2016-02-27 10:38:00

Duminica a treia din Postul Mare (C): Smochinul neroditor


(RV – 28 februarie 2016) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale înălţăm sufletul către Dumnezeu însuşindu-ne suplica psalmistului biblic: „Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Întoarce-te spre mine şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit” (Ps 24/25,15-16). Sfântul Augustin spune că în acest psalm vorbeşte şi se roagă Cristos în persoana Bisericii. Cristos ne conduce spre Părintele îndurărilor; cere, pentru ca noi să putem primi; caută, ca să putem afla; bate la uşa Tatălui, ca să putem intra. „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu, Dumnezeul meu, mă încred în tine” (Ps 24/25,1-2a). Rugăciunea Bisericii îmbrăţişează întreaga creaţie introducând-o în Paştele (trecerea) Domnului celebrat mai cu seamă la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Creştinul care doreşte să trăiască Postul Mare în spiritul Bisericii poate face din acest psalm rugăciunea sa personală: „Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale, şi învaţă-mă cărările tale! Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele” (Ps 24/25,4-5).

1. Miracolul vieţii
Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl ascultăm la adunările liturgice din Postul Mare ne invită cu insistenţă la convertirea vieţii. Primul pas al convertirii consistă în a deveni conştienţi de miracolul ce se petrece neîncetat în viaţa noastră. Înseamnă a deveni mai conştienţi de familiaritatea cu care Dumnezeu este prezent în noi, în fiecare palpitaţie a inimii, în fiecare gest, în fiecare cuvânt şi în fiecare moment al existenţei. În drum spre sărbătoarea Paştelui ne dăm seama că purtăm înlăuntrul nostru ceva ce nu intră în ordinea „normalului”, dar este „excepţional” în sensul că „excede” ceea ce trăim. Fiecare zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou al lui Dumnezeu.

2. Postul Mare, timp de convertire
Al doilea pas al convertirii vieţii este recunoaşterea păcatelor şi implorarea iertării lui Dumnezeu pentru reînnoirea vieţii în Cristos. Această înnoire este cântată şi în imnurile Rugăciunii Orelor din Postul Mare: „Iată acum străluceşte timpul prielnic dat de Dumnezeu” (Ecce nunc tempus acceptabile fulget datum divinitus). „O, Preablânde Isuse, sfinţitorul Postului de patruzeci de zile, iartă cu harul Tău păcatele trecute şi păzeşte-ne de cele viitoare!” (Jesu, quadragenariae dicator abstinentiae, Tu retroacta crimina tua remitte gratia et a futuris adhibe custodiam, mitissime). Postul Mare ne este dat ca să devenim conştienţi de păcatele noastre şi capabili să primim iertarea lui Dumnezeu. Darul divin nu se opreşte la trecut, ci se răsfrânge şi peste ceea ce pentru noi înseamnă „viitorul”. Viaţa continuă. Sufletul nostru năzuieşte neîncetat spre Dumnezeu. Paşii noştri de oameni iertaţi ne duc înainte. Dorinţa imperioasă ca noul început să persiste se intensifică. Să încredinţăm drumul reînnoirii noastre bunăvoinţei Domnului, singurul care ne poate păzi de îmbătrânirea în rele. Numai Cristos, stăpânul timpului şi al istoriei, răspunde strigătului nostru ce vine din adâncul inimii.

3. Paştele prin care toate reînfloresc
Timpul de pocăinţă al Postului Mare ne conduce la sărbătoarea luminoasă a Învierii Domului: ”vine ziua, ziua Ta, datorită căreia toate reînfloresc. Să ne bucurăm în ea ca unii readuşi cu ajutorul ei la harul Tău” (Dies venit, dies tua, per quam reflorent omnia. Laetemur in hac ut tuae per hanc reducti gratiae). Este marea zi de har pe care numai Creatorul vieţii o face să răsară în scurgerea timpului cosmic. Intrăm în această „zi” conştienţi de nevoia fundamentală a reînceperii şi recunoscători pentru darul imens al reînnoirii. S-a spus, de fapt, că „singura bucurie a lumii este posibilitatea de a începe, mereu, în orice clipă”. Nu este vorba de a repeta ceva ce am încercat să facem de atâtea ori. „Noul început” poate fi dat numai de Dumnezeu care a imprimat creaţiei primul început şi a recreat toate prin moartea şi învierea lui Isus din morţi.

