2016-03-05 10:25:00

Considerații omiletice. A patra duminică din Post (anul C): un tată și doi fii


(RV - 6 martie 2016) E Ziua Domnului. Duminica a IV-a din Postul Mare este numită şi «Laetare!» (Bucură-te!), deoarece Liturghia începe cu o invitaţie la bucurie: „Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă si veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi din belşugul mângâierilor sale” (cf. Is 66,10-11). Profetul, vorbind în numele lui Dumnezeu, promite celor întorşi din exilul babilonian că Ierusalimul va fi un oraş de prosperitate şi bucurie. Domnul se va manifesta în el ca mângâietor al poporului său. Creştinii văd în Cetatea Sfântă simbolul Bisericii în care se adună în bucurie şi pace toţi cei ce primesc mesajul mântuirii adus de Isus. De fapt, lecturile liturgice din această duminică proclamă iubirea constantă şi milostivă a lui Dumnezeu, ce caracterizează întreaga istorie biblică. Ele capătă o semnificaţie particulară în Anul Sfânt extraordinar al Milostivirii pe care îl celebrăm.

1. Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos
Bucuria Evangheliei izvorăşte din faptul că Dumnezeu ne-a împăcat cu sine în Cristos Isus (cf. 2Cor 5,17-21, lectura a doua), neţinând cont de greşelile noastre. În Cristos devenim noi creaturi. Dumnezeu vrea ca iubirea sa paternă să ajungă la toţi. Gândul cel mai important ce se desprinde din Anul extraordinar al Milostivirii este acesta: „Nu suntem noi cei dintâi care trebuie să facem pasul spre Dumnezeu. Noi mai degrabă trebuie să acceptăm oferta şi bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să ne deschidem inimile pentru a primi iubirea sa care ne precede. Convertirea creştină nu consistă în primul rând în culpabilizarea continuă a omului, şi aşa dezorientat, răvăşit şi înstrăinat. Convertirea consistă în principal în recuperarea încrederii în Dumnezeu Tatăl care este bogat în milostivire. El ne aşteaptă, aleargă în întâmpinarea noastră, ne primeşte mereu în casa sa şi face sărbătoare. Şi sărbătoarea nu se face singuri, ci cu alţii, în comunitate. Duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui.

2. „Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”
Lumea are nevoie de reconciliere. Păcatul îşi are în sine răsplata. Moartea şi semnele morţii sunt evidente: ruptura relaţiei cu Dumnezeu, cu semenii noştri, cu lumea înconjurătoare. Pretutindeni se ridică ziduri, se creează divizări, apar noi temeri şi ostilităţi între oameni, se intensifică dezbinările în familii, în ţară şi între naţiuni. Prin darul rugăciunii şi al împărţirii cu alţii a roadelor postului, creştinii recuperează sensul păcatului şi recurg la mijloacele spirituale oferite de Dumnezeu pentru vindecarea rănilor pricinuite de păcat. Să ascultăm chemarea insistentă a apostolului Paul care răsună astăzi în comunităţile noastre la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie: „Noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor 5,20).

3. Au celebrat Paştele şi au mâncat di roadele ţării
Reconcilierea în Cristos constituie împlinirea unei istorii care a început de mult cu poporul lui Israel. Odată cu intrarea izraeliţilor în Palestina (cf. Ios 5,9a.10-12, prima lectură) exodul ia sfârşit şi începe împlinirea unei alte promisiuni făcute de Dumnezeu patriarhului Abraham. Dumnezeu îi dăruieşte pământul făgăduit. Începe o nouă etapă în istoria mântuirii: „ocara” îndurată de popor în Egipt s-a terminat (v.9); s-a încheiat şi peregrinarea de patruzeci de ani prin pustiu. Fiii lui Israel au celebrat Paştele în stepa Ierihonului. În ziua următoare au mâncat din roadele ţării azime şi boabe prăjite. Mana a încetat în ziua următoare Paştelui când au mâncat din roadele ţării Canaanului” (cf. Ios 5,10-12).

Trecerea de la sclavia Egiptului la ţara promisă a început şi s-a încheiat cu sărbătorirea Paştelui ca dar al lui Dumnezeu. De acum fii lui Israel pot mânca din roadele ţării Canaanului. Este astfel pusă în evidenţă fidelitatea milostivă a lui Dumnezeu faţă de poporul său. Apare în prim plan şi angajamentul omului de a colabora cu Dumnezeu.

