2016-01-05 10:53:00

Consideraţii omiletice la sărbătoarea Epifaniei Domnului: Călătoria popoarelor


(RV - 6 ianuarie 2016) E sărbătoare. Epifania Domnului este sărbătoarea chemării tuturor popoarelor la lumina lui Cristos. Pruncul născut din Fecioara Maria într-o peşteră de la marginea Betleemului nu a venit doar pentru poporul lui Israel reprezentat de păstorii din împrejurimi. Fiul lui Dumnezeu a venit pentru întreaga omenire reprezentată astăzi de către magii care, văzând steaua lui la răsărit, au venit să i se închine (cf. Mt 2,2b). Se împlineşte profeţia de demult: „Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne” (cf. Ps 71/72,11). Pe urmele lor, adunaţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ne închinăm Domnului.

1. Epifanie şi Bobotează
Dacă în tradiţia creştină a Occidentului sărbătoarea Epifaniei aminteşte sosirea şi închinarea magilor, în tradiţia creştină răsăriteană accentul sărbătorii este pus pe Botezul Domnului, de unde numele „Bobotează”. Cele două tradiţii se intersectează în actul manifestării Domnului şi al adoraţiei: „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul!”. Invitaţiei sobre din Liturghia romană îi corespunde troparul Liturghiei bizantine cu un pronunţat caracter teologic: „În Iordan botezându-te, Doamne, Treimea cea de închinat, s-a arătat. Cel ce te-ai arătat, Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire ţie!”.

“Epifanie” înseamnă manifestare. Cristos s-a manifestat lumii păgâne în gestul închinării magilor; s-a arătat iudeilor, la botezul lui Isus în râul Iordan; s-a manifestat ucenicilor săi, la prima minune săvârşită de Isus la nunta din Cana Galileii. Sunt trei manifestări ale Domnului celebrate succesiv în ritul roman sau latin: astăzi, sosirea şi închinarea magilor; duminica viitoare, Botezul Domnului când Tatăl din cer îl face cunoscut pe Fiul său preaiubit iar în duminica a II-a de peste an (ciclul liturgic C), minunea prefacerii apei în vin săvârşită de Isus la nunta din Cana Galileii, când „şi-a arătat slava sa, iar ucenicii lui au crezut în el” (In 2,11). Un text din Liturgia Orelor Epifaniei dovedeşte că aceste trei manifestări formează o unitate în legământul de nuntă dintre Cristos şi Biserică: “Astăzi Biserica se uneşte cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele; magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeţii se veselesc de apa preschimbată în vin” (Antifona de la Laude).

2. Magii deschid procesiunea popoarelor
Magii veniţi din Răsărit sunt primii din acea mare procesiune despre care vorbeşte profetul Isaia (cf. Isaia 60,1-6, prima lectură): „Vor umbla neamuri la lumina ta şi regi, în strălucirea zorilor tale” (Is 60,3). De atunci, această procesiune nu se mai întrerupe, ci străbate secolele şi ajunge până la noi. Iar drumul este deschis. Vin din urmă mereu noi generaţii, persoane care, călăuzite de lumina stelei, găsesc drumul şi ajung să-l recunoască pe Cristos.

Magii, potrivit tradiţiei, erau oameni înţelepţi care scrutau cerul şi cercetau aştrii într-un context de credinţe ce atribuia stelelor semnificaţii şi influenţe asupra evenimentelor umane. Ei reprezintă oamenii dintotdeauna, bărbaţi şi femei, în căutarea lui Dumnezeu în religiile şi în filozofiile lumii. Această căutare nu cunoaşte sfârşit. Magii urmând o stea caută lumina adevărului. Merg în căutarea lui Dumnezeu. Văzând semnul stelei, l-au interpretat şi au pornit la drum. Iar călătoria lor este lungă şi anevoioasă.

3. Toţi părtaşi la aceeaşi făgăduinţă
Epifania este o sărbătoare dedicată adevărurilor de credinţă, mai presus de faptele istorice la care se referă: contemplăm arătarea în mijlocul oamenilor a Fiului lui Dumnezeu. Vorbind despre „taina lui Cristos”, apostolul Paul spune că Dumnezeu „n-a făcut-o cunoscută oamenilor din generaţiile trecute, aşa cum a descoperit-o acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul; taina stă în aceea că prin evanghelie păgânii sunt împreună moştenitori cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi sunt părtaşi cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus” ( cf. Ef 3,2-3a.5-6, lectura a doua).

