2016-01-23 10:21:00

Considerații omiletice la Duminica a III-a (C): jubileu continuu


(RV - 24 ianuarie 2016) E Ziua Domnului. „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului!” (cf. Ps 95/96,1). La începutul Liturghiei duminicale psalmistul ne invită să-l preamărim pe Dumnezeu împreună cu toate făpturile şi să recunoaştem că „toţi zeii popoarelor sunt deşertăciune, Domnul însă a făcut cerurile. Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale, tăria şi frumuseţea sunt în sanctuarul său” (vv. 5-6). „Nou” este cântecul în lumina învierii lui Cristos, biruitorul păcatului şi al morţi, iar duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Suntem chemaţi să trăim viaţa nouă în libertatea fiilor lui Dumnezeu pentru a fi fericiţi.

1. Cu Evanghelia după sf. Luca
Lectura Evangheliei după sfântul Luca ne însoţeşte anul acesta (C) la fiecare Liturghie de duminică şi sărbătoare. Oferim la început câteva premise esenţiale şi fundamentale ce pot orienta comunitatea noastră creştină dornică să înainteze în cunoaşterea lui Isus prezent în cuvântul Evangheliei. Evident, şi pericopa acestei duminici este de la sfântul Luca (Lc 1,1-4; 4,14-21). Ea cuprinde două părţi distincte şi introductive la povestirile care urmează. Prima (Lc 1,1-4), conţine începutul întregii cărţi şi explică scopul ei. Al doilea text (Lc 4,14-21) trasează în linii principale chipul şi misiunea lui Isus.

Luca este un adevărat scriitor. Începutul Evangheliei sale este o veritabilă bijuterie ca stil, structură şi precizia cuvintelor. Înainte de a redacta Evanghelia, Luca cercetează ce au scris alţii înainte de el, cere informaţii de la puţinii martori oculari ai lui Isus, care mai trăiau, studiază tradiţiile şi alege cu grijă destinatarul operei sale. Nu vrea să-i facă destinatarului un simplu omagiu. Vrea să scrie pentru el ceva care să-i servească pentru viaţă şi să-l ajute să-şi aprofundeze credinţa în Isus. Asta este valabil şi pentru noi. Suntem la şcoala lui Isus ca ucenici. Sperăm ca Duhul Sfânt pe care îl implorăm în rugăciune să ne conducă la o mai mare înţelegere a vieţii.

2. Martori oculari ai lui Isus
A înţelege bine începutul Evangheliei după sfântul Luca înseamnă a şti pe ce se bazează credinţa pe care evanghelistul vrea să o transmită şi care este cheia de lectură a întregii sale opere. Luca este autorul celei de-a treia Evanghelii şi a cărţii Faptele Apostolilor. El se prezintă ca un Catihet al comunităţii creştine. Vorbeşte unor oameni care au primit deja prima vestire a Evangheliei şi acum vrea să o aprofundeze împreună cu ei. În compania evanghelistului Luca putem spune că suntem acasă. Situaţia lui este cea pe care o trăim noi ca discipoli sau slujitori ai Cuvântului. Luca îşi dă seama că există o mare distanţă între el şi cei care au fost mai întâi martori oculari iar apoi au devenit slujitori ai Cuvântului. Iată textul: „Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului, după ce am cercetat toate de la început cu grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit” (Lc 1,1-4).

Prologul solemn al Evangheliei după Luca conţine indicaţii importante. Înainte de toate sunt precizate etapele parcursului istoric al cuvintelor şi gesturilor lui Isus din momentul transmiterii lor orale până la redactarea Evangheliilor. Vorbeşte despre martorii oculari care au fost cu Isus de când Ioan Botezătorul a început să predice şi să boteze la râul Iordan până în ziua în care Isus s-a înălţat le cer (cf Fap 1,21-22). Este vorba de cei unsprezece apostoli cărora li s-a adăugat, după învierea lui Isus, Matia. Aceştia l-au văzut pe Isus cu ochii lor, l-au auzit cu urechile lor, l-au atins cu mâinile lor. Desigur, au fost mulţi alţi martori oculari, cel puţin în parte. Luca însă priveşte la cei unsprezece apostoli, pentru că numai ei au fost de la început cu Isus, l-au văzut înviat şi apoi înălţându-se la cer. Doar ei au devenit martori în sensul adevărat al cuvântului, deoarece au fost constituiţi prin darul Duhului Sfânt. Aceştia sunt primul inel al tradiţiei creștine.

