2015-12-12 08:04:00

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Advent (C): Noi ce trebuie să facem?


Primiţi vestea bună a milostivirii lui Dumnezeu! Bucuraţi-vă în Domnul! Fiţi solidari cu semenii voştri!
(RV - 13 decembrie 2015) E Ziua Domnului. Duminica rămâne sărbătoarea săptămânală a Paştelui în orice timp al anului bisericesc. Chiar când ne pregătim să celebrăm venirea istorică lui Cristos în slăbiciunea firii omeneşti, îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul ca noi care am cunoscut prin vestirea Îngerului întruparea lui Cristos Fiul său, să fim duşi prin patima şi crucea lui la slava învierii. Liturghia celei de-a treia duminici din Advent este numită şi duminica „Gaudete (Bucuraţi-vă)” pentru că se deschide cu un repetat îndemn la bucurie: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Domnul este aproape!” (cf. Fil 4,4-5). Este aproape cu iubirea sa milostivă.

1. Mai întâi vestea bună a milostivirii lui Dumnezeu
După ce în sărbătoarea „Neprihănitei Zămisliri” (8 decembrie) papa Francisc a inaugurat „Jubileul Milostivirii” prin deschiderea porţii sfinte în bazilica Sfântul Petru, astăzi toţi episcopii catolici din lume deschid porţile iertării în bisericile catedrale şi în celelalte bisericii desemnate pentru anul jubiliar. Deschiderea simbolică a porţilor sfinte vrea să însemne că în viaţa noastră totul este dar de sus, totul este milostivire; că iubirea milostivă a lui Dumnezeu îmbrăţişează lumea întreagă, întreaga umanitate. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este pentru noi Poarta, adevărata Poartă care ne introduce în casa Tatălui. Toţi suntem chemaţi să facem pasul evanghelic al fiului risipitor care se întoarce la casa părintească: „Mă voi ridica şi mă voi duce la tatăl meu” (cf. Lc 15,18). Fiecare poate face acest pas. Trebuie să-l facem. În fond, este atât de uşor. Este vorba în primul rând de „a primi”, nu de „a da”. Îmbrăţişaţi de iubirea îndurătoare a Tatălui viaţa noastră se înnoieşte şi se luminează. Devenind la rândul nostru milostivi şi iertători cu semenii noştri, va fi bucurie şi pace pe pământ.

2. „Ce trebuie să facem?”
Liturghia acestei duminici este dominată de figura lui Ioan Botezătorul. Ioan, fiul lui Zaharia, predică mulţimilor în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului” care vine. Când Ioan Botezătorul a început să predice, toţi se întrebau în inima lor, dacă nu cumva este el Mesia (cf. Lc 3,15). S-au întrebat îndelung chiar învăţătorii legii, autorităţile civile şi religioase ale naţiunii pentru a ajunge la concluzia că nu era vorba de Mesia. După părerea lor, Ioan era doar un predicator înfocat şi imprudent, căci s-a ridicat împotriva lui Irod Antipa, fiul regelui Irod cel Mare. În orice caz, prin libertatea sa de gândire şi de cuvânt nu corespundea sistemului intelectual, politic şi religios pe care îl gestionau.

Ioan predica în împrejurimile râului Iordan „un botez de convertire pentru iertarea păcatelor” (cf. Lc 3,3). Însă într-o religie botezul nu-i suficient, mai cu seamă când este primit în masă şi fără o pregătire adecvată. De aceea, mulţi dintre cei botezaţi se întrebau ce trebuie să facă în viaţa concretă de toate zilele. Întrebarea capătă o mare importanţă, din moment ce în scurta pericopă evanghelică de azi este repetată de trei ori: „Ce trebuie să facem?”  Aceasta este şi întrebarea noastră. La primirea Botezului a fost depusă în noi o sămânţă de viaţă nouă ce trebuie să crească şi să se dezvolte. Am primit de atâtea ori iertarea lui Dumnezeu în sacramentul Reconcilierii. Acum, în mod practic, ce trebuie să facem? Lecturile liturgice ne dau răspunsurile adecvate.