4.  Steaua magilor şi misterul ei  
Să privim, deci, steaua care luminează povestirea oferită doar de evanghelistul Matei (cf. Mt 2,1-12) şi care a luminat drumul acelor înţelepţi din Răsărit. Ei sunt simbolul tuturor popoarelor pământului care îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră. Acei înţelepţi erau convinşi că lumea creată poartă „semnătura” lui Dumnezeu. Limbajul lucrurilor create permite să parcurgem o bună parte a drumului spre Dumnezeu, dar nu oferă lumina definitivă. La sfârşit, magii trebuie să cerceteze Scripturile sacre, căci Dumnezeu vorbeşte în istoria lumii. A vorbit de multe ori şi în felurite moduri. Magii au trebuit să constate că misterul acelei stele îl dezvăluie teologia şi nu astronomia: afirmă părintele dominican francez Lagrange.

Steaua, această călăuză luminoasă este prezentă adesea ca element de legendă în anunţurile despre naşterea unor personaje importante, precum împăraţi din lumea Răsăritului. Ea are însă o semnificaţie biblică precisă în alcătuirea povestirii despre magi. Este steaua profetizată de Balaam, fiul lui Beor, bărbatul cu ochi pătrunzători despre care vorbeşte cartea Numerilor 24, 17: „O stea se ridică din Iacob, un sceptru se înalţă în Israel”. Steaua este un simbol al regelui mesianic iar lumina este mediul în care se arată potrivit profeţiei lui Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare”. Pe când Ierusalimul se afla în strâmtorare, profetul Isaia îi adresează cuvinte de îmbărbătare ce suscită entuziasm. Anunţă  că „în timp ce întunericul acoperea pământul şi bezna învăluia popoarele”, Dumnezeu face să strălucească peste Israel slava sa: „Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta… Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi împăraţii spre strălucirea aurorei tale. Ridică-ţi ochii şi priveşte împrejur; toţi se adună şi vin spre tine; fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate puternic şi îţi va creşte, căci se vor scurge către tine comorile de dincolo de mări, o dată cu bogăţiile popoarelor. Te va acoperi o mulţime de cămile, de dromaderi din Madian şi Efa. Vor veni toţi cei din Saba, aducând aur şi tămâie şi cântând laudă Domnului” (60,1-6, prima lectură).

5. Împlinirea profeţiei
Ei bine, scrie evanghelistul Matei, această profeţie se împlineşte la naşterea lui Isus. Plecând de la un mic nucleu istoric, greu de identificat, şi folosind imagini şi fraze din vechile Scripturi, evanghelistul a alcătuit o splendidă metaforă pentru drumul omului spre adevărul care este Dumnezeu. Sfântul Matei, „cel mai evreu” dintre evanghelişti - doar Luca este un sirian de cultură greacă-elenistă - a destinat evanghelia conaţionalilor săi pentru a le arăta că Isus este Mesia despre care s-a scris în cărţile sfinte şi mai ales de către profeţi.

Povestirea închinării magilor, această capodoperă a Evangheliei, este bine cunoscută în tradiţia şi cultura creştină. Tentaţia veche este de a pierde din vedere ţinta la care conduce această pagină evanghelică şi a se complica în amănunte. Există, de fapt, o învăţătură alternativă bazată pe scrieri apocrife, edificatoare, dar care nu constituie miezul povestirii. Astfel în protoevanghelia lui Iacob, scrisă în jurul anului 150, se spune că steaua care a apărut la naşterea lui Isus le întuneca pe toate celelalte; din Evanghelia lui Pseudo-Matei, posterioară secolului 4, aflăm că la venirea magilor Isus avea doi ani şi primeşte de la fiecare în dar câte o monedă de aur; în fine, în Evanghelia armeană din secolul VI, se precizează că magii sunt trei şi se numesc „Gaspar, Melchior şi Baltazar,”; primesc vestea imediat după buna vestire a Sfintei Fecioare, călătoresc nouă luni şi sosesc exact la data naşterii, la şase ianuarie; mai mult, posedă o carte dată de Dumnezeu lui Adam şi lui Set cu o promisiune în favoarea fiilor oamenilor; ajunşi la Betleem, restituie cartea copilului Isus care de fapt este autorul ei. Nu s-a fixat doar numărul magilor consideraţi ca trei regi, potrivit darurilor scumpe şi semnificative menţionate de Matei dar li s-a identificat şi culoarea pielii: alb, galben, negru. Potrivit tradiţiei, relicvele lor se păstrează la Milano în Italia şi la Köln în Germania. Tradiţia a văzut în darurile lor sensuri ascunse: aur, pentru regalitatea Pruncului, tămâie pentru dumnezeirea sa şi smirnă pentru umanitatea şi moartea sa. În realitate, textul sfântului Matei, modelat după grandioasă procesiune a popoarelor îndreptate spre muntele Sion, este istoria călătoriei spirituale a omului spre Cristos Mântuitorul.

