2016-03-18 11:10:00

Consideraţii omiletice la Duminica Floriilor (C): Preludiul Paştelui


Isus plânge pentru Ierusalim: Dacă tu ai cunoaşte în ziua aceasta calea spre pace! Să-l primim pe Domnul care vine. El este pacea noastră.
(RV - 20 martie 2016) E Ziua Domnului. Cu Duminica Floriilor întrăm în marea săptămână numită „Săptămâna sfântă”. În timpul postului de patruzeci de zile ne-am pregătit inimile prin pocăinţă şi fapte de iubire iar azi ne adunăm să începem cu întreaga Biserică celebrarea misterului pascal, al morţii şi învierii Domnului nostru Isus Cristos, mister pentru îndeplinirea căruia el a intrat în cetatea sa, Ierusalim.

Liturghia duminicii Floriilor are două momente semnificative: binecuvântarea ramurilor urmată de procesiunea festivă în amintirea intrării lui Isus în Ierusalim (cf. Lc 19,28-40) şi proclamarea întregii povestiri a Patimii Domnului (cf. Lc 22,14–23,56), pe care se pune accentul întregii celebrări. Participarea la această Liturghie ne angajează să-l urmăm pe Isus pe drumul Crucii. Anul acesta (ciclul C) suntem călăuziţi de Evanghelia după sfântul Luca. În cadrul consideraţiilor noastre ne oprim în principal la Evanghelia intrării lui Isus în Ierusalim.

1. Invitaţie liturgică
Celebrând, aşadar, cu toată credinţa şi evlavia intrarea mântuitoare a lui Isus, să-l urmăm şi noi pe Domnul, pentru ca împărtăşindu-ne, prin har, de crucea lui, să avem parte de înviere şi viaţă. Biserica îl salută pe Domnul ei în sfânta Euharistie ca pe Acela care vine acum sub chipul pâinii şi al vinului şi care rămâne mereu „Acela care vine” şi ne pregăteşte la venirea sa. Ca pelerini mergem spre Domnul. Domnul însuşi vine ca pelerin în întâmpinarea noastră, chemându-ne să urcăm împreună spre cruce şi înviere în Ierusalimul definitiv care creşte în mijlocul acestei lumi prin împărtăşirea cu Trupul său.

Evanghelia după sfântul Luca prezintă drumul lui Isus ca pe o singură urcare din Galileea la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui: „Când s-au împlinit zilele înălţării sale, Isus s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim” (Lc 9,51). Scopul ultim al acestei „urcări” este oferirea de sine pe Cruce, care înlocuieşte vechile jertfe sângeroase aduse la templu. Isus urcă spre cortul nefăcut de mână de om, adică în Cer (cf. Evr 9,24). Urcarea până în faţa lui Dumnezeu trece prin Cruce, adică prin „iubirea până la capăt” (cf. In 13,1), care este adevăratul munte al lui Dumnezeu. Isus nu merge singur. Cu el sunt ucenicii, iar astăzi suntem noi cei invitaţi să facem acelaşi drum. Ce înseamnă pentru ucenic a merge cu Isus? Isus vrea ca ucenicul său să fie omul marilor decizii, omul marilor renunţări, omul binelui şi omul rugăciunii. Cuvântul lui Isus este îndreptat mereu spre toţi. Viaţa noastră se va transforma dacă nu ne va fi teamă de cuvântul Domnului.

2. Intrarea în Ierusalim
Destinaţia imediată a pelerinajului cu Isus este totuşi Ierusalimul. Isus mergea înainte din proprie iniţiativă, urcând spre Ierusalim (Lc 19,28). Pornise la drum împreună cu cei Doisprezece, dar treptat li s-a adăugat o mulţime tot mai mare de pelerini. Aceştia, ajunşi în ultima parte a drumului, încep să se întrebe, dacă acel Isus, alături de care mergeau pe drum, nu era cumva noul David cel aşteptat. Pregătirea pe care o face Isus cu ucenicii săi sporeşte această speranţă mesianică. Isus ajunge la Muntele Măslinilor dinspre localităţile Betfaghe şi Betania, de unde era aşteptată intrarea lui Mesia. Betfaghe este satul de pe vechea stradă care conducea de la Ierihon la Ierusalim. Betania era puţin mai spre vest, în afara drumului.