3. Slujitori ai Cuvântului
Evenimentele povestite de martorii oculari au la bază însăşi predica lui Isus care a vestit Evanghelia. În ei se realizează promisiunea lui Isus făcută înainte de înălţarea la cer. După ce le-a explicat Scripturile, le-a zis: „voi veţi fi martorii acestor lucruri. Şi, iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să staţi în cetate, până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Lc 24,48-49). În Faptele Apostolilor mandatul misionar este încredinţat cu alte cuvinte: „Şi, în timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte promisiunea Tatălui „pe care, [zicea el], aţi auzit-o de la mine: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt, nu după multe zile”… „când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginile pământului” (Fap 1,4-5.8). Cei unsprezece apostoli sunt cei dintâi care au fost constituiţi slujitori ai Cuvântului. Tatăl şi Fiul prin lucrarea Duhului Sfânt îi consacră apostoli pe cei unsprezece făcându-i capabili de misiune. Expresia „slujitori ai cuvântului” denotă atitudinea unuia care se supune Cuvântului şi caută cu toată grija să-l transmită şi să-l transcrie în mod fidel şi responsabil. Asta înseamnă că vestitorii Evangheliei sunt implicaţi în ceea ce predică şi transmit.

4. Predicatori scriitori ai Cuvântului
Când primii slujitori ai Cuvântului încep să dispară, sau chiar în timpul mandatului lor, au fost unii care, asociaţi în apostolat, s-au gândit să consemneze în scris tradiţia apostolică. Între aceştia s-a aflat în mod cert evanghelistul Marcu, care potrivit tradiţiei este interpretul lui Petru, şi mulţi alţii cum spune Luca. Astfel, tradiţia se ramifică şi apar primele scrieri, deşi încă fragmentare. Primii trei evanghelişti, Matei, Marcu şi Luca cunosc unele scrieri precedente. Matei şi Luca cunosc probabil Evanghelia după Marcu, dar au ca sursă comună şi o altă scriere, o colecţie cu „spusele” lui Isus şi apoi o povestire a patimii Domnului cunoscută de toţi evangheliştii şi considerată a fi sursa cea mai veche.

Ei bine, Luca face o apreciere pozitivă despre munca celor care l-au precedat ca scriitori. Spune că ei „au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului”. Asta este foarte important pentru că ne asigură că în cadrul unei tradiţii apostolice orale se forma o tradiţie apostolică scrisă.

Lua naştere „unica Evanghelie redactată în patru cărţi”. Sfântul Ambrozie, episcop de Milano în secolul al patrulea foloseşte această expresie pentru a respinge toate evangheliile apocrife care circulau în timpul său. Înainte de el, acelaşi lucru îl făcuse scriitorul Origen (sec. II-III) care afirmă: „Biserica deţine patru Evanghelii, ereticii au foarte multe”.

5. Luca, omul cu idei clare
Dar să revenim la evanghelistul Luca. Scriitor adevărat şi creştin plin de râvnă, Luca simte nevoia să nu scrie nimic înainte de a fi cercetat cu grijă toate de la început. Preocuparea şi strădania lui ne dau siguranţă. Cum s-a spus deja, când Luca redactează Evanghelia exista deja o problemă privind dreapta credinţă. Circulau atunci diverse idei şi scrieri ce creau confuzie. Evanghelistul supune învăţătura despre Cristos unei critici riguroase ce merge până la începuturi. La aceasta se referă precizarea că a „cercetat toate de la început cu grijă (acribie)” (Lc 1,3). Este convins că temeinicia învăţăturii stă în fidelitatea faţă de origini. În felul acesta este enunţat principiul tradiţiei. Suntem siguri că evanghelistul nu inventează, ci pătrunde în tradiţia apostolică şi cercetează totul şi toate cu grijă pentru a transmite cu fidelitate ceea ce alţii au transmis. Cercetează predica celor care, după ce au fost martori oculari, au devenit slujitori ai Cuvântului. În consecinţă, Luca a strâns, a pus în ordine şi a fixat tradiţia într-o povestire completă în care a făcut sublinieri proprii.

