2016-02-20 11:38:00

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (C): Transfigurarea


(RV - 21 februarie 2016) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui.
Duminica trecută ne-am aflat cu Isus în pustiu, astăzi, în a doua duminică a Postului Mare, Isus ne ia cu sine pe Muntele Tabor. Deci, din pustiu, sus pe munte; de la duminica ispitirilor, la duminica schimbării la faţă cu Cristos. În călătoria sa spre Ierusalim, unde va trăi patima, moartea şi învierea, Isus le arată ucenicilor în mod anticipat un reflex al gloriei sale. Manifestării divine despre care vorbeşte prima lectură (cf. Gen 15,5-12.17-18)  în care patriarhul Abraham cel credincios primeşte darul alianţei cu Dumnezeu îi corespunde manifestarea lui Isus pe munte, despre care vorbeşte Evanghelia (cf. Lc 9,28-36). Aici discipolii văd gloria lui Cristos ca semn al noului legământ pecetluit de misterul pascal. La fel ca toate faptele din vieţii pământeşti a lui Isus, şi transfigurarea este un mister de mântuire pentru noi. Rugăciunea, postul şi faptele de milostivire faţă de semeni noştri recomandate în timpul Postului Mare au scopul de a ne transfigura viaţa după exemplul lui Isus.

1. Domnul este lumina şi mântuirea mea
La începutul Liturghiei duminicale repetăm cu psalmistul biblic: „Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine!” (cf. Ps 26/27,8-9). Părăsit de cei apropiaţi, rude şi prieteni, şi persecutat de vrăjmaşi, psalmistul se refugiază înaintea lui Dumnezeu într-o rugăciune plină de încredere: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26/27,1-2). Această rugăciune putea tresări din inima patriarhului Abram, când în timp de noapte Dumnezeu l-a condus afară şi i-a zis să privească spre cer şi să numere stelele, dacă poate, şi i-a promis: „Aşa va fi descendenţa ta”. Abram a crezut în Domnul şi Domnul i-a socotit aceasta ca dreptate” (cf. Gen 15,5-6). Toată măreţia patriarhului biblic stă în aceste puţine cuvinte: „A crezut”. Atunci Dumnezeu, ţinând cont de credinţa lui Abram, îi face o a doua promisiune: „Eu sunt Domnul, care te-am făcut să ieşi din Ur, din Caldeea, ca să-ţi dau ţara aceasta ca s-o moşteneşti” (Gen 15,7). Promisiunea a fost sigilată printr-un ritual ce devine semnul unei înţelegeri profunde, al legământului dintre Dumnezeu şi Abraham. Astfel Abraham va deveni acel părinte care din generaţie în generaţie arată fiilor drumul credinţei: să privească spre cer, să caute faţa Domnului, să se încreadă în cuvântul său, să asculte de Dumnezeu.

2. Muntele Tabor şi Muntele Calvar
Trecând de la figura patriarhului Abraham liturghia ne invită să privim la Isus din Evanghelia schimbării la faţă (Lc 9,28b-36). Evenimentul este situat de evanghelişti la mijlocul activităţii sale publice şi îndată după ce Petru a recunoscut public că Isus este „Cristosul (Mesia) lui Dumnezeu” (Lc 9,20). Deci, episodul extraordinar al schimbării la faţă dezvăluie identitatea lui Isus. Misterul de lumină este precedat de anunţarea pătimirii şi de câteva scurte afirmaţii despre „drumul crucii” pe care ucenicul trebuie să-l parcurgă (cf. Lc 9,22-27). Urmează imediat povestirea vindecării unui copil epileptic şi a doua anunţare a patimii şi învierii. Deci, schimbarea la faţă are loc într-un context dominat de realitatea crucii. Tabloul luminos al schimbării la faţă este înrămat în patima Domnului. Înălţarea lui Isus pe crucea cuprinde în sine gloria şi învierea. Moartea pe cruce care pecetluieşte pătimirea este penultimul cuvânt, căci ultimul este învierea. Acesta este miezul învăţăturii evanghelice pentru ucenicul lui Cristos în timpul Postului Mare. Creştinul crede în moartea şi învierea Domnului şi trage consecinţele pentru viaţa sa pentru a-l urma.