Isus decide să se apropie de „cetatea sa” ca „Fiu al lui David”. Nu era oare Ierusalimul cetatea lui David? Trimite înainte doi ucenici cărora le spune profetic că vor găsi un asin legat, un mânz pe care nimeni nu se suise încă. Ei trebuiau să-l dezlege şi să i-l aducă. La o eventuală întrebare cu privire la legitimitatea gestului lor, trebuiau să răspundă că „Domnul are nevoie de el” (Lc 19,31). Ucenicii găsesc asinul, sunt întrebaţi cu privire la dreptul lor, dau răspunsul ce le-a fost poruncit şi îşi pot îndeplini misiunea. Astfel Isus se îndreaptă spre oraş pe un asin împrumutat, pe care îl va trimite înapoi proprietarului îndată după aceea.

3. Isus trăieşte în Cuvântul lui Dumnezeu
Pentru noi, toate aceste amănunte pot părea fără o prea mare importanţă, dar pentru evreii contemporani lui Isus ele era pline de referinţe la regii din istoria biblică. Isus revendică dreptul regal, cunoscut în întreaga antichitate, al rechiziţionării mijloacelor de transport. Chiar şi faptul că e vorba despre un animal pe care nimeni nu încălecase încă face referinţă la un drept regal. Dar mai ales este o aluzie la cuvintele profetului Zaharia: „Spuneţi fiicei Sionului: Iată, regele tău vine. El este blând, aşezat pe măgăriţă - mânz, puiul celei de sub jug” (Zah 9,9). Deşi Isus revendică un drept regal, vrea ca drumul său şi acţiunea sa să fie înţelese pornind de la profeţiile Vechiului Testament, care în El devin realitate. Isus acţionează şi trăieşte în Cuvântul lui Dumnezeu, nu după programe şi dorinţe proprii. Revendicarea lui se întemeiază pe ascultarea faţă de porunca Tatălui. Nu vrea să intre în oraş ca un revoltat împotriva Romei. Vrea să intre ca un rege paşnic. Puterea lui este de altă natură. Recunoaşte în sărăcia şi pacea lui Dumnezeu unica putere salvatoare.

4. Înscăunarea şi aclamarea lui Isus
Cei doi ucenici merg, caută, găsesc şi se întorc la Isus cu măgăruşul pe care îl voia. Acum totul este pregătit pentru triumf. Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Luca spune că ucenicii şi-au aşternut hainele pe măgăruş şi „l-au urcat pe Isus deasupra” (lc 19,35). Se sugerează astfel ideea unei adevărate înscăunări regale în stilul celei petrecute cu Solomon (cf. 1Rg 1,33-48). Ei bine, aici este unul mai mare decât Solomon (cf. Lc 11,31) şi ucenicii încep triumful lui Isus. Pe când el înainta, îşi aruncau hainele pe drum. Ceea ce fac ucenicii este un gest de înscăunare după tradiţia regalităţii davidice. Pelerinii care au venit cu Isus la Ierusalim se lasă molipsiţi de entuziasmul ucenicilor. Apropiindu-se de coborârea Muntelui Măslinilor, toată mulţimea discipolilor, bucurându-se, a început să-l laude pe Dumnezeu cu glas puternic pentru toate minunile pe care le-au văzut, spunând: „Binecuvântat cel ce vine, regele, în numele Domnului! Pace în cer şi glorie în înaltul cerurilor!” (Lc 19,37-38). 

