La papa Francisc, persoanele consacrate: profeție, proximitate și speranță

RV 01 feb 2016. Profeție, proximitate și speranță. Papa Francisc a primit azi în audiență mii de persoane consacrate care din lumea întreagă au venit în aceste zile la Roma pentru Ziua mondială a vieții consacrate, marcată prin tradiție în sărbătoarea Întâmpinării Domnului, și Jubileul persoanelor consacrate cu ritul trecerii prin Poarta Sfântă. În cadrul audienței din aula Paul al VI-lea, papa Francisc a îndemnat călugării și călugărițele să se roage pentru darul noilor vocații, să evite ceea ce a numit în mod plastic ”terorismul bârfelor” și să nu-și pună speranța în bani, ci numai în Domnul.

Trei cuvinte cheie au marcat reflecția spontană a Sfântului Părinte: profeție, proximitate și speranță. Ascultarea puternică, a spus Pontiful în discursul său liber, nu este cea militară, nu este disciplină în sensul stoic al cuvântului, ci ”dăruirea inimii”, după modelul Fiului lui Dumnezeu ”care s-a nimicit pe sine, s-a făcut ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce”. Isus Cristos „nu a fost anarhic, nu i-a chemat pe ai săi ca să organizeze o forță de rezistență împotriva dușmanilor”, dar a ales calea ascultării față de Tatăl. Aceasta este profeția, în timp ce anarhia este ”fiica diavolului”:
• «Profeție înseamnă să spui oamenilor că există o cale de fericire și măreție, o cale care te copleșește de bucurie, că este chiar calea lui Isus. Este calea prin care unul este aproape de Isus. Profeția este un dar, o carismă și trebuie cerută de la Duhul Sfânt: ca eu să știu să spun acel cuvânt, în acel moment potrivit, ca eu să fac cutare lucru în acel moment potrivit, ca viața mea întreagă să fie o profeție. Oameni și femei profeți».

Vorbind apoi despre chemarea celor consacrați de a fi aproape de oamenii din jur, Sfântul Părinte a pus accentul pe cuvântul ”proximitate”. Cel care alege viața consacrată nu o face ca să se îndepărteze de oameni și ”să aibă toate comoditățile”, ci ”pentru a se apropia și a înțelege viața celor care sunt creștini și necreștini, suferințele, problemele, atâtea lucruri care se înțeleg numai dacă un om consacrat și o femeie consacrată devine aproapele celuilalt, în proximitate”. Papa a îndemnat călugării și călugărițele să privească la exemplul Sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana misiunilor, care ”cu inima ei înflăcărată” și scrisorile pe care le primea de la misionari era ”mai aproape de oameni”. A deveni persoane consacrate ”nu înseamnă a urca una, două sau trei trepte în societate”. ”Pentru consacrați nu e vorba de o stare de viață care îi face să se uite la ceilalți cu detașare. Viața consacrată trebuie să mă ducă la apropierea față de oameni, la apropierea fizică, spirituală, ca să cunosc lumea”.

Iar adevăratul celălalt, ”aproapele” poate fi chiar cel din ”cartierele sărace”, dar și ”fratele sau sora din comunitate, aspirând la virtutea, poate cea mai grea, de a stăpâni limba. ”Un mod de a se îndepărta de frații și surorile din comunitate”, a subliniat Sfântul Părinte cu un amestec de umor și seriozitate, ”este tocmai acesta: terorismul bârfelor. Da, ați auzit bine, nu bârfele, ci terorismul bârfelor. Cine bârfește este un terorist, un terorist în interiorul propriei comunități, pentru că aruncă asemenea unei bombe cuvinte împotriva unuia sau a altuia și apoi se îndepărtează liniștit. Distruge, cine face așa ceva distruge, ca o bombă”. Pentru că ”bomba unor bârfe” în comunitate nu înseamnă proximitate, dimpotrivă, înseamnă ”a face război”, îndepărtare, ”a provoca distanțe” și anarhie. ”Și dacă în acest An al milostivirii fiecare dintre voi”, a reluat Pontiful adresându-se persoanelor consacrate, ”ar reuși să nu facă niciodată pe teroristul bârfitor sau bârfitoare, ar fi un succes pentru Biserică, un succes de sfințenie mare. Curaj!”.

Vorbind de speranță și referindu-se la cuvintele de salut adresate de cardinalul Joao Braz de Aviz despre întâlnirea din aceste zile de la Roma pe tema ”Viața consacrată în comuniune”, papa Francisc a remarcat scăderea vocațiilor și situația comunităților care îmbătrânesc, cu mănăstiri care își continuă viața având doar patru sau cinci călugărițe înaintate în vârstă.
• «Unele congregații fac experimentul ”însămânțării artificiale”. Cum fac? Primesc… ”Bine, vino, vino și vino și tu…”. Apoi, problemele care există în interior… Nu! Trebuie să se primească cu seriozitate. Trebuie să se discearnă bine dacă una este o vocație adevărată și ajutată să crească. Cred că împotriva ispitei de a pierde speranța, care ne dă această sterilitate, trebuie să ne rugăm mai mult. Să ne rugăm fără încetare».

Domnul, a continuat Sfântul Părinte, ”nu va întârzia să-și îndeplinească promisiunea sa”, dar e necesar ca persoanele consacrate să se roage cu intensitatea de care dădea dovadă Ana, mama profetului Samuel, când invoca darul unui fiu. ”Dar există un pericol”, a avertizat Pontiful. ”Când o congregație religioasă vede că nu are fiii și nepoți și începe să fie din ce în ce mai mică, se atașează de bani. Și voi știți că banul este bălegarul diavolului. Când nu pot avea harul de a avea vocații și fii, se gândesc că banii vor salva viața și se gândesc la bătrânețe: să nu lipsească cutare sau cutare lucru. În acest fel nu există speranță. Speranța este numai în Domnul. Banii nu ți-o vor da niciodată, dimpotrivă, te vor doborî”.

În fine, Sfântul Părinte a îndreptat un salut special călugărițelor, gândindu-se ”ce ar fi Biserica dacă nu ar exista surorile” care se află în spitale, în colegiile de educație, în cartiere, în misiuni, dar și în cimitire. Este vorba de femei consacrate care alături de atâția oameni consacrați și-au dat viața pentru Domnul, uneori departe de patria lor:
• «S-au îmbolnăvit, s-au molipsit cu febra acestor țări, și-au ars viața. Unul spune: aceștia sunt sfinți! Aceștia sunt semințe. Trebuie să-i spunem Domnului să coboare asupra acestor cimitire și să vadă ce au făcut înaintașii noștri și să ne dăruiască mai multe vocații, pentru că avem nevoie de ele!»

(rv – G. Aquilino – A. Dancă)