2016-01-02 11:25:00

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a după Crăciun: Minunea întrupării


(RV – 3 ianuarie 2016) E Ziua Domnului, prima duminică din noul an civil şi a doua din timpul liturgic al Crăciunului. Am trecut cu speranţă într-un nou an al Domnului. Am păşit susţinuţi de credinţa că în Pruncul născut la Betleem din Fecioara Maria s-a arătat pentru noi milostivirea lui Dumnezeu. Ştim că fiecare zi a pelerinajului pe pământ este un dar mereu nou al lui Dumnezeu. Se cuvine să-i fim recunoscători încă din primele zile ale anului. Îi vom mulţumi duminică de duminică celebrând Euharistia potrivit poruncii Mântuitorului: „Faceţi aceasta în amintirea mea!” (Lc 22,19). La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie pregustăm comuniunea de viaţă cu Dumnezeu, care se va împlini în sărbătoarea Paştelui veşnic.

 

1. Plan de iubire întocmit cu înţelepciune
În lecturile acestei duminici Dumnezeu arată că are pentru noi un plan de iubire întocmit cu înţelepciune. Acest plan a fost dezvăluit în mod treptat prin profeţii biblici şi înţelepţii de demult. Dumnezeu a vorbit oamenilor în felurite moduri şi în repetate rânduri. S-a manifestat în lucrarea creaţiei, s-a manifestat în istoria lui Israel prin cuvântul Legii şi al profeţilor… Dar nu a fost de-ajuns. În cele din urmă „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. S-a manifestat mai întâi în lucrurile create, apoi în evenimentele istoriei lui Israel, iar în cele din urmă s-a arătat în persoana lui Isus. Iubirea şi tot darul lui Dumnezeu se manifestă într-o persoană concretă care iubeşte, iartă, ia asupra sa necazurile şi păcatul lumii, îşi dă de bună voie viaţa pentru cei pe care îi iubeşte ca fraţi.
 
2.Cuvântul lui Dumnezeu coboară din ceruri
Liturghia duminicală se deschide cu un text din cartea Înţelepciunii: „Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc” (cf. Înţ 18,14-15, antifonul intrării). Sunt cuvinte solemne cu rezonanţe cosmice. Textul original, se referă la noaptea pascală în care Dumnezeu a scos cu braţ puternic poporul lui Israel din sclavia Egiptului. Ne gândim la plăgile trimise de Dumnezeu pentru a-l determina pe faraon să-i permită poporului să plece în pustiu pentru a aduce jertfă de închinare. Citit pe fondul aşteptărilor şi promisiunilor mesianice şi ascultat în atmosfera Crăciunului, textul capătă noi rezonanţe cu privire la planul lui Dumnezeu de a salva lumea. Dumnezeu care odinioară a coborât din ceruri şi i-a eliberat pe evrei din robia Egiptului în miez de noapte, acum îi salvează pe cei drepţi din abisul morţii cu ajutorul Cuvântului său
 
3. Înţelepciunea în mijlocul adunării

Din prima lectură liturgică (cf. Sir 24,1-2.8-12) aflăm că înţelepciunea lui Dumnezeu coboară între oameni şi îşi arată slava în adunarea poporului: “Creatorul a toate mi-a dat o poruncă şi cel care m-a creat mi-a fixat locuinţa. El mi-a spus: Vino şi locuieşte printre fiii lui Iacob… şi prinde rădăcini printre aleşii mei. El m-a creat înaintea veacurilor, chiar de la început şi voi dăinui veşnic… Am prins rădăcini într-un popor glorios, pe care îl stăpâneşte Domnul ca moştenire a sa. Eu locuiesc în mijlocul adunării celor sfinţi".
 
Modul în care autorul descrie „înţelepciunea” constituie o etapă importantă în captarea revelaţiei lui Dumnezeu, ce va culmina în Noul Testament. Înţelepciunea divină a fost prezentă în lume de la începutul creaţiei. Ea nu este considerată doar ca un atribut şi un semn al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, dar este înfăţişată ca o persoană foarte apropiată ce colaborează cu Dumnezeu. Prin asta învăţaţii lui Israel prevestesc drumul Înţelepciunii lui Dumnezeu care vrea să-şi fixeze cortul în mijlocul oamenilor.
 