4. Parabolele milostivirii
Alături de episodul întoarcerii poporului lui Israel în ţara părinţilor săi (cf. Ios 5.9a.10-12), Liturghia duminicală pune parabola întoarcerii fiului risipitor (cf. Lc 15,1-3.11-32). În ea recunoaştem milostivirea lui Dumnezeu Tatăl care a iubit atât de mult lumea încât l-a dat pe Fiul său pentru ea (cf. In 3,16). Parabola este povestită doar în Evanghelia după sfântul Luca (Lc 15,11-32) şi este precedată de alte două: parabola oii rătăcite şi regăsite (cf. Lc 15,4-7) şi cea a drahmei pierdute şi regăsite (cf. Lc 15,8-10). Isus le-a povestit după ce constatat cu surprindere că vameşii şi păcătoşii se apropiau de el cu scopul precis „ca să-l asculte”, în schimb fariseii şi cărturarii „murmurau pentru că îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Lc 15,1-2).

5. Parabola „Un tată şi doi fii”
În mod obişnuit este denumită „parabola fiului risipitor”, dar ar fi mai potrivit să o numim „parabola celor doi fraţi” sau şi mai bine încă „parabola tatălui milostiv”. Am numit-o cu un titlu mai complet: „Un tată şi doi fii”. În ea putem distinge două părţi. Prima este delimitată de intrarea în scenă a fiului mai mic, iar a doua de apariţia fiului mai mare. Înaintea celor cei doi fii stă chipul tatălui care este, fără îndoială, personajul principal al parabolei. Tatăl rămâne pe scenă de la început până la sfârşit. Cuvântul „tată” revine de douăsprezece ori. De douăsprezece ori este indicat printr-un pronume şi de optsprezece ori este subiectul unui verb. Notăm în povestire şi refrenul „era pierdut, şi a fost găsit” care încheie fiecare din cele două părţi (vv.24 şi 32).

Iată o versiune liberă a parabolei „Un tată şi doi fii”: Era un om care avea doi fii. Când cel mai tânăr i-a cerut partea de moştenire ce i-ar fi cuvenit, tatăl a încuviinţat cu strângere de inimă şi a împărţit averea între cei doi fii. După nu mult timp fiul mai mic a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit toată averea trăind în desfrâu. Venind o mare foamete în acel ţinut, s-a aciuat la un patron care l-a trimis să pască porcii. Constrâns de starea mizerabilă a început să reflecteze că în casa tatălui său servitorii aveau pâine pe săturate iar el murea de foame. Atunci, având o tresărire lăuntrică, s-a hotărât să se reîntoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Şi-a pregătit deja mica „mărturisire” pentru momentul întâlnirii. Mă voi întoarce şi îi voi spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!”. S-a ridicat şi a pornit spre casă. Când tatăl l-a zărit de departe, a alergat înaintea lui. Văzând în ce stare jalnică era, i s-a făcut milă de el. L-a îmbrăţişat şi a poruncit servitorilor să-i aducă îndată haine, încălţăminte şi un inel iar apoi să taie viţelul cel îngrăşat pentru a face un banchet. Fiul mai mare, întorcându-se de la câmp, a auzit cântece şi dansuri şi aflând de întoarcerea fratelui său, nu voia să intre. S-a mâniat de primirea sărbătorească făcută fratelui mai mic. Se plângea că în anii îndelungaţi de când îl slujeşte, tatăl nu i-a dat niciodată măcar un ied ca să se bucure cu prietenii. Tatăl însă i-a răspuns: „Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!” (Lc 15,31-32). Să ne bucurăm şi noi şi să facem sărbătoare împreună cu Tatăl cel bogat în milostivire.

6. O scurtă istorie a mântuirii
Este cea mai frumoasă parabolă din toată Evanghelia şi o perlă a literaturii religioase din toate timpurile. Despre ea se poate spune ceea ce Isus afirmă după parabola semănătorului: „Dacă nu înţelegeţi această parabolă, cum le veţi înţelege pe toate celelalte?” (cf. Mc 4,13). Dacă nu înţelegem cât este de jalnică situaţia omului care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi care sunt sentimentele lui Dumnezeu faţă de el, atunci nu cunoaştem încă inima lui Dumnezeu şi nici misterul omului.