3. În timp ce Isus se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat
Transfigurarea lui Isus pe munte este povestită de toţi evangheliştii, însă versiunea sfântului Luca prezintă câteva caracteristici proprii. Luca este singurul care precizează că Isus s-a urcat pe munte ca să se roage şi că schimbarea la faţă, la fel ca botezul în râul Iordan, are loc în timp ce Isus se ruga. De fapt, evenimentele mai importante, alegerile decisive şi revelaţiile mai profunde ale lui Isus au loc în momente de rugăciune: botezul în râul Iordan, alegerea celor doisprezece apostoli, schimbarea la faţă, agonia în grădina Ghetsemani, moartea pe cruce. Schimbarea la faţă este un eveniment revelator important din viaţa pământească a lui Isus. Pentru a patra oară evanghelistul îl prezintă pe Isus în rugăciune: „Cam la opt zile după aceste cuvinte, Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca să se roage” (Lc 8,28).

Probabil, era noapte, deoarece cei trei apostoli sunt „toropiţi de somn”. Această împrejurare ne aminteşte de un alt munte pe care Isus „a petrecut toată noaptea rugându-se lui Dumnezeu”. Era înainte de alegerea celor doisprezece apostoli (cf. Lc 6,12). Acum, după mărturisirea lui Petru şi prima anunţare a morţii şi învierii, Isus simte nevoia unei întâlniri cu Tatăl. Şi lui Isus, ca om, i-a fost greu să suporte refuzul şi să nu fie înţeles de ai săi. De fapt, apostolii nu înţelegeau că „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (cf. Lc 9,22). Da, va urma învierea din morţi, dar ca om Isus nu poate să nu simtă greutatea momentului. De aceea se dedică rugăciunii care îl pune în contact intim cu Tatăl. Comuniunea lui Isus cu Tatăl poate fi constatată de cei trei apostoli, căci „în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare” (Lc 8,29). S-a schimbat la faţă pe când se ruga.

Această învăţătură este pilduitoare pentru noi: numai rugăciunea ajută la înţelegerea profundă a căii voite de Dumnezeu cum încercările, suferinţa şi moartea. Numai în rugăciune aflăm curajul şi bucuria de a împlini voinţa Domnului. Fără rugăciune viaţa îşi pierde rostul şi direcţia. Fără rugăciune omul pierde luciditatea, elanul, bucuria de a trăi şi cade într-o stare de agitaţie continuă.

4. Vorbeau despre plecarea (exodul) lui  Isus
Tot sfântul Luca este singurul care precizează tema conversaţiei lui Isus. Moise şi Ilie ca reprezentanţi ai legii şi profeţilor vorbeau cu Isus despre sfârşitul lui care urma să aibă loc în Ierusalim. Este vorba de plecarea lui Isus din această lume la Tatăl. Aflăm încă o dată că evenimentul de pe Tabor este în strânsă legătură cu un alt munte, cu înălţarea şi moartea lui Isus pe Cruce pe Muntele Calvar. 