4. La început era Cuvântul

În această duminică avem ocazia de a lămuri câteva aspecte importante ale întrupării Fiului lui Dumnezeu. Biserica numeşte "întrupare" faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a născut în trup pentru ca în firea omenească să realizeze mântuirea oamenilor. Pentru a treia oară în timpul liturgic al Crăciunului este proclamat prologul (începutul) Evangheliei după Ioan, propus deja la a treia Liturghie din ziua Crăciunului, apoi la cea din 31 decembrie şi în duminica aceasta, a doua după Crăciun.
După cum ştim Evanghelia după sfântul Ioan se deschide cu un minunat imn (In 1,1-18) în cinstea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, venit să locuiască între noi: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (In 1,1). Unele expresii par mai greu de înţeles, dar nu sunt inaccesibile. „Cuvântul” este viaţă, este lumină, este adevăr pentru toţi oamenii. De Cuvântul vieţii veşnice depinde mântuirea omului.
 
5.  Cuvânt – Lógos - Verbum

Evanghelistul Ioan nu spune că „la început era Înţelepciunea” ci că „la început era Cuvântul” („Lógos” în limba greacă; „Verbum” în latină). „Lógos” indica în cultura greco-elenistă un mediator cosmic coexistent cu Dumnezeu şi modelul la care privea Creatorul când a făcut şi organizat universul. Unii evrei, precum filozoful Filon din Alexandria, au împrumutat termenul de la greci. În Biblie “lógos” corespunde termenului “înţelepciune”. Deşi în Biserica primară era în uz termenul „înţelepciune” (“sophίa” în greacă; „sapientia” în latină), evanghelistul Ioan l-a înlocuit cu “lógos” în greacă, deoarece cuvântul “sophίa” este un substantiv feminin care putea da loc la echivocuri.
 
Cuvântul despre care vorbeşte evanghelistul Ioan este Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, care la sfârşitul prologului primeşte numele de Isus Cristos. Ce înseamnă termenul „Cuvânt”?  Termenul original „Lógos” în limba greacă poate însemna două lucruri: sau Raţiune, sau Cuvânt, sau chiar amândouă. Isus Cristos este chemat astfel, pentru că el este Cuvântul definitiv al lui Dumnezeu pentru om.
 
Cuvântul  „Lógos” a fost tradus în latină cu „Verbum”. Pentru ce Isus, a doua persoană a Sfintei Treimi a fost chemat cu numele „Verbum”? Ce înseamnă „Verbum”? În limbajul gramatical numim „verb” cuvântul cel mai important dintr-o propoziţie. Verbul exprimă acţiunea, însă luat în sine înseamnă pur şi simplu „cuvânt”.
 
6.  Cuvântul lui Dumnezeu în creaţie
Cum poate o simplă noţiune precum „cuvântul” să redea înţelesuri atât de înalte? Să luăm un exemplu. Cineva are un gând în mintea sa, să zicem, ideea de lumină. Nimeni, în afară de el, nu cunoaşte acest gând. În momentul când el externează şi pronunţă gândul pe care-l avea în minte şi spune „lumină”, atunci gândul devine cuvânt şi există şi în afara lui. Datorită cuvântului, ideea de lumină, fără să se fi separat de cel care o avea în gând, există şi în afara lui, în cine o ascultă. Totul pare un joc, dar este o realitate ilustrativă importantă.
 