Parabola este şi o scurtă istorie a mântuirii. Pe fondul ei se află Adam, care este prototipul biblic al tuturor celor care aspiră să trăiască independent de Dumnezeu. Se află pe fondul ei istoria păcătoşilor din timpul lui Noe peste care s-a abătut potopul; se află istoria lui Israel care, îndepărtându-se de pământul părinţilor ajunge în Egipt, în ţinutul idolilor, şi devine un popor de sclavi. Pe fondul parabolei se află şi Dumnezeu care îi zice lui Moise: „Am văzut necazul poporului meu care este în Egipt şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor” (Ex 3,7-8). Este Dumnezeu, care îi zice lui Iosue: „Astăzi am îndepărtat de la voi ocara Egiptului” (Ios 5,9). Pe fondul parabolei se află mai presus de toate povestirile din Evanghelie despre orbi, surzi, paralitici, posedaţi de diavol, leproşi, suferinzi de boli spirituale şi care sunt vindecaţi de Isus. Se află şi o mulţime de personaje care încearcă să se sustragă privirii lui Dumnezeu. Între acestea se remarcă Zaheu care crede că ascunzându-se în frunzişul unui arbore poate scăpa de privirea lui Isus. Dacă ne gândim bine, fiecare om are, să zicem, „frunzişul” său în care crede că se poate ascunde pentru a se sustrage lui Dumnezeu.

7. Fiul plecat de acasă
O oaie se poate pierde, se poate pierde o monedă, dar când în povestire se spune că această oaie şi această monedă reprezintă un păcătos, atunci ne întrebăm: ce s-a întâmplat, ce a făcut acea persoană pentru a ajunge în asemenea situaţie, ce responsabilitate are? Isus explică toate acestea, vorbind despre un tânăr care se îndepărtează de acasă. Avem de-a face cu o familie de tip patriarhal. Tatăl reprezintă autoritatea indiscutabilă. Apoi vine fiul mai mare care într-o zi va duce cu sine două treimi din bunuri (cf. Dt 21,17) şi probabil întreg patrimoniul imobil. Ce posibilitate va avea fiul mai mic de a fi independent, de a-şi crea o viaţă a sa, când tatăl va muri şi lui îi va reveni doar o treime din bunuri şi va rămâne fără proprietate? Mai bine să se gândească imediat, să rupă legătura cu mediul familial şi să plece departe. Tatăl respectă libertatea fiului şi se arată generos anticipându-i partea de moştenire. Rupt de familie şi de rude, fascinat de avantajele imediate pe care i le ofereau bunurile sale, pleacă să se bucure de viaţă. Risipeşte totul fără nici o responsabilitate. Vine şi o foamete în regiune şi el ajunge să pască porcii. Asta însemna cea mai mare degradare pentru un evreu. Viaţa i-a devenit insuportabilă. Ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu i le dădea. Pare că nu putea nici să mănânce singur. Trăia într-o ţară păgână ca un apostat. Fiecare pas pe care l-a făcut a fost o ruptură de totul şi de toţi. Păcatul înseamnă înainte de toate ruperea relaţiilor şi ridicarea unei bariere între sine şi ceilalţi, între sine şi Dumnezeu.

8. Răzgândirea fiului risipitor
La acest punct, ce se mai poate face? Isus povesteşte că fiul mai mic s-a răzgândit. Face un examen de conştiinţă. Pleacă de la mizeria în care trăia în comparaţie cu servitorii de acasă. Descoperă că starea mizerabilă se datorează ruperii legăturii cu tatăl; o ruptură voită de el şi respectată de tatăl său. Dar ajunge în felul acesta să admită propria vină şi află curajul să se îndrepte spre Dumnezeu. Orice ruptură a relaţiei cu aproapele, călcând poruncile lui Dumnezeu, este întotdeauna o ruptură a relaţiei cu Dumnezeu, care ştie că este milostiv. Gândul la Dumnezeu şi gândul la tatăl fac să se nască în el speranţa şi credinţa. Chipul tatălui se confundă cu chipul lui Dumnezeu. Încrederea sa totală face cu putinţă ridicarea şi întoarcerea. S-a ridicat şi a pornit spre casă, spre tatăl său.

