2016-03-12 11:21:00

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Postul Mare (C): Iertare şi convertire


(RV - 13 martie 2016) E Ziua Domnului. Suntem în a doua parte a drumului de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui. Chemarea lui Dumnezeu la convertire devine din ce în ce mai insistentă: „Întoarceţi-vă la mine din toată inima”, spune Domnul, „căci eu sunt milostiv şi îndurător!” (cf. Il 2,12a.13c, aclamaţia le Evanghelie). La începutul Liturghiei spunem cu psalmistul: „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Ps 42/43,1-2, antifonul intrării). Secole de-a rândul preoţii au recitat psalmul 42/43 la rugăciunea treptelor, înainte să se apropie de masa altarului pentru a celebra sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeu face judecată dreaptă, iartă pentru că este milostiv şi invită la convertirea vieţii: „Iată, pe toate le voi face noi şi poporului meu îi voi da să bea!”, spune Domnul (cf. Is  43,19-20).

1. Evanghelia vieţii
Duminica trecută am ascultat parabola lui Isus despre fiul risipitor. Acesta, aventurându-se într-o ţară îndepărtată, risipeşte partea de avere, trăind în desfrâu, apoi răzgândindu-se, se întoarce la casa părintească (cf. Lc 15,1-3.11-32). De bucurie, Tatăl oferă un banchet şi face sărbătoare pentru fiul care „era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit”. Astăzi, Evanghelia (cf. In 8,1-11) ne prezintă întâlnirea lui Isus cu o femeie surprinsă în adulter. Isus îi întinde mâna şi îi dă posibilitatea să se renască la o viaţă nouă. O salvează „in extremis”, zicându-i: „mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, dar că el să se convertească, şi să fie viu” (Ez 33,11). Întreaga Liturghie invită la speranţă. Putem să-l preamărim pe Domnul în cântări de sărbătoare (cf. Is 43,21): „Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi, şi suntem plini de bucurie. Întoarce, Doamne, captivitatea noastră, ca pâraiele în pustiul Negheb! Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu strigăte de bucurie. Plecând, mergeau şi plângeau aruncând în pământ sămânţa; venind, se întorceau cu strigăte de veselie, purtându-şi snopii” (Ps 125/126,3-6, psalmul responsorial).

2. Trecut şi noutate
Lectura continuă a Bibliei ne călăuzeşte de-a lungul istoriei mântuirii între trecut şi viitor. În prima lectură liturgică (cf. Is 43,16-21) profetul Isaia anunţă deportaţilor în Babilonia întoarcerea în patrie. Va fi ca un „al doilea Exod”, ca o nouă ieşire din sclavia Egiptului. Dumnezeu îi va scoate din exilul babilonian, făcându-i să uite tot ce au îndurat: „Nu vă mai amintiţi de cele dinainte şi nu vă mai gândiţi la cele din vechime! (v.18). Există, de fapt, riscul de a rămâne atât de legaţi de propriul trecut, încât nu mai vedem drumul nou pe care Dumnezeu îl deschide pentru noi: „Iată, eu fac un lucru nou: încolţeşte, nu-l recunoaşteţi? Voi stabili un drum în pustiu şi râuri în ţinutul uscat” (v. 19).

În lectura a doua, apostolul Paul se prezintă creştinilor din oraşul Filipi (cf. Fil 3,8-14) ca un om care nu se mai uită la „cele ce stau în urma sa”, ci înaintează ca la alergările din stadion către cele dinainte, urmărind răsplata chemării lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (cf. Fil 3, 13-14). Ambele lecturi invită la depăşirea trecutului şi la ieşirea din obişnuinţe pentru a se deschide la noutatea lui Dumnezeu. Toate textele liturgice conduc la pericopa evanghelică (cf. In 8,1-11) în care Isus îi spune femeii surprinse în adulter: „Femeie, unde sunt ei (acuzatorii)? Nu te-a condamnat nimeni?” Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!” (In 8, 9-11). Isus caută şi salvează ceea ce era pierdut (cf. Lc 19,10). Aceasta este noutatea Evangheliei.

3. Au adus la Isus o femeie surprinsă în flagrant
Ştim că legea lui Moise prevedea ca adulterul să fie pedepsit cu moartea prin lapidare: „Dacă un om comite adulter cu soţia aproapelui său, să fie daţi la moarte şi adulterul şi adultera” (Lev 20,10). „Dacă se găseşte un bărbat culcat cu o femeie căsătorită, să moară amândoi: şi bărbatul care s-a culcat cu femeia, şi femeia. Aşa vei nimici răul din Israel” ( Dt 22,22). Aplicând „ad litteram” această prescriere a Vechiului Testament la cazul femeii surprinse în flagrant, cărturarii şi fariseii îl întreabă pe Isus: „Dar tu, ce zici?”. Vor să-l ispitească. Ştiu că Isus obişnuieşte să-i primească pe vameşi şi păcătoşi şi stă la masă cu ei. Acum caută doar un pretext ca să-l acuze. Dacă nu aplică legea lui Moise, atunci îl pot denunţa pentru o încălcare precisă a legii.