6. Călătoria magilor, emblema vieţii creştine
Oricum, steaua indică drumul credinţei plin de riscuri, asemănător celui parcurs de Abraham care „a plecat din pământul său fără să ştie unde merge” (Evr 11,2). Un filosof evreu contemporan subliniază faptul că mitului antic al lui Ulise care se întoarce la Itaca, la viaţa liniştită, în trecutul nostalgic şi tihnit, i se opune istoria oamenilor biblici care lasă patria îndreptându-se spre un ţinut necunoscut, căci „noi nu avem aici o cetate stătătoare ci căutăm una viitoare” (Evr 13,14).

Călătoria magilor comportă detaşare, căutare şi răspuns la chemarea de a păşi pe urma cuiva. Aşa s-a petrecut într-o zi pe malul lacului Tiberiade când Isus le-a spus celor dintâi ucenici: Veniţi după mine! Şi ei, îndată, lăsându-şi mrejele, barca şi pe tatăl lor, l-au urmat” (cf. Mt 4, 18-22).

Cine rămâne legat de pământ, de bunurile pământeşti, acela nu poate deveni pelerin spre Cristos şi cu Cristos. Cine este convins că posedă totul, că deţine monopolul adevărului se aseamănă preoţilor de le Ierusalim, reci tălmăcitori ai Scripturilor care nu-i implică şi nu-i convertesc. Sunt ca indicatoarele de drum care îi orientează pe alţii dar ele rămân pe loc. Cine şi-a înfipt prea adânc rădăcinile în cetate nu are nevoie de Betleem, dimpotrivă Betleemul îi apare ca şi Nazaretul un loc fără importanţă, „de unde nu poate ieşi nimic bun”.

7. Pelerini ai adevărului
Povestirea despre Magii din Răsărit ne aminteşte că mulţi pornesc la drum, se pun în mişcare, devin pelerini ai adevărului. Între aceştia nu vedem doar feţe cunoscute, dimpotrivă, cei diferiţi de noi sunt legiune: „Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă în împărăţia cerurilor în timp ce fiii vor fi izgoniţi afară în întuneric” (Mt 8,11-12).

Mântuirea nu cunoaşte frontiere politice şi culturale. Toţi o pot primi. Ajung la Cristos pe căi neumblate şi adesea misterioase cete de creştini „anonimi” care îl caută şi îl mărturisesc, poate fără să-i pronunţe numele. Ei aduc din Madian, din Efa şi din Saba aurul şi tămâia lor, adică dărnicia şi iubirea lor. În procesiunea spre adevărul şi lumina lui Cristos întruchipată de convoiul magilor din Răsărit, noi vedem astăzi marea procesiune a Bisericii, „o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile” (cf. Ap 7,9).

8. Închinarea darurilor
Călătoria are o ţintă, un loc de sosire. Orice căutare sinceră a adevărului se încheie cu adorarea lui Dumnezeu. Este semnificativ faptul că în finalul povestirii magii sunt înfăţişaţi ca adevăraţi credincioşi, în gestul de adoraţie:  „intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Mt 2,11).

Închinare şi daruri. Închinarea se concretizează în ofrandă. Noi, ce am putea să-i oferim Celui Preaînalt care nu are nevoie de nimic? Rugăciunea liturgică este instructivă: „Primeşte, Doamne, darurile noastre în acest schimb minunat între măreţia ta şi sărăcia noastră: noi nu-ţi aducem aur, tămâie şi smirnă, dar,  oferindu-ţi ceea ce tu ne-ai dăruit, fă, să ne învrednicim a te primi pe tine însuţi”.