9. Întâlnirea cu Tatăl milostiv
Luând în consideraţie comportamentul tatălui, prezent în scenă de la început până la sfârşit, se poate observa imediat un fapt: tatăl nu încetează să-l iubească pe fiul care a plecat de acasă ci continuă să-l aştepte. Când fiul se întoarce din „ţara îndepărtată”, tatăl se bucură nespus de mult şi vrea ca toţi, inclusiv fiul mai mare, să ia parte la bucuria sa. Astfel subiectul central al parabolei apare bine reliefat. În prim plan este iubirea tatălui. Nu-l importă că fiul şi-a irosit partea de avere, ci este îndurerat că fiul este departe şi are de suferit printre străini. Când fiul se întoarce, tatăl nu ia în seamă cuvintele lui „tratează-mă pa pe unul dintre slujbaşii tăi” (v.19); pentru el este important că fiul s-a întors. Acesta este chipul adevăratului Dumnezeu, un chip pe care Isus l-a imitat în viaţa sa apostolică. Este un chip al lui Dumnezeu foarte diferit de cel imaginat de acei cărturari şi farisei care se credeau drepţi.

10. Chipul lui Dumnezeu dezvăluit de Cristos
Isus era acuzat că îi primeşte pe vameşi şi păcătoşi. Acum Isus le arată fariseilor şi cărturarilor cum se comportă Tatăl. Când îl vede pe fiu că se întoarce, aleargă în întâmpinarea lui, are iniţiativa, nu-i cere o perioadă de ispăşire şi de probă ca să se convingă de sinceritatea părerii de rău. Nu-l lasă nici măcar să-şi mărturisească păcatul. Toate acestea arată că îl aştepta, că nu-şi pierduse încrederea în om. În om, pentru că fiul reprezintă aici orice păcătos, aşa cum tatăl este aici chipul lui Dumnezeu. Tatăl îl recunoaşte în demnitatea de fiu. Păcatul este de-acum uitat. Tatăl îl îmbrăţişează şi îl sărută fără să-l lase să se umilească la picioarele sale. Haina cea mai frumoasă, sandalele în picioare, inelul în deget sunt tot atâtea moduri de a spune că fiul este total reabilitat, că a fost reaşezat în toate drepturile, că îşi are locul său în familie. Iertarea a triumfat iar în iertare se reface comunitatea, familia lui Dumnezeu. Există altă cale de a forma comunitatea, de a zidi Biserica? Nu. Din moment ce toţi suntem păcătoşi, Biserica nu poate fi decât comunitatea iertării şi reconcilierii: o iertare sinceră, gratuită, prevenitoare. O iertare care înseamnă reabilitarea totală a păcătosului căit în comunitatea bisericească, fără a ţine cont de trecut. Numai aşa Biserica poate fi semnul vizibil şi fără pată că în ea se realizează împărăţia lui Dumnezeu.

11. Acasă e mai bine, departe e mai rău
Zăbovind asupra fiului mai mic, constatăm că greşeala lui cea mai mare nu a fost faptul că a cerut partea de avere ce i se cuvine şi a risipit-o departe de casă într-o viaţă de desfrâu. Acestea nu sunt decât rezultatul convingerii pe care o avea deja mai înainte. Pentru el prezenţa tatălui însemna o îngrădire mortificatoare iar îndepărtarea de casă o alegere de libertate. Această convingere este adevăratul păcat al fiului şi rădăcina tuturor infidelităţilor lui. Întoarcerea acasă este motivată iniţial de starea jalnică de nesuportat în care a ajuns: „iar eu mor aici de foame” (v.17). Adevăra convertire nu este propunerea de a lucra ca ziler pentru a repara dauna, ci faptul că a înţeles că în acasă se stă mai bine şi că afară se stă mai rău. Asta şi nimic altceva voia şi tatăl ca fiul să înţeleagă. Convertirea înseamnă schimbarea modului de a gândi: a înţelege că Dumnezeu Tatăl este milostiv.

12. Fiul mai mare: nu voia să intre
„Şi au început să se înveselească”. La acest punct ar trebui să citim a treia oară parabola din punctul de vedere al fiului mai mare. În contextul parabolei se află şi fariseii şi cărturarii care nu voiau să stea la masă cu vameşii şi păcătoşii (Lc 15,1-2). Ei bine, Dumnezeu se revelează în Isus ca acela care vrea ca şi fariseii şi cărturarii să mănânce la masă cu păcătoşii convertiţi şi să formeze împreună o singură familie, un singur popor. Fiul mai mare care nu voia să intre îi reprezintă pe farisei şi pe cărturari. În context nu este exclusă dezbaterea puternică de la începuturile Bisericii despre prezenţa în comunitatea creştină formată din evrei şi din păgâni convertiţi: fratele mai mare şi respectiv noii veniţi. S-a decis pentru egalitate, deşi unii nu voiau. Că fiul mai mare nu voia să intre, omeneşte vorbind pare ceva firesc. Odată plecat fratele mai mic, totul era al său. Reîntors şi reabilitat, trebuie să împartă cu el.