Incidentul s-a petrecut în Ierusalim. Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor iar în zori a venit din nou la templu şi tot poporul venea la el, iar el, fiind aşezat, îi învăţa. Cărturarii şi fariseii au adus o femeie surprinsă în adulter şi, punând-o la mijloc, i-au zis: „Învăţătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le batem cu pietre. Dar tu, ce zici?” Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze” (In 8,1-5).

Iniţial această povestire nu făcea parte din Evanghelia după Ioan, ci doar ulterior a fost introdusă în ea. Provenea din altă sursă. Pericopa aparţine stilistic şi tematic mai degrabă evanghelistului Luca. Scena pare descrisă de un artist. Acuzatorii conduc femeia ca pe o pradă într-un loc public. În piaţa din faţa templului, de o parte stă femeia în totală prostraţie datorată vinei şi condamnată fără apel de o lege cumplită; de altă parte stau tutorii zeloşi ai ordinii, care ţin la lege, dar nu se uită la persoană. Nu e decât practica consolidată de a vedea „paiul din ochiul altuia”, a-i interoga pe alţii, dar nu pe noi înşine. Isus, chemat să pronunţe sentinţa, este sub observaţie specială. Cărturarii şi fariseii s-au unit să comploteze împotriva lui Isus. Femeia stă în faţa tuturor iar Isus aplecat scrie cu degetul pe pământ.

4. Cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea
Cum se comportă Isus? Cum rezolvă cazul? La început pare că nu vrea să răspundă acuzatorilor şi se comportă ca şi cum ei nu ar fi prezenţi. Începe să scrie cu degetul pe pământ. Ştie că nu sunt persoane ce trebuie ascultate, căci nu urmăresc să afle adevărul. Întrucât continuau să-l întrebe, Isus s-a ridicat şi le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!” Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ” (In 8,7-8). Ce scria? Multe sunt explicaţiile acestui gest, mai mult sau mai puţin plauzibile. Mulţi cred că Isus scria păcatele acuzatorilor sau sentinţa împotriva lor pronunţată apoi în versetul următor. Alţii, atenţi la pământ şi la deget, fac referinţă la legea lui Moise scrisă pe piatră cu degetul lui Dumnezeu. În orice caz, semnificaţia gestului nu poate fi departe de fraza ce urmează imediat: „Cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea”.

5. Judecata lui Dumnezeu: iertare şi invitaţie la convertire
În rezolvarea acestui caz particular Isus introduce trei aspecte novatoare. Mai întâi îi implică pe acuzatori în judecata lui Dumnezeu: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!” (In 8,7). Isus nu neagă gravitatea păcatului. Nu-l ţine pe cel vinovat drept nevinovat. În cazul femeii păcatul era evident. Nu contestă judecata lui Dumnezeu, dar vrea ca fiecare să o aplice în primul rând la sine, pentru că nu este vorba doar de adulter. Păcatele sunt felurite şi multe. Apoi, cine este fără de păcat? Cine nu are nevoie de iertare şi convertire? Evanghelistul notează cu ironie că acuzatorii, auzind cuvintele lui Isus, „au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni” (In 8,9). Şi textul s-ar putea corecta: „începând de la noi”, „începând de la mine”.

În al doilea rând, Isus face să înţelegem că judecata lui Dumnezeu trebuie să fie într-adevăr a lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate judeca. Cum ar putea face asta oamenii, dacă ei înşişi sunt păcătoşi? Apoi, aruncarea primei pietre revenea martorilor (cf. Dt 17,7). Dar aceştia erau fără de păcat?  Cristos, singurul nevinovat nu aruncă cu pietre în oameni. Prima piatră! Toate relele depind de prima piatră.

În fine, Isus arată că judecata lui Dumnezeu înseamnă iertare şi invitaţie la convertire. Aceasta este noutatea cea mai surprinzătoare. După ce a rămas singur, iar femeia în mijloc, Isus s-a ridicat şi i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!” (In 8, 9-11). Prin aceasta Isus nu se dezangajează în faţa judecăţii lui Dumnezeu, ci o împlineşte. Isus arată că judecata lui Dumnezeu se manifestă înainte de toate în oferirea iertării şi în invitaţia la schimbarea vieţii.