La început această expresie din psalmul 117/118,25-26 făcea parte din salutul liturgic al pelerinilor la intrarea în Ierusalim sau în templu dar, cu timpul, ea a căpătat o semnificaţie mesianică. Ba chiar a ajuns pur şi simplu să-l denumească pe cel făgăduit de Domnul. Astfel, dintr-o binecuvântare a pelerinilor, expresia s-a transformat într-o laudă adusă lui Isus, care este întâmpinat ca Acela care vine în Numele Domnului, Cel aşteptat şi prevestit de toate făgăduinţele. Luca, scriind pentru creştinii proveniţi dintre păgâni, a eliminat complet strigătul „Osana” (Ajută-ne, te rugăm!”) şi referirea la David, înlocuindu-le cu exclamaţia care face aluzie la Naşterea Domnului: „Pace în cer şi slavă întru cele de sus!” (Lc 19,38; cf. Lc 2,14). Foarte devreme salutul „Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului!” a fost introdus în Liturghie. Pentru Biserica primară Duminica „Floriilor” nu era ceva trecut. Aşa cum Domnul intrase atunci în Oraşul sfânt călare pe măgăruş, la fel Biserica îl vede venind mereu sub chipul smerit al pâinii şi vinului.

5. Isus, Regele Mesia, aclamat şi refuzat
Pentru ce mulţimea ucenicilor îl recunoaşte pe Isus Rege şi îl aclamă ca pe acela care vine în numele Domnului, ca un trimis de Dumnezeu? Fac asta, nu în Ierusalim, dar la coborârea muntelui Măslinilor. Potrivit evanghelistului Luca, Isus nu intră deocamdată în Ierusalim. Pentru ce evreii, aici reprezentanţi ai poporului, îl refuză? Pentru ce se spune „pace în cer”? La naşterea lui Isus nu s-a cântat oare „pace pe pământ”?  Răspunsurile pot fi deocamdată doar parţiale. În orice caz, se afirmă că „mulţimea discipolilor, bucurându-se, a început să-l laude pe Dumnezeu cu glas puternic pentru toate minunile pe care le văzuse”. Martorii oculari l-au văzut ca pe acela din care ieşea o putere ce-i vindeca pe toţi (cf. Lc 11,22).  Nu tot aşa fac fariseii şi cu ei marea majoritate a poporului evreu. Nu-l recunosc pe Isus ca pe Regele-Mesia şi vor să-i facă pe ucenici să tacă. Nu acceptă titlul pe care i-l dau ucenicii şi de aceea îl numesc doar: „Învăţător”. Atunci unii farisei din mulţime i-au spus: „Învăţătorule, mustră-ţi discipolii!” Dar el le-a răspuns: „Vă spun, dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele” (cf. Lc. 19,28-40). Pentru ei Isus nu este un trimis de Dumnezeu. Însă, poate fi oare pace acolo unde nu este primit Isus, pacea noastră (cf. Ef 2,14)? Răspunsul îl aflăm din cele ce urmează.

6. Isus plânge pentru Ierusalim
Pe străvechiul drum care ducea de la Ierihon la Ierusalim se afla un punct în care dintr-odată apărea înaintea ochilor panorama oraşului. Era locul unde Isus a plâns. Când s-a apropiat, văzând cetatea, Isus a plâns pentru ea, zicând: „Dacă tu ai fi cunoscut în ziua aceasta [calea] spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi. Căci vor veni peste tine zile când duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul tău, te vor încercui şi asedia din toate părţile, te vor face una cu pământul pe tine şi pe copiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa din tine piatră peste piatră, pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale” (Lc 19,41-44).

