâurire în istorie şi în societate. Pe timpul lui Isus exista „Pax romana”, pacea impusă cu forţa de Imperiul Roman celor învinşi. Cristos contestă pacea construită pe frică sau pe echilibrul convenienţelor între părţile în cauză. Pacea lui Cristos atinge rădăcinile profunde ale omului, dezamorsează mecanismul agresivităţii, aviditatea, lăcomia, ura şi răzbunarea. Pacea lui Cristos pune în evidenţă chipul iubirii şi al prieteniei. Ea se alimentează la izvorul dreptăţii. Pacea lui Cristos oferă celor slabi posibilitatea de a-şi ridica capul cu demnitate şi speranţă. Pacea lui Cristos potoleşte setea celor săraci.

9. Cântarea psalmistului
„Împreună cu psalmistul să invocăm binecuvântarea Domnului:
Să te laude popoarele, Dumnezeule, să te laude toate popoarele!
Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze;
să-şi îndrepte spre noi faţa senină,
ca să fie cunoscută pe pământ calea ta şi mântuirea ta, la toate popoarele! .
Să se veselească şi să strige de bucurie neamurile,
pentru că judeci popoarele cu dreptate
şi călăuzeşti neamurile pe faţa pământului!
Să te laude popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să te laude!
Să ne binecuvânteze Dumnezeu
şi să se teamă de el toate marginile pământului!” (Ps 66/67,4.2-3.5-6.8).

10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic, dă-ne harul de a celebra cu însufleţire aceste zile de bucurie în care cinstim învierea Domnului, pentru ca misterul pascal pe care-l contemplăm să se manifeste necontenit în faptele noastre.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 30 aprilie 2016)

 








All the contents on this site are copyrighted ©.