3. Bucuraţi-vă în Domnul!
În primele două lecturi, profetul Sofonia (Sof  3,14-18) şi respectiv apostolul Paul (Fil 4,4-7) invită insistent la bucurie: „Bucură-te, bucuraţi-vă!”. Este ca o poruncă ce vine pe neaşteptate. Profetul se adresează unui popor ce trăia în infidelitate faţă de legea lui Dumnezeu, în timp ce străinii ameninţau să invadeze ţara. În această situaţie critică profetul întrevede un viitor de pace şi îmbărbătează poporul. În ciuda nelegiuirilor, Dumnezeu nu părăseşte poporul său. De două ori profetul repetă: „Dumnezeu este în mijlocul tău”: „Bucură-te, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israel! Veseleşte-te şi jubilează din toată inima, fiică a Ierusalimului! Domnul a îndepărtat judecăţile tale, l-a îndepărtat pe duşmanul tău. Regele lui Israel, Domnul, este în mijlocul tău şi nu te vei mai teme de rău… Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care salvează;… Pe cei din tine care sunt mâhniţi că sunt departe de sărbători îi voi aduna şi va fi ridicată ocara de deasupra lor”.

Peste mai bine de şase secole şi într-un context diferit apostolul Paul îndeamnă la bucurie comunitatea din oraşul Filipi. Este prima comunitate creştină de pe continentul european. Motivul bucuriei este identic: „Domnul este aproape”: „Fraţilor, bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Bunăvoinţa voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor! Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare, cerând cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire, să fie făcute cunoscute cererile voastre lui Dumnezeu! Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre, în Cristos Isus”.

4. Adevărata bucurie: „o floare rară”
Desigur, bucuria nu se confundă cu starea de euforie, cu evadarea din realitate. Ştim că de cele mai multe ori distracţiile frenetice şi zgomotoase pot buimăci, şi tulbură iar la sfârşit lasă gura amară. Bucuria despre care vorbesc Biblia este altceva. Bucuria se naşte în inimă şi umple inima cu pace; dă siguranţă şi linişte chiar în necazuri. Devine forţa noastră.

Motivele bucuriei provin din faptul că „Domnul a revocat condamnarea ta, l-a îndepărtat pe duşmanul tău” (cf. Sof 3,14-18). După ce l-a avertizat, Dumnezeu îl iartă pe cel ce se recunoaşte păcătos şi se căieşte. Acesta este primul motiv de bucurie. Al doilea este faptul că „Domnul este aproape”, este cu noi: „Mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel” (Is 12,6). Isus, Dumnezeu adevărat şi om adevărat este cu noi, este Mântuitorul: „Iată, Dumnezeu este mântuitorul meu: voi fi plin de încredere şi nu mă voi teme de nimic, căci Domnul este tăria şi lauda mea, în el am aflat mântuirea…Strigaţi de bucurie şi veselie, locuitori ai Sionului, căci Cel Sfânt al lui Israel mare este în mijlocul vostru” (cf. Is 12).

Dumnezeu este aproape de noi ca prieten, ca Tată. Orice s-ar întâmpla, suntem în mâini bune, sub privirea lui. În orice parte am cădea, suntem în mâinile Tatălui. Bucuria în Domnul se alimentează cu ajutorul rugăciunii. Îndeamnă apostolul Paul: „Nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare cereţi cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire; faceţi cunoscute cererile voastre lui Dumnezeu! Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre, în Cristos Isus” (cf. Fil 4,6-7).

Amintim că profetul Sofonia şi apostolul Pavel vestesc şi aduc bucuria unui întregi comunităţi. Bucuria, deşi oferită fiecărei persoane, tinde să se comunice şi să pătrundă într-o comunitate, să anime un popor, acolo unde este mai mare nevoie.

Evanghelia „este vestea cea bună” dată de îngeri în noaptea sfântă, mai întâi unor simpli păstori care făceau de strajă, păzindu-şi turma: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul" (Lc 2,10). Într-o zi Isus a intrat în sinagoga din Nazaret şi citind un text di profetul Isaia l-a aplicat la persoana sa: „Duhul Domnului este asupra mea; el m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună” (Lc 4,18),

5. Solidari cu semenii noştri
Dacă Domnul este în mijlocul nostru, păşind împreună în viaţa de toate zilele, prindem curaj şi căpătăm noi puteri. Prezenţa Domnului în mijlocul poporului comportă un stil nou de viaţă şi suscită dorinţe de pace ca expresie a omului care se regăseşte pe sine şi devine pe deplin el însuşi.