4. Dumnezeul lui Israel este persoană
Orice relaţie între oameni se stabileşte prin cunoaşterea numelui. Asta este valabil şi în relaţia omului cu Dumnezeu. În prima lectură liturgică luată din cartea Exodului (cf. Ex 3,1-8a.13-15) se povesteşte că, după permanenţa în Egipt, Moise s-a refugiat în pustiu între nomazii din Madian care călătoreau cu cămilele lor în peninsula Sinai. Acolo Moise s-a căsătorit şi ducea o viaţă normală de familie. Pe când se afla aproape de Muntele Horeb şi păştea turma socrului său Ietro, Moise s-a aflat dintr-odată înaintea lui Dumnezeu. Îngerul Domnului i s-a arătat într-un rug care ardea cu foc. Când Moise a mers să vadă de ce nu se mistuie rugul, Dumnezeu l-a strigat din mijlocul rugului şi i-a zis să nu se apropie, ci să-şi scoată încălţămintea din picioare, căci locul pe care stă este pământ sfânt!”. Atunci Dumnezeu a început să dezvăluie ceva din viaţa sa: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”. De teamă, Moise şi-a ascuns faţa. Domnul însă a continuat: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor şi să-l fac să urce din ţara aceea într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere.

Prezenţa misterioasă se manifestă ca Dumnezeul părinţilor, căci istoria este întotdeauna legată de trecut. Se manifestă mai ales ca Domnul care „vede necazul poporului”, „îi aude strigătele din cauza asupritorilor”, „îi cunoaşte durerea”  şi „coboară ca să-l elibereze”. Dumnezeul patriarhilor Abraham, Isaac şi Iacob „suferă de pasiunea iubirii” (Origen). Dumnezeu care se revelează în Biblie nu este o simplă idee filozofică, nu este o forţă naturală ce subjugă, ci este un Dumnezeu căruia îi putem sta în faţă ca unui „tu”. Dumnezeu se implică în viaţa oamenilor: este alături, este de faţă, intervine, reproşează, avertizează, mângâie. Este o persoană. Este eliberator. Este acela care ne scoate din robia Egiptului, din orice robie.

Acesta este sensul adevărat al numelui pe care Dumnezeu îl revelează lui Moise. Numele defineşte fiinţa şi lucrarea celui care îl poartă iar numele divin este „Eu sunt cel care sunt”, cum îi declară solemn lui Moise Dumnezeu însuşi din rugul aprins. „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «EU SUNT m-a trimis la voi»”…  Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, m-a trimis la voi. Acesta este numele meu pentru veşnicie, aceasta este amintirea mea din generaţie în generaţie»”. Studioşii afirmă că tetragrama YHWH este în strânsă legătură cu termeni care înseamnă respiraţie, viaţă, fiinţă, existenţă. Când vorbim despre  Dumnezeu, „a exista” coincide cu „a acţiona” în mod liber: „Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor”. Dumnezeu este din natura sa eliberator, acela care face să ieşim. Şi astăzi la ritualul „seder” din ajunul sărbătorii Paştelui evreii cântă: „E bucuria şi datoria noastră să-i mulţumim, să-l lăudăm, să-l preamărim pe acela care a înfăptuit în noi şi în părinţii noştri lucruri minunate şi prodigioase; el ne conduce de la sclavie la libertate, de la amărăciune la bucurie, de la doliu la sărbătoare, din întuneric la lumină”.

5.  Două întâmplări din actualitate
Evanghelia zilei (Lc 13,1-9) arată că Dumnezeu este eliberatorul nostru chiar când contextul istoric pare să contrazică acest adevăr. La începutul pericopei sunt menţionate două întâmplări din timpul lui Isus. Sunt întâmplări şi fapte care în circumstanţe diferite se verifică şi în zilele noastre. Pornind de la ele Isus propune o învăţătură despre Dumnezeu şi despre om.

În acel timp, au venit la Isus unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor. El, răspunzând, le-a zis: „Vi se pare că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au suferit aceasta? Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel. Sau vi se pare că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe şi i-a ucis erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel” (Lc 13,1-4).

Isus vorbeşte despre urgenţa convertirii plecând de la două dizgraţii ce cauzează moarte. Abia i se anunţase de către unii ceea ce făcuse procuratorul roman Ponţiu Pilat cu câţiva pelerini galileeni sosiţi în Ierusalim. Aceştia se aflau în Cetatea Sfântă ca să-l adore pe Dumnezeu. Pilat i-a ucis în timp ce ei îşi aduceau jertfele lor. Cine se aştepta la o reacţie politică din partea lui Isus a rămas dezamăgit. Isus interpretează totul în cadrul misiunii sale. Cu puţin înainte invitase oamenii să judece ei înşişi ce este drept (cf. Lc 12,57) şi să înţeleagă semnele timpului (Lc 12,56). Acum în cazul galileenilor ucişi la Ierusalim şi cu gândul la un alt fapt cunoscut tuturor despre turnul din Siloe care s-a prăbuşit ucigând optsprezece persoane, ce trebuie spus? Cum trebuie interpretate aceste două dizgraţii? Sau mai bine zis, ce trebuie făcut?