6. Destinatarul şi scopul Evangheliei după Luca
Evanghelistul lămureşte scopul precis al muncii sale. Vrea să arate temeinicia catehezei pe care o propune comunităţii. În concret, Luca dedică Evanghelia sa unui personaj numit Teofil: ”m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit”. Cine este destinatarul căruia Luca i se adresează numindu-l „preabunule Teofil” (κράτιστε Θεόφιλε în greacă, „óptime Theóphile” în latină)? De obicei se crede că acest Teofil ocupa un loc important în societate sau în comunitatea creştină. Părinţii Bisericii erau însă departe de preocupări de acest fel. De pildă, sfântul Ambrozie, episcop de Milano în sec. IV, afirmă: „Această Evanghelie a fost scrisă pentru Teofil, adică pentru acela pe care Dumnezeu îl iubeşte. Dacă tu îl iubeşti pe Dumnezeu, atunci a fost scrisă pentru tine, şi dacă a fost scrisă pentru tine, primeşte darul evanghelistului. Păstrează cu grijă în adâncul inimii această dovadă de prietenie, păstrează depozitul cel bun prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi (cf. 2Tim 1,14), priveşte des la el şi mai des încă examinează-l până la capăt”. Sfântul Ambrozie se inspiră din scriitorul Origen din Alexandria (sec.II-III) care, plecând de la semnificaţia numelui „Teofil” şi a cuvântului ’krátistos’ îndeamnă: „Voi toţi care ascultaţi cuvintele noastre, dacă sunteţi oameni iubiţi de Dumnezeu, fiţi şi voi Teofili şi pentru voi Evanghelia a fost scrisă. Dacă cineva este Teofil, acela este şi preabun şi preaputernic, pentru că asta exprimă mai clar cuvântul grec ’krátistos’. Nici un Teofil nu este slab”. Şi este adevărat. De fapt, Luca se adresează unuia care a primit deja primul anunţ al Evangheliei (κήρυγμα) iar acum doreşte să aprofundeze mesajul cu ajutorul catehezei. Pentru el scrie Evanghelia, ca să poată constata o dată mai mult temeinicia învăţăturii primite. Acest program este propus fiecărui cititor de astăzi. Luca, devenit slujitor al Cuvântului, stă alături de noi care dorim să cunoaştem temeinicia credinţei noastre în Cristos şi să trăim în fidelitate faţă de El. Isus singur dă sens şi siguranţă vieţii.

7. Isus se întoarce în Galileea
Cu aceste premise, putem contempla acum episodul despre Isus în sinagoga din Nazaret (Lc 4,14-21) şi despre care vorbeşte a doua parte a Evangheliei duminicale: „Isus s-a întors în Galileea cu puterea Duhului şi faima lui s-a răspândit în toate împrejurimile. Iar el învăţa în sinagogile lor şi era glorificat de toţi” (Lc 4,14-15).

Isus este mereu pe drum. Luca introduce povestirea spunând că „Isus s-a întors în Galileea” dar lasă ca El însuşi să ne prezinte programul. Evanghelistul este convins că doar Isus poate revela ce înseamnă pentru El a fi Mesia. Ştie că numai Dumnezeu Tatăl poate dezvălui adevărata identitate a lui Isus. Asta cere spirit de ascultare. Să ne apropiem de textul pericopei cu credinţă. Nu e vorba doar de a şti, dar de a ne apropia cu totul de Isus, citind şi meditând. Vom înţelege rostul vieţii noastre în planul lui Dumnezeu.

8. Isus se întoarce la Nazaret
Isus „a venit la Nazaret, unde fusese crescut”. Ca orice persoană învestită cu o misiune în societate, şi Isus simte nevoia să-şi expună programul, scopul şi modul în care îl va îndeplini. O va face şi în faţa consătenilor săi care de multă vreme voiau să-l vadă, căci faima lui ajunsese şi la Nazaret. Acum s-a întors. Toţi consătenii au posibilitatea să-l asculte personal. Isus nu se sustrage curiozităţii lor, dar se va vedea mai târziu că asta înseamnă pentru El riscul vieţii. S-a întors acasă, în localitatea în care fusese crescut, unde crescuse „în înţelepciune, vârstă şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,40.52). S-au schimbat multe de atunci, dar a fost primit cu entuziasm, din moment ce se spune că „era glorificat de toţi”. S-a prezentat cu puterea Duhului Sfânt care coborâse asupra lui la botezul în râul Iordan (cf. Lc 3,22).