Cunoaştem şi de la ceilalţi evanghelişti că Isus nu rămânea insensibil în faţa refuzului din partea oamenilor. Suferinţa sa se manifestă sub formă de indignare şi tristeţe. Suspină adânc şi întreabă dezamăgit. Şi în Evanghelia după Luca găsim expresii dure, precum „vai vouă!”, va ţie Corazin, Betsaida şi Cafarnaum (cf. Lc 10,13-15), dar şi împotriva scribilor şi fariseilor. Atunci mai era timp de răzgândire şi îndreptare. Acum mai sunt doar câteva zile până la sfârşit. Nu va mai fi timp suficient pentru vreo schimbare de atitudine în privinţa refuzului. Această îndărătnicire pare să fi aşternut un văl peste ochii lor. Ceea ce conduce la pace este de-acum ascuns pentru ochii lor. Isus nu se mai poate stăpâni şi izbucneşte în plâns.

7. Pentru ce Isus plânge?
Nu plânge pentru sine şi nici pentru misiunea sa, destinată unei aparente înfrângeri. S-a obişnuit să vadă aparentul său faliment ca un exod în speranţă. Isus plânge pentru Ierusalim, pentru că suferinţele ce se vor abate asupra poporului său, pe care îl iubeşte în ciuda refuzului, vor fi uriaşe. Vorbeşte despre ele ca un profet. Pentru noi care le citim, este uşor să le comparăm cu ceea ce au făcut romanii în anul 70, când au distrus Ierusalimul şi au dispersat poporul. Însă cuvintele lui Isus şi cele ale evanghelistului Luca par să aibă în vedere vechile profeţii (cf. Is 6,9-10; 29,3; Ier 1,14; Zah 14). Toate acestea se vor întâmpla pentru că nu a recunoscut că Dumnezeu vizita cetatea în Isus, trimisul său. În ziua când Isus s-a apropiat de oraşul său, a trebuit să constate că acesta n-a ştiut să „recunoască ceea ce conduce spre pace (cf. Lc 19,41).

Când Isus s-a născut, poporului i s-a anunţat pace: „pace pe pământ” (Lc 2,4), acum se spune: „pace în cer”  (Lc 19,38). Pentru ce? Pentru că au încercat să-l facă pe Isus să tacă; pe Isus, pacea noastră, cum spun creştinii (cf. Ef 2,14). Au voit să-i facă pe ucenici să tacă şi vor continua să facă asta. Atunci însă vor striga pietrele oraşului distrus (Lc 10,40).

8. Cât timp vor striga pietrele?
Vor striga pentru totdeauna? La această întrebare evanghelistul Luca a răspuns deja că nu. Ruina poporului este doar temporară. Atunci când poporul va zice ca ucenicii lui Isus: „Binecuvântat cel ce vine, regele, în numele Domnului!”, va avea din nou darul păcii. Să sperăm că ochii noştri spirituali vor fi bine deschişi în timpul celebrării riturilor pascale ca să putem înţelege ceea ce serveşte pentru pacea noastră. Comunitatea creştină învaţă de la Isus să parcurgă în speranţă drumul său lung prin istorie. La sfârşit Dumnezeu care salvează, va triumfa.

9. Să nu-l facem să plângă!
Toată celebrarea liturgică din Duminica Floriilor ne pune în faţă misterul primirii lui Isus care vine să ne viziteze spre pacea noastră. La proclamarea Patimilor Domnului ascultăm episoadele despre trădare, laşitate, chinuri cumplite, schingiuire, hulă şi batjocură, răstignire şi moarte pe cruce. Toate s-au petrecut în istorie. Doar în lumina credinţei înţelegem că Isus le-a îndurat din iubire faţă de noi, pentru ca să ne răscumpere din robia păcatelor şi să avem viaţă. Cel care a venit să-i elibereze pe cei săraci şi suferinzi, cunoaşte angoasa, înfrângerea, tăcerea lui Dumnezeu, moartea. „Bunul păstor” devine „mielul jertfit”, semănătorul devine grăunte de grâu care moare, Domnul devine servitorul suferind vestit de profeţi.