6. Învinuiţii sunt doi: „misera et misericordia”
În femeia păcătoasă şi răscumpărată de Isus se află Biserica întreagă iar în ea, şi noi, şi tu. În scena lui „Isus rămas singur şi femeia în mijloc” (v.10) în piaţa templului vedem stând faţă în faţă omul şi Dumnezeu. Sf. Augustin a imortalizat finalul povestirii în şase cuvinte: „Relicti sunt duo: misera et misericordia” – „Au rămas ei doi mizerabila şi milostivirea” (In Ioannem, 33,5). Femeia păcătoasă şi Isus. Amândoi sunt acuzaţi: femeia, de adulter iar Isus, de exces de milostivire.

„Femeie, unde sunt cei care te-au adus? Nu te-a condamnat nimeni?” Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Pentru Isus femeia aflată înaintea lui este un prilej de har ce nu poate încă încolţi. Atunci Isus pronunţă sentinţa: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti!” (Lc 8,10-11). Deşi nu neagă gravitatea păcatului, Isus continuă să lanseze păcătosului o scândură de salvare. Vede în el o posibilitate de recuperare. Nu zice: „Nu mai este nimic de făcut!”. Vedem în asta un act de încredere în om, dar mai ales în posibilităţile lui Dumnezeu. Când în apărarea unor valori (şi legea este bună!) se pierde din vedere pasiunea pentru om şi intenţia genuină a legii, nu rămâne decât un dispozitiv de structuri fără suflet, de simulacre fără viaţă, de intenţii ambigue. Fariseice.

7. Dificultatea iertării
Chiar recunoscând valoarea fundamentală a iertării, trebuie să admitem că a ierta nu este niciodată atât de simplu. Adesea iertarea intră în conflict cu alte cerinţe nu mai puţin importante, ca de pildă înfăptuirea dreptăţii, restabilirea adevărului, lupta pentru cucerirea libertăţii, construirea unei lumi mai bune, apărarea celor asupriţi. Cum se împacă invitaţia la iertare cu afirmarea dreptăţii? Isus a practicat şi învăţat iertarea, dar nu a ezitat în anumite ocazii să reproşeze şi să ameninţe: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care are să vină?” (Lc 3,7). „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Vă asemănaţi cu mormintele văruite care strălucesc frumos pe dinafară, dar în interior sunt pline cu oase de morţi şi cu toată putreziciunea” (Mt 23,27). Tot Isus adaugă că trebuie să-l corectăm pe fratele care greşeşte: „Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori. Dacă refuză să-i asculte şi pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă refuză să asculte şi de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş” (Mt 18,15-17). Păgânii şi vameşii au nevoie de convertire. Dar cine nu are nevoie? Apoi, când Petru l-a întrebat de câte ori trebuie să ierte, Isus i-a răspuns că de şaptezeci de ori câte şapte” (Mt 18,21), adică mereu. În acest cadru se înscrie orice altă atitudine, inclusiv lupta pentru dreptate şi apărarea drepturilor.

8. Trei indicaţii evanghelice
Isus iartă şi predică iertarea fără să ascundă faptul că practicarea iertării trezeşte nedumerii şi ridică întrebări la care nu se poate răspunde uşor. Cum se împacă iertarea creştină cu cerinţa de adevăr şi dreptate? Cum să ierţi şi în acelaşi timp să corectezi? Răspunsul trebuie căutat în situaţii concrete, de la caz la caz. Această sarcină angajează discernământul fiecăruia şi sinceritatea inimii pentru ca iertarea să aibă loc în adevăr şi dreptate. Nu adevărul şi dreptatea în abstract.

Din Evanghelie se desprind trei indicaţii. Mai întâi, disponibilitatea de a ierta trebuie să fie baza de la care porneşte orice altă atitudine, deşi legitimă şi obligatorie. În lupta pentru dreptate şi apărarea drepturilor legitime ale celor asupriţi unii caută forţa în ură, alţii o caută în iubire. Doar aceasta din urmă este opţiunea creştină.

A doua indicaţie. Trebuie să nutrim o profundă aversiune faţă de eroare şi injustiţie, dar nu faţă de oameni. Pare un loc comun de care se poate abuza, dar care din această cauză nu este mai puţin adevărat. Una este greşeala, alta este omul; una este păcatul, alta este păcătosul.