9. Isus în sinagoga din Nazaret
Isus „a venit la Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat în sinagogă, după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, şi s-a ridicat ca să citească”. Acea zi începuse ca o sâmbătă oarecare. Isus, aşa cum obişnuia pe când era tâmplar, s-a dus în sinagogă. Cine ştie de câte ori, de când devenise „fiu al poruncii”, se ridicase să citească un pasaj din Lege? Dar în acea zi a făcut-o din proprie iniţiativă. S-a ridicat ca să citească, s-a dus la pupitru şi i s-a dat cartea profetului Isaia, pe care probabil o ceruse El. A deschis-o şi a ales pentru lectură câteva cuvinte din profetul Isaia. S-a oprit la două pasaje (Is 61,1-2 şi 58,6) care îi serveau de minune ca să explice consătenilor schimbarea petrecută în El. Mai întâi pasajul care este în strânsă legătură cu cele petrecute la botez (cf. Lc 3,21b-22): „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns” (Lc 4,18).

Cu aceste cuvinte Isus se prezintă ca un profet trimis de Dumnezeu pentru o misiune precisă. Nu a primit ca preoţii şi regii din vechime, nici ca profetul Elizeu (cf. 1Rg 19,16), vreo ungere cu ulei sfinţit. Ca toţi ceilalţi profeţi, Isus a fost chemat şi sfinţit de Dumnezeu cu Duhul care îl împuterniceşte pentru o misiune. Aceasta este conştiinţa pe care Isus a manifestat-o despre sine în acea zi în sinagoga din Nazaret. Aceasta este şi credinţa Bisericii încă de la începuturi. Din totdeauna Biserica proclamă ceea ce scrie sfântul Luca în cea de-a doua carte a sa despre Isus: „cum l-a uns Dumnezeu pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere. Acesta a trecut făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el” (Fap 10,38).

10. Misiunea lui Isus
Să privim la Isus. Abia a spus cine este şi îndată anunţă programul său de acţiune. Programul se desprinde din continuarea lecturii Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum făcuse la ispitirile din pustiu: „m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului” (Lc 4,18-19).

Isus spune înaintea celor prezenţi că a venit să vestească săracilor Evanghelia, să poarte vestea bună a mântuirii… să proclame… să redea vederea… să predice”. Va face toate acestea în mod deschis cu puterea Duhului Sfânt iar scopul activităţii sale este mântuirea. De trei ori se vorbeşte despre „eliberare”. Ne întrebăm: „eliberare”, de cine?, „eliberare”, de ce? Ar fi reductiv să ne gândim că este vorba doar de o eliberare pur şi simplu umană, căci intervenţia divină depăşeşte speranţa umană. Aşa cum profetul Isaia anunţă că Dumnezeu va transforma profund poporul la întoarcerea din exil (cf. Is 81,3), la fel Isus în acord cu lucrarea lui Dumnezeu, ştie că este trimis la cei săraci, la cei închişi, la cei asupriţi. Este vorba de toţi cei care nu sunt în stare să-şi schimbe situaţia în mai bine, dar au nevoie ca alţii să le dea o mână. Sunt „săracii” numiţi în ebraică „anawίm”. Aceştia nu sunt doar „săraci” dar şi „evlavioşi”. Sunt oameni care privesc la Dumnezeu ca la speranţa vieţii lor. Ei bine, aşteptarea lor a luat sfârşit. Isus nu a venit doar să predice, dar să vestească un an de bunăvoinţă a Domnului”, un an plăcut lui Dumnezeu, timp al prezenţei şi mântuirii sale.

Apoi, profetul are în vedere anul jubiliar care comportă iertarea datoriilor,  reluarea în posesie a pământului înstrăinat, eliberarea sclavilor (cf. Lev 25). Aici însă semnificaţia depăşeşte orice aşteptare. Prizonierii şi toţi cei asupriţi au nevoie de acea libertate şi salvare care le înlătură povara din rădăcină. Este vorba de izbăvirea de păcat, de iertarea păcatelor. Aşa au înţeles scriitorii bisericeşti din antichitatea creştină, care afirmă că toţi avem nevoie să fim eliberaţi de lanţurile păcatului şi ca nişte orbi în privinţa realităţilor lui Dumnezeu trebuie să fim luminaţi de cuvântul Evangheliei ( Origen, Teofilact, Eutimiu).