La râul Iordan mulţimile îl întrebau pe Ioan: „Atunci, ce trebuie să facem” (Lc 3,10). Au venit şi unii vameşi ca să fie botezaţi şi i-au spus: „Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?” (Lc 3,12). Şi unii soldaţi l-au întrebat la fel, spunând: „Iar noi ce trebuie să facem?” (Lc 3,14).

Răspunsurile primite sunt diferite în funcţie de îndeletnicirea celor care întrebau. Ele nu conţin nimic excepţional. Ioan nu-i cere nimănui să-şi schimbe meseria sau ocupaţia. Mulţimii care se botezase în semn de convertire i-a răspuns: „Cel care are două tunici să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel!” (Lc 3,11). Astăzi această solicitudine pentru alţii este numită „solidaritate”. Este vorba de acte de dreptate şi de fapte de milostenie. Dragostea creştină desfiinţează orice formă de egoism între persoane şi între popoare.

În această privinţă, părinţii conciliului al II-lea din Vatican dezvoltă doctrina socială a Bisericii în lumea contemporană: „Dumnezeu a rânduit pământul şi toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor şi popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptăţii nedespărţite de iubire. Oricare ar fi formele de proprietate, conforme cu instituţiile legitime ale popoarelor, în funcţie de împrejurări diferite și schimbătoare, trebuie întotdeauna respectată această destinaţie universală a bunurilor. De aceea, omul, folosind acele bunuri, nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind şi comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci şi altora. De altfel, toţi oamenii au dreptul să aibă o parte suficientă de bunuri pentru ei şi pentru familiile lor. Aşa au gândit părinţii şi învăţătorii Bisericii, afirmând că oamenii sunt obligaţi să îi ajute pe săraci, şi nu numai din surplus. Iar acela care se află în extremă necesitate are dreptul să-şi procure cele necesare din averile altora. Deoarece există în lume atâţia oameni care suferă de foame, Conciliul îi îndeamnă stăruitor pe toţi, fie indivizi, fie autorităţi ca – amintindu-şi de cuvintele părinţilor Bisericii: „Hrăneşte-l pe cel care moare de foame, căci dacă nu l-ai hrănit l-ai ucis”– să-şi pună realmente la dispoziţie, după posibilităţi, şi să-şi valorifice bunurile proprii, asigurând în primul rând indivizilor şi popoarelor mijloace cu care să se poată ajuta şi dezvolta ei înşişi” (GS 69).

6. Persoană şi funcţii
Ce trebuie să facem? Celor care ocupau funcţii publice în societate precum agenţii fiscali şi cei împuterniciţi cu păstrarea ordinii publice Ioan le dă răspunsuri corespunzătoare. Angajaţilor la taxe şi impozite le cere să nu fie corupţi, ci să-şi facă în mod corect datoria respectându-i pe alţii: „Nu pretindeţi mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi!” (Lc 3,13). La fel şi soldaţilor le cere să fie corecţi şi să-i respecte pe oameni: „Nu maltrataţi şi nu acuzaţi pe nimeni pe nedrept şi fiţi mulţumiţi cu solda voastră!” (Lc 3,14).  Este disciplina morală minimă ce poate fi cerută în mod rezonabil de la cei care au îmbrăţişat de curând şi de bună voie o religie.

Este o învăţătură pentru noi. Fiecare are un rol de îndeplinit în societate: lucrător agricol, muncitor, funcţionar, negustor, învăţător, medic, militar. Aceste roluri ocupă o parte importantă a vieţii creştinilor. Se întâmplă că suntem creştini doar ca simple persoane, în viaţa particulară, dar uităm că suntem creştini când ne aflăm în funcţie, în desfăşurarea unui rol pentru binele comun. Acolo ne facem datoria ca simpli funcţionari care au lăsat acasă haina de la botez. Trebuie să fim creştini, să fim atenţi la semenii noştri atât în viaţa particulară cât şi atunci când îndeplinim o funcţie publică. Creştinismul nu este o activitate doar pentru timpul liber.

7. Rugăciunea Bisericii
Priveşte, Dumnezeul nostru, la poporul tău, care aşteaptă cu credinţă sărbătoarea Naşterii lui Cristos. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, ajungând la marea bucurie a mântuirii noastre, să o celebrăm solemn, cu reînnoită înflăcărare.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 12 decembrie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.