Putem deduce care a fost obiectul rugăciunii lui Isus pe Tabor. Ce i-a cerut Tatălui? Evanghelistul Luca nu spune. Totuşi comparând această povestire cu cea despre rugăciunea lui Isus în grădina Măslinilor (cf. Lc 22,39-46), putem deduce că Isus i-a cerut Tatălui forţa de a-şi îndeplini misiunea de Mesia şi în suferinţă, pe drumul crucii. S-a rugat să poată colabora cu Tatăl şi în suferinţă pentru mântuirea noastră. Ştim că pe Muntele Măslinilor va apărea un înger ca să-i dea putere (cf. Lc 22,43). Aici pe Tabor îi sunt alături Moise şi Ilie, unul reprezentând legea iar altul profeţii. Stau alături de Isus şi vorbesc despre pătimirea lui care pe care o compară cu un „exod” ce urma să aibă loc în Ierusalim. Nici nu se putea defini mai bine moartea lui Isus. Exodul nu înseamnă un sfârşit, ci o trecere, un „pesach”, un paşte; înseamnă trecerea lui Isus de la suferinţă la bucurie; trecerea din această lume la Tatăl.  Această trecere va spune tuturor că Tatăl a fost mereu de partea lui,  că Isus a trăit mereu în comuniune cu Tatăl, ducând la capăt tot ce au spus Moise şi profeţii, reprezentanţii vechiului legământ. Contactul cu ei i-au dat putere lui Isus, încât în seara agoniei din grădina Ghetsemani nu se va sustrage suferinţei.  Se va mărgini la a cere „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voinţa mea, ci a ta să se facă” (Lc 22,42).

5. Trei martori oculari
De această dată ucenicii nu sunt toţi pe munte, ci doar Petru, Ioan şi Iacob. Aceştia trei sunt de-ajuns ca să dea o mărturie legitimă despre ceea ce se va petrece acolo: „Numai pentru mărturia a doi sau trei martori poate sta în picioare un caz” (Dt 19,15). Acum putem afla mărturia lor şi timpul când au dat această mărturie. Textul spune că ucenicii „au tăcut şi nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut” (Lc 9,36). Expresia „în zilele acelea” se referă la timpul vieţii pământeşti a lui Isus. Pentru ce nu au spus nimănui? Motivul este foarte simplu. Înainte de Paşti ucenicii n-au reuşit să înţeleagă experienţa trăită pe munte. S-au dus acolo din iniţiativa lui Isus care i-a ales tocmai pe ei. Au văzut că Isus a început să se roage. Îl văzuseră de mai multe ori în rugăciune dar de această dată au remarcat şi efectele pe care rugăciunea le producea în Isus: „înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare” (Lc 9,29). Isus era ca scufundat în lumină.

Apostolul Petru, după Paşti, va mărturisi în a doua sa scrisoare adresată comunităţii: „De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost [martor]i oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care mi-am găsit plăcerea”. Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt” (2Pt 1,16-18). După Paşti totul devine clar şi ucenicii pot mărturisi că au văzut gloria sa de Fiu al omului.

6. A apărut un nor şi i-a învăluit în umbră
Alături de Isus se aflau Moise şi Ilie pe care cei trei apostoli i-au auzit vorbind cu Isus „despre (exodul) plecarea lui, ce avea să se împlinească în Ierusalim” (Lc 9,31). De fapt, vorbeau tocmai despre ceea ce Isus le spusese ucenicilor când le anunţase patima sa. Dar nici atunci, nici pe munte apostolii nu au înţeles. Petru a încercat să eternizeze momentul. Când cei doi bărbaţi s-au îndepărtat de Isus, Petru i-a zis: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!” (Lc 9,33). Se gândea probabil la corturile cereşti. Voia să prelungească sărbătoarea corturilor? Nu ştim. Evanghelistul notează că de fapt Petru nu ştia ce zice. Atunci s-a petrecut un nou eveniment: „Pe când spunea acestea, a apărut un nor şi i-a învăluit în umbră, iar ei s-au înspăimântat când au intrat în nor” (Lc 9,34). Îşi dădeau seama că nu era vorba de un fapt natural, ci că era un semn al prezenţei lui Dumnezeu. Abia după Paşti îi vor înţelege sensul. Aşa cum Dumnezeu îşi manifestase prezenţa în nor când Moise şi poporul lui Israel au ieşit din Egipt, la fel acum Dumnezeu confirmă prin intermediul norului că este de partea lui Isus în exodul său dureros ce se va împlini. Dacă Dumnezeu este de partea lui Isus, asta înseamnă că mântuirea se realizează prin plecarea sa. De aceea acolo pe munte Dumnezeu îl indică ucenicilor spunând: „Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!” (Lc 9,35).