6. Interpretarea semnelor timpului
Isus refuză să-i judece pe cei loviţi de soartă. Nu spune că erau păcătoşi, spune doar că cei din primul caz nu erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi galileeni şi decât cei care îl ascultă. Despre cei din al doilea caz spune că nu erau mai vinovaţi decât toţi locuitorii Ierusalimului. Se subînţelege că Isus nu pune aceste fapte în legătură cu pedeapsa lui Dumnezeu. Moartea acelor persoane nu a fost voită de Dumnezeu. Moartea nu era consecinţa unei pedepse divine pentru păcatul lor. Timpul lui Isus nu este timpul pedepsei, dar al milostivirii, al convertirii şi al iertării.

Ce trebuie să înveţe din aceste dizgraţii cei care le-au supravieţuit? Noi, ce trebuie să învăţăm? Trebuie să facem ceea ce este drept, adică să ne convertim pentru ca să nu ni se întâmple ceva mai rău. De două ori Isus repetă: „Vă spun, nicidecum!”. Nu vrea ca supravieţuitorii să judece rău despre cei care au murit. Adaugă imediat în ambele cazuri un avertisment: „Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel”. Evident, nu este vorba de o prezicere, ci de un avertisment. Omul riscă se alunece definitiv în prăpastie. Fraza este gravă în contextul istoric al lui Isus. Face aluzie la distrugerea naţiunii la fel ca pe timpul profetului Ieremia. Având în vedere faptul că evanghelistul reproduce acest avertisment după distrugerea Ierusalimului şi că avertismentul este un mesaj adresat comunităţii sale, atunci cuvintele lui Isus au o valoare mereu actuală.

7. Semnale de avertizare
Conflictele dintre oameni, catastrofele şi calamităţile naturale, accidentele de muncă sau de circulaţie ne fac să constatăm cât suntem de şubrezi, cât de scurtă şi fragilă este viaţa. Nu are rostul să irosim timpul cercetând dacă cine este implicat în asemenea dizgraţii este un păcătos sau nu. Este greşit a lua distanţa de cei care au căzut victimă şi să spunem că Dumnezeu i-a pedepsit. Cuvântul lui Dumnezeu ne obligă pe toţi să ne confruntăm cu faptele şi să descoperim că dacă pentru noi istoria continuă şi suntem încă vii, asta este un semn al bunătăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă timp pentru că este milostiv. Dumnezeu îndură, este răbdător şi continuă prin predicarea Evangheliei să cheme lumea la convertire. Continuă să pună pe drumul nostru acele semne care ne fac bogaţi înaintea lui şi ne conduc la mântuirea veşnică. Să ne amintim de parabola bogatului necugetat: „Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (cf. Lc 12,21). Aici stă miezul învăţăturii lui Isus.

8. Parabola smochinului neroditor
Nimic nu este întâmplător. Postul Mare este timpul în care ne deprindem să interpretăm evenimentele şi realitatea lumii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Urgenţa convertirii plecând de la semnele timpului este aprofundată de Isus în parabola smochinului neroditor reprodusă doar de evanghelistul Luca. Omul trebuie să folosească timpul ce-i rămâne pentru a se converti şi a aduce roade de mântuire. Răbdarea lui Dumnezeu este posibilitatea oferită omului pentru ca să regăsească rostul vieţii: „Un om a plantat un smochin în via sa şi a venit să caute fructe în el, dar nu a găsit şi i-a spus viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?» Acesta, răspunzând, i-a zis: «Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină! Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia” (Lc 13,6-9).