Să aplicăm schema explicativă la cazul lui Isus Cristos şi vom înţelege pentru ce Fiul lui Dumnezeu este numit „Cuvântul”. Dumnezeu Tatăl are în sine un gând, un plan, un chip. Are un gând atât de vast încât cuprinde tot ceea ce el este, tot ce vrea să facă şi tot ce poate face. Acest gând definitiv se numeşte „Fiul”. Dumnezeu Tatăl pronunţă, manifestă în exterior acest gând misterios, acest Cuvânt. L-a pronunţat când a creat lumea spunând „să fie lumină!”. Din acel moment, Cuvântul lui Dumnezeu există, într-un anume fel, şi în afara lui. Creaturile toate, soarele, luna, stelele, mările, munţii, câmpiile, sunt tot atâtea cuvinte rostite de Dumnezeu, pentru că vorbesc despre el şi despre Sfânta Treime. Creaţia este prima carte scrisă de Dumnezeu, o carte în care pot citi toţi, chiar cei analfabeţi. Această carte a fost scrisă cu ajutorul Cuvântului. Continuă prologul Evangheliei: „Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există” (In 1,3).
 
7. Cuvântul s-a făcut trup
Dumnezeu pronunţă Cuvântul său şi îi inspiră pe profeţi. După creaţie Biblia este cea de-a doua carte în care Dumnezeu dezvăluie în mod mai deschis gândul său şi voinţa sa. În fine, Dumnezeu îşi exprimă în mod total şi definitiv fiinţa sa, când Cuvântul său se face trup în sânul Fericitei Fecioare Maria şi se naşte în Betleem. Acum nu mai avem înaintea ochilor o multitudine de lucruri sau de cuvinte. Avem o persoană concretă: Isus Cristos. El este Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu.
Ceea ce se întâmplă cu cuvântul în general, s-a întâmplat şi pentru Cuvântul care este Fiul. Fără să înceteze de a fi „la Dumnezeu”, el a venit să locuiască „în mijlocul nostru”. Aşa cum cuvântul meu a luat un sunet pentru a fi auzit de voi, la fel Cuvântul lui Dumnezeu a luat un trup pentru a fi văzut de noi. Scrie apostolul Ioan: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii,… vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos” (cf. 1In 1.1-3). Cuvântul lui Dumnezeu este „icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia” (Col 1,15).

8. Marea minune a întrupării Cuvântului
Cuvântul care era la începutul creaţiei a venit în lume ca lumină pentru viaţa oamenilor. Dumnezeu s-a făcut om; a devenit unul dintre noi: „A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească” (cf. GS 22). Întruparea Fiului lui Dumnezeu umple istoria şi viaţa fiecărui om. Este „ţinta istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi plinirea aspiraţiilor lor” (cf.GS 45). Mărturisim aceasta în fiecare duminică la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie: „Cred într-un Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu unul-născut… care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri, s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. Întruparea este momentul de adoraţie. Naşterea Domnului este momentul darului ceresc pe care Dumnezeu Tatăl l-a făcut oamenilor. Dorinţa primordială a omului de a fi asemenea lui Dumnezeu a întrecut orice speranţă: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,11-12). Prin Isus devenit fratele nostru, omul a intrat de drept în familia lui Dumnezeu. Suntem fii ai Tatălui şi comoştenitori ai unicului său Fiu.

 9. S-a făcut trup şi a locuit între noi
Afirmaţia  „Cuvântul s-a făcut trup” ar putea trezi o anumită perplexitate. Cum e posibil ca un cuvânt, o realitate atât de puţin palpabilă, să devină trup sensibil ce se poate pipăi? Dumnezeu părăseşte oarecum limbajul cuvântului pentru a se exprima într-un prunc înfăşat în scutece. Acesta creşte în mijlocul oamenilor, predică vestea mântuirii dar este condamnat la moarte, dus la înjunghiere „ca un miel tăcut” şi întins pe lemnul crucii. Este momentul culminant al revelaţiei lui Dumnezeu care se exprimă în tăcere, în slăbiciunea firii omeneşti. De acum această tăcere devine grăitoare. Avem dovada cea mai elocventă că Dumnezeu nu a tăcut. Cuvântul său nu înseamnă „vorbă” sau „discurs”, ci trup omenesc. În Cuvântul făcut trup Dumnezeu a vorbit, a spus oamenilor tot ceea ce avea de spus: a făcut-o în unicul său Fiu şi nu are altul de rezervă.
 