„Ale tale dintru ale tale, şi ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”. I se oferă lui Dumnezeu cinstitele daruri, pâinea şi vinul, care sunt pregătite pentru prefacerea în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Isus Cristos. Şi acestea sunt ale lui Dumnezeu din ceea ce ne dă Dumnezeu, şi pe acestea i le aducem, reprezentând tot ce putem aduce şi pentru toate câte ne dă Dumnezeu”.

9. Ofranda iubirii
În Pruncul născut la Betleem s-a manifestat pentru noi iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Darul cel mai plăcut pe care i-l putem oferi este sărăcia noastră, milostivirea faţă de semenii noştri. Dăruind altora, îi oferim lui Dumnezeu ceea ce am primit de la el.

De câteva decenii a fost reactualizată vechea tradiţie despre cel de-al patrulea mag. Această istorioară de Crăciun circulă în mai multe variante şi a devenit cea mai îndrăgită scenetă prezentată de copiii ca pregătire la sărbătoarea Naşterii Domnului. Desigur, locul ei este la sărbătoarea Epifaniei. Propun aici una din aceste versiuni.

Pe lângă cei trei magi care văzând steaua au pornit la drum, mai era un al patrulea mag. Acesta, a vândut tot ce avea şi a cumpărat trei nestemate: un safir, un rubin şi o perlă, ca să le ducă Mântuitorului. A urcat pe dromaderul său şi a plecat în sfârşit la drum. Dar n-a reuşit să-i ajungă din urmă pe primii trei magi, pentru că a trebuit să scape un bărbat din mâinile tâlharilor. Ca să plătească îngrijirea omului vătămat, i-a dat hangiului safirul. Mai departe i s-a întâmplat să întâlnească un grup de soldaţi care duceau să vândă o tânără ca sclavă. Ca să o răscumpere, le-a dat soldaţilor rubinul. În cele din urmă a ajuns la Betleem, dar era tocmai în timpului masacrului decretat de regele Irod. Soldaţii ucideau toţii copiii de la doi ani în jos. S-a apropiat şi la învălmăşeală a fost atins de o tânără mamă care încerca să-şi smulgă copilul din mâinile unui soldat. Făcându-i-se milă, a scos perla din desagă şi i-a arătat-o soldatului care, atras de strălucirea ei, a lăsat să-i scape din mâini mama şi copilul. Mai târziu, trecând prin apropierea unei barăci, a auzit glasul unei mame care îngâna un cântec de leagăn. A intrat şi a găsit un bărbat care tocmai pregătea grăbit bagajele ca să fugă în Egipt. I-a recunoscut imediat pe Maria şi pe Prunc în acea mamă şi în copilul pentru eliberarea cărora dăduse ultima nestemată. Pentru că nu mai avea nimic de oferit, a căzut în genunchi. Copilul şi-a întins mânuţele spre mâinile goale ale regelui şi i-a zâmbit. Faptul că nu mai avea nimic de oferit i-a adus fericirea: fericirea de a-l lua pe pruncul Isus în braţele sale…

Spune un colind: „Larg deschideţi poarta sufletelor voastre. N-am venit să cerem, ci-am venit să dăm”. Dumnezeu nu ia, ci îl dă pe unicul său Fiu ca să avem viaţă din belşug.

10. Pregustarea ospăţului veşnic
Într-adevăr, celui care îl caută cu inima sinceră, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, i se arată şi astfel celebrează Epifania. Călătoria vieţii nu mai este ca drumul unei caravane ce se pierde în pustiu ci ajunge într-o oază. Acela care îl caută pe Dumnezeu, după ce va fi trecut chiar şi prin valea întunecată a morţii, iese teafăr şi vede profilându-se la orizont masa pregătită de Domnul, potrivit cântării oaspetelui din ultima parte a psalmului : „Tu îmi întinzi masă înaintea potrivnicilor mei…Pentru că tu eşti cu mine” (cf. Ps 22/23).

11. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care, prin steaua călăuzitoare, l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, dă-ne, te rugăm, harul, ca noi, care te-am cunoscut prin credinţă, să ajungem să privim chipul măririi tale.

(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic de marţi 5 ianuarie 2016)








All the contents on this site are copyrighted ©.