Şi în Evanghelia după Marcu (cf. Mc 11,12-14) şi în cea după Matei (cf. Mt 21,18-19) se vorbeşte despre un smochin. Acolo se spune că Isus, văzând un smochin lângă drum, a venit la el şi negăsind nimic decât frunze, i-a zis să nu mai dea roade în veci. Spre uimirea ucenicilor, smochinul s-a uscat imediat. Luca în parabola cunoscută doar de el vorbeşte despre un smochin care nu produce roade. Smochinul neroditor evocă viţa neroditoare despre care vorbesc profeţii Isaia, Ieremia şi Ezechiel (cf. Is 5,1-10; Ier 2,21; Ez 19,10-11). Viţa de vie este simbolul poporului lui Israel. În textul profetului stăpânul îşi părăseşte via, o lasă în paragină. În parabola lui Isus stăpânul vrea ca via să fie smulsă ca să nu mai secătuiască pământul. Intervine însă viticultorul care îl îndeamnă pe stăpân să aibă răbdare.

9. Suntem în timpul milostivirii
Identificarea imaginilor nu este dificilă. În parabolele lui Isus câmpul, ogorul, via reprezintă poporul lui Israel sau lumea. Stăpânul câmpului sau al viei este Dumnezeu. În general sunt prezenţi şi câţiva servitori, dar aici este unul singur. Acest servitor aminteşte parabola acelor servitori pe care Dumnezeu îi trimite în via sa şi a ultimului dintre ei, adică a Fiului său Isus. Viticultorul din parabola smochinului neroditor este Isus care după trei ani de muncă (aluzie probabilă la timpul vieţii sale publice) nu a avut rezultate. Dumnezeu ar vrea să spună: „Destul!”, dar cine a lucrat îi cere să aibă răbdare. Şi Dumnezeu îndură cu răbdare. În acest sens, distrugerea Ierusalimului din anul 70 este doar un avertisment la fel ca prăbuşirea turnului din Siloe (cf. Lc 13,4) şi uciderea a optsprezece lucrători. În realitate, istoria lui Isus, singurul Servitor menţionat în parabolă continuă în predicarea Evangheliei. Prin aceasta continuă anul de bunăvoinţă a Domnului anunţat de Isus în sinagoga din Nazaret.

Aici adevărul lui Dumnezeu „Eu sunt” se intersectează cu adevărul omului. Fiecărui om îi este dat să întâlnească lucrarea liberă a lui Dumnezeu în spaţiul şi limitele proprii. Istoria în totalitatea ei este anul de bunăvoinţă a Domnului. Este timpul în care Dumnezeu, Părintele îndurărilor, aşteaptă să-i împace pe oameni cu sine prin moartea şi învierea Fiului său. De aceea l-a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor şi ca prin puterea acordată Bisericii să dăruiască iertarea şi pacea celor care fac pocăinţă şi îşi mărturisesc păcatele.

Suntem în Anul Sfânt extraordinar al Milostivirii. Însă timpul mântuirii nu cunoaşte limitare cronologică. „Anul de bunăvoinţă a Domnului” proclamat de Isus durează cât timp va fi istoria lumii. Cât trăim pe pământ, Dumnezeu ne oferă în Isus Cristos iertarea sa şi vrea să ne conducă la mântuirea deplină. Ne aşteaptă la masa împărăţiei sale iar sfânta şi dumnezeiasca Liturghie este pregustarea ospăţului veşnic şi chezăşia vieţii viitoare.

10. Rugăciunea Bisericii
În timpul călătoriei prin pustiu spre Ţara promisă Moise a simţit povara de a fi singur la conducerea poporului. Se istovea singur şi istovea şi poporul, ţinând judecată pentru rezolvarea conflictelor. Atunci socrul său Ietro care era preot l-a sfătuit să împartă cu alţii judecăţile de rând. Moise a ales judecători peste Israel dar a rezervat pentru sine judecăţile majore (causae maiores), urmând sfatul înţelept primit de la socrul său: „tu rămâi în locul poporului înaintea lui Dumnezeu şi prezintă durerea lor înaintea lui Dumnezeu” (Ex 18,19). Moise a devenit mare rugător şi mijlocitor la Dumnezeu pentru poporul ales.

Înaintea lui Dumnezeu să spunem cu psalmistul:
„Binecuvântează-l, suflete al meu, pe Domnul
şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt!
Binecuvântează-l, suflete al meu, pe Domnul
şi nu uita nicicând de binefacerile sale!
El îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală.
El îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste.
Domnul face dreptate şi judecată dreaptă tuturor celor care trăiesc în asuprire.
El a făcut cunoscute lui Moise căile sale şi faptele sale minunate, fiilor lui Israel.
Îndurător şi milostiv este Domnul!” (Ps 102/103,1-8).

Rugăciunea liturgică înmănunchează cererile întregului popor: „Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea si îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 27 februarie 2016) 








All the contents on this site are copyrighted ©.