Considerații omiletice la Duminica a IV-a din Advent (anul C): ”Biserica în ieșire”
(RV - 20 decembrie 2015) E Ziua Domnului. Peste câteva zile sărbătorim încă o dată naşterea Fiului lui Dumnezeu în slăbiciunea firii omeneşti. În comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului reînnoim dorinţa arzătoare după cea de a doua lui venire (cf. CBC 524). Liturghia ultimei duminici din Advent se deschide cu o invocaţie stăruitoare ce rezumă aspiraţia profundă a popoarelor de-a lungul istoriei: „Coborâţi, ceruri, roua de sus şi norii să-l reverse în ploaie pe Cel Drept; să se deschidă pământul şi să-l odrăslească pe Mântuitorul (cf. Is 45,8). Cu strigătul profeţilor de demult ne pregătim să comemorăm naşterea Mântuitorului, „aşteptatul popoarelor”. Chemarea Bisericii devine din ce în ce mai intensă: „Domnului care va veni, veniţi cu toţi să ne închinăm!”.
1. Un Crăciun „special” în „Jubileul Milostivirii”
Trăind în aşteptarea Domnului, creştinii nu neglijează
ziua de astăzi pentru cea de mâine, viaţa de acum pentru cea de dincolo. Viitorul
începe din momentul prezent. Apoi, a aştepta înseamnă a tinde spre un ţel iar ţinta
noastră este întâlnirea cu Dumnezeu. Aşteptarea Mântuitorului comportă un nou mod
de gândire şi un program de acţiune. În programul mobilizării generale se înscrie
„Jubileul Extraordinar al Milostivirii” iniţiat sugestiv prin deschiderea „porţii
sfinte” în toate bisericile catedrale precum şi în alte biserici pentru facilitarea
accesului tuturor. Noul mod de a gândi cuprinde recunoaşterea sinceră că „odinioară
eram nişte nechibzuiţi, neascultători, rătăciţi, subjugaţi de pofte şi plăceri de
multe feluri, petrecându-ne [viaţa] în răutate şi invidie, urâţi şi urându-ne unii
pe alţii” (Tit 3,3). Anul de milostivire este un imbold pentru a face pasul fiului
risipitor care, fugit de acasă şi venindu-şi în fire, spune: „Mă voi ridica şi mă
voi duce la tatăl meu” (cf. Lc 15,18).
Poarta sfântă a jubileului este Cristos pe care Tatăl l-a trimis în lume „să vestească un an de bunăvoinţă al Domnului” (cf. Lc 4,19). Suntem chemaţi să deschidem larg „uşile inimilor” pentru a primi milostivirea lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos. Iniţiativa îi aparţine numai lui Dumnezeu. Nu este rodul priceperii sau al eforturilor noastre. Vestea bună, care va răsuna solemn pentru noi în liniştea nopţii sfinte, este aceasta: „când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru – nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare – el ne-a mântuit prin baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt, pe care l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru” (cf. Tit 3,4-6).
2. Disponibilitate şi ascultare în pregătirea
Crăciunului
Lecturile liturgice ne conduc anticipat în faţa peşterii
din Betleem, unde Fecioara Mamă îl va naşte pe Mesia. În prima lectură profetul Miheia
prevesteşte că Mesia se va naşte într-un mic sat din ţinutul lui Iuda, nu departe
de Ierusalim, cetatea marelui Rege. Este vorba de Betleem, patria lui David, regele
care a guvernat toată naţiunea lui Israel în siguranţă şi pace (cf. Mih 5,1-4a). Originile
lui Mesia sunt de demult, din zilele veşniciei. Se va naşte ca trimis al lui Dumnezeu
şi va fi stăpânitor în Israel până la marginile pământului, căci „va sta şi va paşte
cu puterea Domnului Dumnezeului său” şi „el însuşi va fi pacea”. Profetul subliniază
că vizita lui Dumnezeu nu este legată de localităţi de seamă, ci urmează cărările
sărăciei oamenilor. Dumnezeu îşi manifestă puterea şi atotputernicia prin alegerea
unor mijloace neînsemnate sau de-a dreptul nepotrivite pentru înfăptuirea planurilor
sale. Vine în sărăcie pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţească. Pentru lucrarea
sa mântuitoare Dumnezeu nu alege locuri şi persoane de seamă în ochii oamenilor. Preferă
localităţi lipsite de importanţă ca Betleem şi Nazaret; alege persoane simple care
nu contează, precum Elisabeta, Maria, bătrânul Simeon. Din toată revelaţia biblică
reiese că darurile Domnului sunt gratuite. Uneori Dumnezeu îi cere omului participarea
interioară şi exterioară la lucrarea sa. Totdeauna însă caută făpturi disponibile
să primească darurile sale.
