Exerciții spirituale pentru papa Francisc și Curia Romană, sub semnul credinței și al iubirii

RV 11 mar 2015. Papa Francisc a revenit vineri în Cetatea Vaticanului după o perioadă de șase zile de exerciții spirituale desfășurate la Casa de reculegere din Ariccia, lângă Roma. Meditațiile au avut ca temă ”Întrebările directe ale Evangheliei” și au fost prezentate de preotul italian Ermes Ronchi, din ordinul ”Servii Mariei”.

La ultima meditație, prezentată vineri dimineață, predicatorul a vorbit despre proximitatea domestică a lui Dumnezeu, care este aproape de omul concret și de necesitățile lui de toate zilele. Pornind de la pagina Evangheliei despre buna vestire, pr. Ronchi a oferit, în această privință, exemplul Fecioarei Maria și viața ei trăită în modestia casei de la Nazaret, unde în cea mai mare parte, nu a beneficiat de situații ieșite din comun sau de viziuni. ”O zi oarecare, într-un loc oarecare, o tânără oarecare”: acestea sunt coordonatele scenei în care se desfășoară un eveniment de proporții ”colosale”, cu îngerul care o vizitează pe Maria la Nazaret, într-un context de normalitate dezarmantă. Cifra stilistică a lui Dumnezeu este întotdeauna simplitatea.

Călătoria spirituală printre cuvintele Evangheliei de la ultima meditație a zilelor de reculegere s-a oprit în fața unui eveniment, Buna vestire, care ”se desfășoară în viața obișnuită, fără martori, departe de luminile și emoțiile templului”. Prima vestire de har a Evangheliei este încredințată în normalitatea unei case”, acolo unde, subliniază pr. Ronchi, ”fiecare este el însuși”: când Dumnezeu vrea să-ți vorbească, aici vrea să te găsească.
Pr. Ermes Ronchi: «Sfânta Tereza de Avila, în ”Cartea așezămintelor”, a scris pentru călugărițele ei o scrisoare în care găsim și aceste cuvinte: ”Surori, amintiți-vă că Dumnezeu merge printre oale, în bucătărie”. Dar cum, Stăpânul universului merge în bucătăria mănăstirii, printre cratițe, căni, ștergare, borcane și tigăi? (…) ”Dumnezeu în bucătărie” înseamnă a-l aduce pe Dumnezeu într-un teritoriu de proximitate. (…) Dacă nu-l simți domestic, în lucrurile cele mai simple, nu l-ai aflat pe Dumnezeul vieții. Ești încă la reprezentarea rațională a unui Dumnezeu al religiei».

***

Joi, în penultima zi de reculegere, predicatorul a prezentat cea de-a opta meditație și a vorbit despre întrebarea pe care Isus, după învierea sa din morți, o adresează Mariei Magdalena: ”Femeie, de ce plângi, pe cine cauți?” (In 20,15). În zorii dimineții, după trei zile petrecute în tăcere și lacrimi, femeia vine la mormânt dar tristețea ei devine și mai mare când vede că piatra de mormânt a fost dată la o parte. Este momentul în care Dumnezeu își arată comportamentul față de durerea umană. Cum trebuie să facă Biserica pentru a vedea, a înțelege și a se lăsa atinsă de lacrimile omului?
Pr. Ermes Ronchi: «Învățând privirea și gesturile lui Isus, gesturile bunului samaritean: a vedea, a se opri și a atinge. Sunt trei verbe pe care nu trebuie să le uite niciodată. A vedea: samariteanul a văzut și i s-a făcut milă, a văzut rănile acelui om și s-a simțit rănit la rândul său».