Deci, în loc să se bucure cu tatăl său de întoarcerea fratelui mai mic, este cuprins de invidie: „Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei” (v.29). Pentru el, tatăl era un patron, nu un tată. Nu a înţeles că tot ceea ce este al tatălui este şi al lui. Îl slujea că să merite moştenirea. A rămas acasă dar nu trăia ca fiu, ci ca slugă. Din reacţia lui se deduce că gândea că păcatul fratelui mai mic consistă în risipirea averii şi nu în faptul că s-a îndepărtat de acasă. El în schimb a rămas acasă, dar gândea la fel ca fratele plecat. Stătea acasă, dar cu suflet de mercenar, convins că a rămâne acasă înseamnă trudă şi jertfă şi că între străini se stă mai bine. Doar în aparenţă este un fiu credincios, căci în realitate e incapabil să împărtăşească bucuria tatălui. Nu înţelege că fratele său care se îndepărtase, era un nenorocit ce trebuie ajutat şi salvat, ci vede mai degrabă un norocos ce trebuie pedepsit. Nu se simte fiu, recunoscător şi bucuros de a fi mereu în casa părintească, premiat deja pentru faptul de a fi în casă: „Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale” (v.31). În această tensiune dintre slujire şi fidelitate, fiul mai mare a uitat de fratele său. Îi pare ceva absurd ca tatăl să-i vorbească despre „fratele tău”. Care frate?  Atunci tatăl a ieşit afară să-l cheme şi pe el. Nu ştim însă dacă fiul mai mare a acceptat să intre. Parabola rămâne deschisă. Revine fiecăruia dintre noi să o completeze cu răspunsul personal. Suntem dispuşi la o iertare deplină şi milostivă ca cea a tatălui?

13. Păstori ca Tatăl milostiv
Comportamentul lui Isus care îi primeşte pe păcătoşi oglindeşte sentimentele Tatălui. Acest mod de grijă pastorală poate trezi dezaprobare şi în rândul creştinilor. S-a întâmplat asta chiar la începuturile Bisericii. Evanghelistul Luca consemnează un fapt similar în cartea Faptele Apostolilor. Ştim că Petru a intrat în casa centurionului roman Corneliu, i-a vestit Evanghelia şi l-a botezat. Însă, când s-a întors la Ierusalim, unii din comunitate i-au reproşat: „Ai intrat la oameni care nu au [primit] circumcizia şi ai mâncat împreună cu ei” (Fap 11,3). Nu rareori, cei care se cred „drepţi” dezaprobă mărinimia păstorului care merge în căutarea oii rătăcite. Se simt indignaţi şi devin invidioşi. Sunt convinşi că păstorul ar trebui să se îngrijească înainte de toate de cei drepţi, că ar trebui să fie mai atent în privinţa iertării şi în deschiderea uşii casei. Isus nu este de acord cu ei. Anul de îndurare a Domnului anunţat de Isus în sinagoga din Nazaret este pentru toţi, păstori şi credincioşi.

14. Convertirea: o continuă întoarcere acasă
Toţi suntem chemaţi la convertire. Toţi trebuie să ne bucurăm de generozitatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Adevărata convertire nu este altceva decât o întoarcere acasă. Nu este un preţ de plătit. Cel puţin nu acesta este miezul chestiunii. Convertirea consistă mai degrabă în schimbarea mentalităţii. Isus vrea să înţelegem că prezenţa lui Dumnezeu şi fidelitatea faţă de legea sa sunt un fapt eliberator şi constructiv. Cine a înţeles asta, deja s-a convertit. Nu mai este invidios de întoarcerea altora acasă. Nu este gelos că Tatăl îi iartă pe risipitori. Împărtăşeşte bucuria Tatălui pentru fiul care se întoarce acasă. Înţelege şi ia parte la sărbătoare. Înţelege cele spuse de tatăl fiului mai mare: „Trebuie să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit”. În fiecare păcătos care se converteşte se celebrează în mod tainic Paştele lui Cristos. Prin sfintele taine devenim părtaşi la învierea Domnului. Înviem cu Cristos la o viaţă nouă.

15. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creştin, harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui, care se apropie.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă, 5 martie 2016)








All the contents on this site are copyrighted ©.