7. Acum ştim că Isus este Fiul lui Dumnezeu
O ştim nu din cercetările omeneşti, ci pentru că Dumnezeu ne-a dezvăluit prin cuvântul său. Numai Tatăl îl cunoaşte pe Fiul şi îl poate dezvălui şi ne-a dezvăluit-o, deşi în mod voalat, prin intermediul profeţilor. Isus este „Alesul”, adică „slujitorul lui Dumnezeu” anunţat de profetul Isaia (cf. Is 42,1). Este unul care va împlini lucrarea mântuirii prin suferinţa sa (cf. Is 53). Isus este Fiul lui Dumnezeu în sensul cel mai profund al cuvântului. De aceea comunitatea creştină îl recunoaşte ca „Domn” răspunzând la îndemnul Tatălui: „ascultaţi de el!” (Lc 9,35). Profeţii au plecat. Ei au vorbit doar într-o măsură oarecare. Acum a venit acela prin care Dumnezeu ne vorbeşte în mod definitiv. Textul este clar: „Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur” (Lc 9,36). De aceea, de acum încolo numai de El trebuie să ascultăm. Trebuie să înţelegem cele anunţate de profeţi aşa cum Isus ne-a învăţat. Dacă după primul anunţ al pătimirii lui Isus ucenicii se îndoiau, acum trei dintre ei ştiu că trebuie să-l asculte, chiar când vorbeşte despre suferinţă. Toţi ştiu asta, pentru că Isus o spusese tuturor doar cu puţin înainte de evenimentul de pe Tabor: „Cine vrea să să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va viaţa pentru mine acela o va salva” (Lc 9,24). Oricum, nu va fi uşor să tragă toate consecinţele. Noi ne vom simţi adesea în situaţia ucenicilor care coboară de pe munte cu Isus: „Iar ei au tăcut şi nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut” (Lc 9,36). De aceea este bine să nu pierdem din vedere icoana transfigurării lui Cristos.

8. Fereastră spre viitor şi reflector îndreptat spre prezent
Icoana transfigurării lui Cristos este o fereastră deschisă spre viitorul nostru, căci „patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale” (Fil 3,20-21, lectura a doua). Însă misterul schimbării la faţă a lui Isus este totodată un reflector îndreptat spre prezentul nostru. În pofida slăbiciunilor, trupul nostru este deja templul Duhului Sfânt. Transfigurarea noastră cu Cristos se realizează în încercările vieţii, în suferinţă, în truda zilnică, în dăruirea generoasă pentru semenii noştri, în rugăciune.

9. Manifestarea lui Isus pe Tabor este pentru noi
Pentru noi care, la fel ca cei trei apostoli, nu suntem în stare să ţinem promisiunile pe care le facem Domnului.
Pentru noi care,  prinşi de griji şi absorbiţi de vacarmul lumii, pierdem ocaziile cele mai bune de a contempla faţa lui Cristos.
Pentru noi care nu ascultăm cuvântul Domnului, nesocotind glasul tainic venit din cer: „Ascultaţi-l de el!”
Pentru noi care nu-l vestim cu bucurie semenilor noştri pe Cristos, prin cuvânt şi pilda vieţii.
Pentru noi care nu-l recunoaştem pe Cristos în fraţii noştri când sunt transfiguraţi de suferinţă, de necazuri şi lipsurile vieţii.
Pentru noi care nu găsim răgazul de a urca pe munte cu Isus pentru a ne ruga.

10. Rugăciunea Bisericii
Există un Tabor pe care putem urca zilnic dacă vrem. Este sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. În pâinea consacrată este prezent Cristos transfigurat. Se aude încă glasul Tatălui din cer care ne spune: „Ascultaţi-l pe el!”. Acolo putem face ceva mai bun decât să ridicăm „trei corturi”. Putem face din însăşi inima noastră cortul în care să-l primim pe Cristos şi împreună cu El pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt în comuniunea rugăciunii: Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 20 februarie 2016)

 

 

 








All the contents on this site are copyrighted ©.