11. Anul milostivirii durează mereu
Apoi, închizând cartea, şi dând-o înapoi slujitorului,  Isus s-a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi spre el. A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre” (cf. Lc 4,20-21). În predica sa, Isus nu dă nicio explicaţie exegetică, nici nu zăboveşte în căutarea de aplicaţii morale, cum făceau predicatorii obişnuiţi în adunările de la sinagogă. Atrage doar atenţia asupra evenimentului care împlineşte cuvintele profetului: venirea sa. Nu ştim nici cât a dorat predica lui Isus. Luca se limitează la o singură frază. Dar asta spune totul. „Astăzi se împlineşte Scriptura”. A început anul milostivirii. Este timpul mântuirii. Nu este vorba de durata unui an, de o limitare cronologică. „Anul de bunăvoinţă a Domnului” durează încă, este în curs şi va dura cât timp va fi istoria lumii. Cât trăim pe pământ, Dumnezeu ne oferă în Isus Cristos iertarea sa şi vrea să ne conducă la mântuirea deplină. Ne aşteaptă la masa împărăţiei sale iar sfânta şi dumnezeiasca Liturghie este o pregustarea a ospăţului veşnic şi chezăşia vieţii viitoare.

12. Convertire şi solidaritate
Pentru a asuma o atitudine justă, Liturghia ne invită să privim la pagina din cartea lui Nehemia propusă în prima lectură liturgică (cf. Neh 8,2-4a.5-6.8-10).  Preotul Esdra a adus legea înaintea adunării alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei care puteau s-o înţeleagă ca s-o asculte. A citit din ea de când s-a luminat până la amiază. Când a deschis cartea tot poporul s-a ridicat în picioare. Esdra l-a binecuvântat pe Domnul Dumnezeul cel mare, iar tot poporul a răspuns ridicând mâinile: „Amin! Amin!”. Apoi s-au plecat cu faţa la pământ şi s-au prosternat înaintea Domnului”. Se citeau lămurit bucăţi din cartea Legii lui Dumnezeu şi erau explicate aşa încât toţi înţelegeau ceea ce se citea.

Guvernatorul Nehemia, preotul şi scribul Esdra şi leviţii au zis întregului popor: „Ziua aceasta este sfântă pentru Domnul Dumnezeul vostru; nu jeliţi şi nu plângeţi!” – căci tot poporul plângea în timp ce asculta cuvintele legii. Ei le-au zis: „Mergeţi şi mâncaţi mâncăruri grase şi beţi vinuri dulci; trimiteţi porţii celor care nu şi-au pregătit nimic pentru că este sfântă ziua aceasta pentru Domnul nostru. Nu fiţi trişti, pentru că bucuria Domnului este forţa voastră!”

Momentul este grandios şi emoţionant. Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu mişcă inimile ascultătorilor şi trezeşte căinţă în fiecare. Îi face să vadă distanţa ce-i separă de voinţa lui Dumnezeu şi de semenii lor. Cuvântul lui Dumnezeu poate fi înţeles şi trăit numai de cine acceptă bunăvoinţa Domnului faţă de el. Spus altfel, doar de către cine manifestă mai întâi o dorinţă, o aşteptare, o deschidere a inimii. Doar în aceste condiţii cuvântul proclamat de Isus răsună ca Evanghelie, ca „veste bună”. Atunci discipolul începe să creadă că Isus Cristos are chipul celuilalt, de aproape sau de departe. Cristos are chipul săracului, al omului asuprit, nedreptăţit, marginalizat, flămând, gol, fără adăpost şi străin. Evanghelia luată în serios transformă societatea, cheamă la fraternitate, la atenţie, la dreptate şi solidaritate între oameni. Atunci anul de bunăvoinţă a Domnului se concretizează în fapte de milostivire faţă de semeni. Aceasta o cerem în rugăciunea  adunării liturgice.

13. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte viaţa noastră după voinţa ta, pentru ca, în numele Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a fi tot mai bogaţi în fapte bune.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă, 23 ianuarie 2016)








All the contents on this site are copyrighted ©.