10. Fiul îl face cunoscut pe Tatăl
Evanghelistul observă că oamenii, deşi vorbesc despre Dumnezeu, nu ştiu multe despre el, deoarece „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut” (In, 1,18). Poate vorbi despre Dumnezeu în cunoştinţă de cauză numai cine este părtaş la dumnezeirea sa. Numai Isus împlineşte această condiţie şi aceasta este credinţa pe care Ioan o proclamă la începutul Evangheliei. Isus Cristos este Fiul unul-născut al lui Dumnezeu: Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Este revelatorul Tatălui. Este singurul mântuitor al nostru.
 
Înmulţirea cuvintelor nu putea să devină mai grăitoare decât Cuvântul dăruit la împlinirea timpurilor. Trăind nostalgia după Dumnezeu, omul, de-a lungul istoriei a spus multe cuvinte, biblioteci întregi, despre Creatorul său. Acestea în loc să-l apropie, l-au lăsat acolo unde era, departe, deoarece nu-i comunicau o experienţă trăită.  Doar Fiul l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu Tatăl.
 
11. Cuvântul întrupat luminează pe tot omul

Fiul lui Dumnezeu făcut om ne inspiră tărie şi curaj la început de drum, când fiecare nu fără o doză de preocupare, declarată sau tăinuită, se întreabă cum va fi noul an. Cuvântul Scripturii a fost mereu lumină pentru omul credincios. Este cu atât mai mult după ce Cuvântul s-a făcut om şi „lumină a lumii”. La lumina Cuvântului credem că şi noul an va fi o istorie binecuvântată de Dumnezeu. Tot ceea ce se va întâmpla, chiar faptele cele mai de neînţeles, vor avea întipărită amprenta iubirii milostive a lui Dumnezeu. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu poartă înscris în fiinţa sa numele lui Cristos, milostivirea Tatălui. Orice acţiune din viaţa sa poartă pecetea darului divin, a harului creşterii în demnitatea de fiu ai Tatălui din cer. Poartă sigilul iertării când îşi îndreaptă privirea spre faţa luminoasă a Tatălui ceresc.
 
Dumnezeu ne iubeşte. Semnul concret, care ne ajută să credem, este prezenţa în mijlocul nostru a copilului născut din Fecioara Maria. Dumnezeu ne-a dat modelul de înţelepciune în Fiul său care a luat chip omenesc, s-a exprimat în cuvinte şi acţiuni umane; şi-a fixat locuinţa între oameni devenind pentru toţi lumină pe drumul care duce spre Tatăl: lumină ce luminează pe orice om. Nu o lumină ce orbeşte în momentul impactului, ci o lumină care permite regăsirea drumului şi continuarea lui până la capăt.

12. Şi nou am văzut slava lui.
Cuvântul unic al Tatălui s-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Nu a lucrat prin intermediari, ci direct, implicându-se personal. În aceasta stă puterea de atracţie a lui Dumnezeu, altminteri ne-am îndoi de iubirea lui.  Ştim între oameni cât de greu bogatul crede săracului, cât de greu stăpânul îl înţelege pe servitor. De obicei oamenii intervin prin alte persoane şi rămân la distanţă. Este un calcul dictat de egoism. Cine nu împarte viaţa cu săracul, cu cel sărman, nu poate pretinde că îi vine în ajutor, de la orice tribună sau din orice oficiu ar proclama că o face. Fără o solidaritate efectivă, orice efort nu duce nicăieri sau duce în altă parte.        

A dezvăluit lumii că singura forţă în stare să învingă ura, violenţa şi aviditatea omului stă în minunea copilului născut la împlinirea timpului.  S-a spus că titlul cea mai înalt al lui Isus Cristos este demnitatea „copilăriei perene”, întrucât este mereu „fiu”, Fiul lui Dumnezeu. Starea de copil indică modul în care putem intra în comuniune cu Dumnezeu. De aceea Isus ne repetă şi nouă: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 18,3).

13. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, lumina sufletelor credincioase, binevoieşte a umple lumea întreagă de slava ta şi arată-te, prin strălucirea luminii tale, tuturor popoarelor. Tuturor, un an binecuvântat, cu sănătate şi pace.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 2 ianuarie 2016)








All the contents on this site are copyrighted ©.