3. Disponibilitatea lui Isus: „Iată, vin!”
Exemplară pentru noi toţi este disponibilitatea lui
Cristos despre care vorbeşte a doua lectură liturgică (Evr 10,5-10) luată din Scrisoarea
către Evrei. Autorul scrisorii arată gândurile lui Cristos la intrarea în lume. Jertfele
aduse lui Dumnezeu nu sunt suficiente pentru a distruge păcatul şi restabili reconcilierea.
Atunci, intrând în lume, Cristos spune: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci
mi-ai alcătuit un trup. Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru
păcat. Atunci am zis: «Iată, vin – în sulul cărţii este scris despre mine – ca să
fac voinţa ta, Dumnezeule!»” (Evr 10,5-7).
Iată concluzia: „Datorită acestei voinţe, suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos o dată pentru totdeauna” (Evr 10,10). Dumnezeu nu aşteaptă prestaţiile, ci vrea inimile noastre. Vrea ascultare, nu jertfă. Doar sărăcia ne face capabili să spunem: „Nu am nici aur, nici argint; nu pot aduce jertfe, nici arderi de tot. Pot doar să spun: Iată, vin…”. Este marele mesaj al Scrisorii către Evrei. Doar cei săraci în duh ştiu că singura ofrandă plăcută lui Dumnezeu este însăşi existenţa lor, viaţa noastră cu înălţimile ei şi cu abisurile ei, cu infidelităţile noastre şi păcatele noastre. Recunoscându-le şi cerând iertare primim îmbrăţişarea Tatălui. Pentru aceasta a venit Cristos, ca să ne arate milostivirea lui Dumnezeu; să ne întoarcem la casa paternă şi să avem viaţă, viaţă din belşug. Atunci prestaţiile, faptele noastre bune nu sunt decât dezvoltarea darurilor primite. Înseamnă creştere în demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.
4. Disponibilitatea Mariei: „Iată, slujitoarea
Domnului!”
„Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul
tău!” (Lc 1,38b), a răspuns Maria din Nazaret la vestea dată de îngerul Domnului.
Îndată după ce a primit vestea îngerului Gabriel, Fecioara Maria s-a dus în grabă
la vara sa Elisabeta şi a rămas trei luni cu ea. Acesta este misterul de bucurie pe
care îl contemplăm ca pregătire imediată la sărbătoarea Crăciunului. Evanghelistul
Luca introduce povestirea acestei vizite între cele două anunţuri făcute lui Zaharia
şi Mariei şi între cele două naşteri a lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus (cf. Lc
1,39-48). Drumurile lor se intersectează pentru prima dată în întâlnirea celor două
mame în aşteptare, Maria şi Elisabeta.
Povestirea nu satisface toate curiozităţile noastre. Nu cunoaştem motivul care a determinat-o pe Maria să pornească la drum. Nu se spune cât a durat călătoria şi nici dificultăţile călătoriei. Între motivele plecării nu este menţionată dorinţa de a ajuta o rudă mult mai în vârstă şi în aşteptare să nască.