Acum în preajma sărbătorii Paştelui, Isus vrea să intre şi în viaţa noastră, în familia noastră, în comunitatea noastră, în satul nostru, în oraşul nostru, în ţara noastră. Aruncă o privire spre noi, de la uşa casei, din apropierea familiei, a comunităţii noastre, din marginea satului, a oraşului nostru, de la hotarele ţării noastre. Vine spre pacea noastră. Să nu-l facem să plângă pentru noi, aşa cum a plâns pentru oraşul Ierusalim. Să nu-l facem să plângă de întristare şi durere la vederea chipului nostru desfigurat, a familiilor dezbinate, a comunităţii închise în egoism, a satului neospitalier, a oraşului cu oameni izolaţi în anonimat, a societăţii injuste. Să ne întrebăm pentru ce aceleaşi persoane care au strigat „Osana! Fiul lui David”, la intrarea în Ierusalim după puţine zile, fug, îl părăsesc şi îl trădează?  Pentru ce gândurile celor care l-au refuzat, devin ucigaşe şi se transformă în realitate? Atunci când Isus nu este cunoscut şi iubit, deranjează. Deranjează şi creştinii care caută să-l mărturisească pe Cristos cu viaţa lor.

10. Încrederea în Isus
Drumul Crucii nu este doar o devoţiune, ci viaţă. Ea înseamnă încercări, împotriviri, singurătate, suferinţe fizice şi morale. Chinurile morale şi zbuciumul sufletesc sunt de multe ori mai sfâşietoare şi mai insuportabile decât suferinţele fizice. Să ne aducem aminte că Isus „l-a privit fix pe Petru” care îl tăgăduise, pentru a-l face să înţeleagă că nu înceta să-l iubească (cf. Lc 22,61). Să ne amintim de unul dintre răufăcătorii răstigniţi alături de Isus. Acela recunoaşte că îşi merită pedeapsa dar înţelege şi că Isus este nevinovat, de aceea i-a zis: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia ta!” Iar Isus i-a răspuns:  „Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,42-43). Va fi milostiv şi cu noi? Să avem speranţă. Isus este manifestarea milostivirii lui Dumnezeu: ştie că „omul nu este egal cu păcatul său” şi „orice făptură umană este mult mai mare, mai nobilă şi frumoasă decât orice trădare”.

11. Să stăm alături de Isus
Apoi, să fim realişti. Uneori în viaţă avem impresia că Dumnezeu ne-a părăsit. Ne întrebăm: unde e răsplata strădaniilor de a face bine? În această săptămână sfântă, în loc să-i punem întrebări Domnului, ar trebui să ne decidem să stăm aproape de el în pătimirile sale, să-i facem companie, să-l însoţim în ultimele ore ale vieţii pământeşti pe drumul Crucii. Vom fi în stare timp de o săptămână să renunţăm la revendicările noastre faţă de Dumnezeu pentru a sta alături de el? Iniţiativa lui Dumnezeu de a coborî în mijlocul făpturilor sale, făcându-se om, ar fi meritat un răspuns cu totul altul decât părăsire, singurătate, chinuri şi moarte. Isus nu se aştepta la legiuni de soldaţi care să-l elibereze, ci aştepta doar companie şi compasiune. În aceste zile, Isus aşteaptă ca noi să veghem cu el, cel puţin un ceas, în agonia sa; să-i ştergem sudoarea frunţii, ca Veronica; să-l ajutăm să-şi ducă crucea, nu siliţi, ca Simon din Cirene, dar de bună voie. Cu credinţa Preacuratei Fecioare Maria, Maica Îndurerată, să intrăm în misterul pascal care ne dezvăluie iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de omenire. Isus este, desigur, regele iubirii, dar un rege răstignit. Cu el putem spune acum şi-n ceasul morţii noastre: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” (Lc 23,46).

12. Rugăciunea zilei
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat neamului omenesc un exemplu de umilinţă în Mântuitorul nostru, care s-a făcut om şi a îndurat moartea pe cruce: dă-ne harul să învăţăm a-l urma în răbdare, şi astfel, să ne învrednicim a fi părtaşi de învierea sa.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 18 martie 2016)








All the contents on this site are copyrighted ©.