În fine, a treia indicaţie. Iertarea evanghelică înseamnă iubire, nu înseamnă nepăsare sau acceptare pasivă. Din contră, iertarea înseamnă iubire exigentă. Iertarea este dată pentru a se converti, nu pentru a lăsa persoanele şi situaţiile aşa cum sunt. Aşa este şi iertarea lui Dumnezeu. Denunţarea răului este însoţită de oferirea unei posibilităţi de îndreptare. Este exact ceea ce i-a spus Isus femeii surprinse asupra faptei de adulter: „mergi!”, iată oferta unei oportunităţi, şi „de acum să nu mai păcătuieşti!” (Lc 8,11), iată un imperativ ce cuprinde deopotrivă denunţarea păcatului şi posibilitatea convertirii. Cum? Prin Cristos Domnul nostru.

9. Salvaţi de credinţa în Cristos
Apostolul Paul ştie că nu a fost salvat de lege, ci de credinţa în Isus Cristos. Fascinat şi transfigurat de cunoaşterea lui Cristos (cf. Fil 3,8-14, lectura a doua), apostolul scrie creştinilor din oraşul Filipi: „de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el”. Ştie că justificarea nu-i vine din Lege, ci din credinţa în Cristos.

Cunoaşterea despre care vorbeşte apostolul Paul întrece sfera învăţăturii şi a ştiinţei. Ea priveşte viaţa de credinţă. Datorită întâlnirii cu Cristos apostolul a pierdut toate şi consideră gunoi ceea ce lumea consideră un câştig. Puţin mai înainte apostolul Paul amintise privilegiile sale de cetăţean liber şi stimat, fiind din poporul ales şi bucurându-se de integritate morală şi civilă. Întâlnirea cu Cristos pe drumul Damascului a marcat o cotitură în viaţa lui. Din momentul acelei întâlniri toate avantajele pe care le putea arăta înaintea oamenilor s-au răsturnat: „Nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,25). Această schimbare de perspectivă nu înseamnă dispreţ pentru lucrurile lumii şi cele ale omului. Noua lor evaluare derivă din răspunsul conştient dat credinţei în Cristos.

10. Cuceriţi de cunoaşterea lui Cristos
Bizuindu-se pe această credinţă, apostolul nu mai vrea să trăiască după zidul justificărilor omeneşti, în compromisuri sociale sau juridice, în stimă publică şi respect general. Cucerit de cunoaşterea lui Cristos, apostolul Paul acceptă conştient calea crucii şi toate consecinţele apartenenţei la Isus Cristos. Ştie că cine este părtaş cu Cristos întru moarte va fi părtaş şi la învierea lui din morţi: „Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi comuniunea cu pătimirile sale, fiind conformat cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi”. Cursa pe stadionul vieţii continuă: „Nu că aş fi dobândit deja aceasta sau aş fi ajuns la desăvârşire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus”.

11. Iertarea, distinctivul creştinului
Potrivit evanghelistului Luca iertarea este distinctivul ucenicului lui Isus. Diferenţa dintre un creştin şi un păgân stă tocmai în practicarea iubirii milostive: „Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Căci şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei” (Lc 6,32). Iertarea lui Dumnezeu face ca omul să nu se închidă în trecutul său. Redeschide orizontul vieţii. Iertarea şi iubirea lui Dumnezeu primite cu inimă sinceră ne dau forţa pentru a rezista răului şi „să a nu mai păcătui”. Atitudinea lui Isus devine astfel modelul de urmat pentru orice comunitate chemată să facă din iubire şi iertare inima pulsantă a vieţii. Specificul propunerii de viaţă creştină nu consistă în predicarea slăbiciunilor omeneşti. Pe acestea le cunoaştem şi le recunoaştem şi ştim că avem nevoie de vindecare. Noutatea Evangheliei stă în proclamarea iubirii milostive a Tatălui care s-a manifestat în Isus Cristos. Pe el vrem să-l cunoaştem şi să-l urmăm. Cristos ne spune: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). Iubirea este primul şi ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. O înţelegem mai bine în Anul Sfânt al Milostivirii.

12. Rugăciunea Bisericii
Încheiem mai întâi cu câteva invocaţii personale şi apoi cu rugăciunea Bisericii: „Dă-mi, Doamne, harul să te văd în timp ce te ridici în picioare înaintea mea şi îmi vorbeşti. Dă-mi umilinţa cuvenită de a lăsa să-mi cadă din mâini toate pietrele pregătite ca să le arunc împotriva altora! Reînnoieşte în mine bucuria iertării tale şi dă-mi iarăşi bucuria mântuirii! Atunci nu voi căuta să arunc cu pietre în alţii”.

„Te rugăm, Doamne, ca, ajutaţi de tine, să trăim şi noi în dragostea care l-a făcut pe Fiul tău să-şi dea viaţa din iubire pentru lume”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 12 martie 2016) 








All the contents on this site are copyrighted ©.