Elisabeta şi Maria îndeplinesc un rol într-un destin divin comun. Arhanghelul Gabriel care îi vesteşte Mariei naşterea extraordinară a fiului său Isus, îi anunţă totodată naşterea unui alt fiu dăruit Elisabetei la bătrâneţe. Credinţa în cuvântul adus de solul ceresc o face să pornească în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. Salutul Elisabetei subliniază credinţa Mariei şi ascultarea ei faţă de cuvântul lui Dumnezeu: „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (Lc 1,45). Maria este „cea care crede”, este „adevărata credincioasă”. A acceptat pe deplin voinţa lui Dumnezeu spunând „Iată, slujitoarea Domnului. Acesta este primul rod minunat al vizitei lui Dumnezeu. Mai departe se va comporta ca discipol, primul discipol al lui Mesia. Va spune şi ea: „Iată, vin!”. Va spune mereu: „Fie mie după cuvântul tău”.
5. Maria, chivotul legământului
Povestirea vizitei Mariei la ruda ei Elisabeta aminteşte
de transportarea chivotului legământului la Ierusalim despre care citim în istoria
lui Israel (cf. 2Sam 6). Chivotul sau arca era semnul prezenţei Domnului în mijlocul
poporului său. Mutarea solemnă a arcei la Ierusalim a fost considerată de regele David
ca o îndatorire importantă a domniei sale, dar se considera nevrednic să stea alături
de prezenţa Domnului: „Cum să intre la mine arca Domnului?” (2Sam 6,9). Atunci a decis
să o poarte timp de trei luni în casa lui Obed-Edom. Când în cele din urmă arca a
fost transportată la Ierusalim, David a început să danseze şi să sară în sus de bucurie
înaintea Domnului. Sunt punctele de contact între intrarea arcei la Ierusalim şi vizita
Mariei la Elisabeta.
Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a exclamat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine? (Lc 1,41-43).
Dansul lui David înaintea prezenţei lui Dumnezeu şi mişcarea pruncului în sânul Elisabetei la intrarea în casă a lui Mesia purtat de Maria sunt redate în original prin aceeaşi expresie. Maria poartă prezenţa divină în poporul său şi cântă primirea lui Dumnezeu de către cei săraci şi neluaţi în seamă. Dumnezeu foloseşte glasul Mariei pentru a face să ajungă la ei milostivirea şi bunătatea sa. În aceasta constă mărturia creştină.
6. Fiţi milostivi în „Jubileul Milostivirii”
Vizita Mariei la Elisabeta rămâne oricum un gest de
slujire umilă conform spiritului Evangheliei. Niciodată bucuria Evangheliei nu este
doar pentru noi. Bucuria în Domnul tinde să se răspândească traducându-se în slujire.
Cât despre Elisabeta, inspirată de Duhul Sfânt ea face primul act de credinţă în Cristos
recunoscând în Maria pe Maica lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul tresaltă de bucurie în
faţa Domnului său prezent în sânul Fericitei Fecioare.
În timpul de pregătire imediată la sărbătoarea Crăciunului şi noi suntem ca pruncul Ioan în sânul mamei sale Elisabeta. Suntem în aşteptarea Domnului care vine şi ascultăm cuvintele Mariei prin care ajunge la noi harul lui Dumnezeu. Milostivirea sa manifestată în Cristos rămâne din neam în neam (cf. Lc 1,50). Domnul ne spune: „fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). Viitoarea sfântă, Maica Tereza din Calcutta obişnuia să spună: „Este Crăciun ori de câte ori îi zâmbeşti unui frate şi îi dai mâna; ori de câte ori rămâi în tăcere pentru a-l asculta pe altul; ori de câte ori speri cu cei închişi, cu cei oropsiţi de sărăcia fizică, morală şi spirituală. Este Crăciun ori de câte ori îi permiţi lui Dumnezeu să-i iubească pe alţii prin tine”. Sunt fapte de milostenie ale celor milostiviţi şi care spun cu psalmistul biblic: „Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem, arată-ne faţa ta şi vom fi mântuiţi!” (Ps 79/80,4ac).
7. Rugăciunea Bisericii
Te rugăm, Doamne, revarsă harul tău asupra sufletelor
noastre, pentru ca noi, care am cunoscut, prin vestirea îngerului, întruparea lui
Cristos, Fiul tău, să fim duşi, prin patima şi crucea lui, la slava învierii.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 19 decembrie 2015)
| All the contents on this site are copyrighted ©. |