În multe situații din Evanghelie Isus vede durerea umană și i se face milă. Acest cuvânt, a remarcat predicatorul, în limba greacă are o semnificație care duce spre durerea de stomac. Adevărata compasiune nu este, prin urmare, o reflecție abstractă și nobilă, ci o durere fizică. ”A se opri”: aceasta îl face pe Bunul samaritean să nu treacă mai departe, cum au făcut preotul și levitul. Al treilea verb este ”a atinge”, asemenea lui Isus care, cuprins de milă, îi atinge pe cei care nu puteau fi atinși, cum erau leprosul și fiul mort al văduvei din Nain:
Pr. Ermes Ronchi: «Privirea fără inimă produce întuneric și apoi declanșează o operațiune și mai devastatoare: riscă să-i transforme pe cei invizibili în vinovați, să transforme victimele – refugiații, migranții, cei săraci – în vinovați și în cauză a problemelor. (…) Și dacă văd, mă opresc și ating. Dacă șterg o lacrimă, eu știu că nu voi schimba lumea, nu voi schimba structurile injuste, dar am insinuat ideea că foamea nu este invincibilă, că lacrimile celorlalți au anumite drepturi asupra fiecărui om și asupra mea, că eu nu-l abandonez la voia întâmplării pe cel care are nevoie, că tu nu ești aruncat într-o parte, că împărțirea cu ceilalți este forma cea mai caracteristică a umanului. (…) Pentru că în viața omului milostivirea este esențială, pentru că milostivirea este o chestiune interioară și exterioară, de stomac și de mâini. Iar Dumnezeu așa iartă: nu cu un document, ci cu mâinile, prin atingere, prin mângâiere».

La meditația de joi după amiază, pr. Ermes Ronchi a pornit de la o altă pagină a Evangheliei: aparițiile lui Cristos după înviere, lângă Marea Tiberiadei, când mai întâi îi întreabă pe ucenicii săi: ”Copii, nu aveți ceva de mâncare?”, apoi, de trei ori îl întreabă pe apostolul Petru: ”Simon, fiul lui Ioan, mă iubești?” (In 21, 1-23). Iubirea lui Dumnezeu față de om îi înflăcărează inima și îi deschide ochii, a notat predicatorul. ”Contrarul iubirii nu este ura”, a subliniat el, ”ci indiferența, drept care este esențial să ne îndrăgostim din nou de Dumnezeu”.
Pr. Ermes Ronchi: «În această pagină văd descrisă sfințenia. Sfințenia nu constă în absența păcatelor, într-un ogor fără ierburi, ci într-o pasiune reînnoită, în reînnoirea actuală a pasiunii mele față de Cristos și de Evanghelie, o pasiune pe care trebuie să o reînnoiesc acum».

Desigur, a reluat predicatorul, Dumnezeu este cel care îl iubește mai întâi pe om, cel care îi acoperă sărăciile. Domnul nu caută în om perfecțiunea, ci autenticitatea. În realitate, Isus este ca un cerșetor de iubire, un cerșetor fără pretenții, care cunoaște sărăcia mea și îmi cere adevărul unui pic de prietenie. Credința, în această optică, are trei pași: am nevoie, am încredere, mă încredințez.
Pr. Ermes Ronchi: «A crede înseamnă a avea nevoie de iubire, a avea încredere în celălalt și a se bizui pe aceasta, ca formă a lui Dumnezeu, ca formă a omului, ca formă a lumii, a viitorului, a vieții. A avea încredere înseamnă a întemeia viața pe această ipoteză: că mai multă iubire este un bine, iar mai puțină iubire, un rău. Înseamnă ”a renunța la regulă ori de câte ori regula se împotrivește iubirii”, cum spunea sora Maria de la schitul din Campello. Și aceasta, în timp ce lumea își proclamă credința ei, evidența ei potrivit căreia mai mulți bani e un bine, iar mai puțini bani, un rău. Dar tot cel care crede, este unul care crede în iubire: unul care reînsuflețește legăturile, unul care readuce la viață relațiile, unul care îi ajută pe oameni să-și regăsească încrederea în iubire. Noi am crezut Iubirii».

În cele din urmă, a spus pr. Ronchi, ”a crede înseamnă a avea o relație cu Dumnezeu”, a merge pe drumul iubirii cu cineva, iar mântuirea constă în certitudinea că El este cel care iubește. ”Criza de credință din lumea occidentală de astăzi începe chiar cu criza actului uman al credinței, pentru că nu se crede Iubirii. Iubirea înseamnă dăruire. Contrarul iubirii nu este ura, ci indiferența, limfa vitală care alimentează orice rău, limfa secretă a păcatului. Indiferența prin care celălalt pentru tine nu există, nu contează, nu are valoare, nu este nimic. (…) Încetează, de aceea, să-l mai iubești pe Dumnezeu ca unul din supușii săi, încetează să-l mai iubești ca sclav! Trebuie să-l iubim din nou pe Dumnezeu ca îndrăgostiți. Numai atunci viața și credința se vor umple de surâsuri”.

(rv – A. Dancă)