(RV - 6 decembrie 2015) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Întâlnirea duminicală cu Cristos înviat este un imbold la convertirea continuă a vieţii. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi ascultând cuvântul Scripturii se reaprinde în sufletele noastre lumina lui Cristos. Primim ceva din lumina care i-a învăluit pe păstori în noaptea sfântă a naşterii pruncului Isus la Betleem. Luăm mereu lumină din lumina care a strălucit pentru întreaga lume în noaptea învierii lui Cristos din morţi. În timp ce ne pregătim la sărbătoarea Crăciunului suntem îndemnaţi cu insistenţă: „Domnului care va veni, veniţi cu toţi să ne închinăm!”. Domnul vine ca mântuitor al nostru. Străvechea promisiune făcută de Dumnezeu prin profetul Isaia este şi pentru generaţia noastră: „Popor al Sionului, iată, Domnul va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măririi sale, spre bucuria inimii voastre” (cf. Is 30,19.30, antifonul intrării).
1. Ioan Botezătorul, profet al Celui Preaînalt
Duminica aceasta şi cea viitoare sunt dominate de
figura lui Ioan Botezătorul. El este crainicul care a pregătit poporul la prima venire
a lui Cristos în slăbiciunea firii omeneşti. Misiunea lui a fost salutată de tatăl
său Zaharia încă din momentul naşterii: „Iar tu, copile, profet al Celui Preaînalt
te vei chema: căci vei merge înaintea Domnului să pregăteşti căile sale” (Lc 1,76).
Mergând pe urmele profeţilor de demult Ioan predică împotriva opresiunii şi injustiţiei
sociale; denunţă corupţia şi nedreptăţile sistemului politic şi religios din timpul
său; cheamă la schimbarea de atitudine şi de comportament pentru binele comun al tuturor.
S-a spus că profeţii sunt ca ochii omenirii şi conştiinţa critică a societăţii. Fără ei, lumea se simte oarbă şi nu ştie încotro să se îndrepte. Pentru poporul lui Israel de după exil cea mai mare nenorocire nu era lipsa de hrană sau de jertfe pentru sacrificiile de la templu, dar lipsa de profeţi. De profeţi adevăraţi, nu profeţi de curte. Prezenţa lor în viaţa poporului era atât de simţită încât atunci când nu li se mai aude glasul, mulţi se plâng: „Semnele noastre nu le mai vedem, nu mai e niciun profet şi nimeni dintre noi nu ştie până când” (Ps 74,9).
2. Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul
lui Mesia
Însă menirea lui Ioan Botezătorul este mult mai înaltă.
El dă poporului „ştiinţa mântuirii întru iertarea păcatelor”, care se va realiza „prin
iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru cu care ne va vizita Cel care Răsare din
înălţime”. Ioan pregăteşte calea lui Mesia pe care Dumnezeu îl trimite „ca să-i lumineze
pe cei ce se află în întuneric şi în umbra morţii, şi să îndrepte paşii noştri pe
calea păcii” (cf. Lc 3,77-79). Isus însuşi va spune despre Ioan că este „cel mai mare
dintre profeţi” (cf. Lc 7,28). El „este cel despre care s-a scris: Iată, îl trimit
pe îngerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti calea înaintea ta” (Lc 7,29).
Într-adevăr, cu puţin timp înainte ca Isus să-şi înceapă activitatea publică, Ioan
Botezătorul îi deschide drumul prin predica sa.
3. O istorie a mântuirii universale
Totul s-a petrecut într-un moment istoric precis.
De-a lungul istoriei multe populaţii s-au deplasat dintr-un loc în altul pentru a
se stabili în cele din urmă într-o regiune ce devine patria lor. Mulţi au luptat şi
suferit pentru un spaţiu de libertate şi de viaţă. În istoria Israelului biblic oamenii
călătoreau mai cu seamă în teritoriul dintre marile fluvii Nil, Tigru şi Eufrat, numit
ţinutul Semilunii fertile, în căutarea de supravieţuire şi de viitor.
Însă nu toţi povestesc experienţa lor ca o „istorie de mântuire”. Istoria lui Israel este una diferită. Dacă în cultura greacă protagonistul istoriei este omul, în cultura lui Israel protagonistul istoriei este Dumnezeu. El îi pune în mişcare pe oameni: Abraham, Moise, regi, profeţi, întregul popor al lui Israel, şi îl va trimite pe viitorul Mesia pentru ca prin el să realizeze planul universal de mântuire. Ioan Botezătorul, ultimul dintre marii profeţi ai vechiului Israel îl prezentă pe Isus ca realizatorul acestui plan al lui Dumnezeu, cum se va citi şi medita în Evanghelia duminicii a treia din Advent. În pericopa evanghelică de azi Ioan Botezătorul predică şi cheamă oamenii să-i pregătească Domnului calea, primind un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor.
4. „Cuvântul lui Dumnezeu a fost asupra
lui Ioan”
Evanghelistul Luca arată cum se răspândeşte cuvântul
lui Dumnezeu pe străzile lumii pentru a construi noua cetate a oamenilor. Precizează
că Ioan Botezătorul a început să predice în al cincisprezecelea an al împăratului
Tiberiu Cezar, adică în anul 27/28 al erei noastre. În acea vreme toată ţara evreilor
se afla sub stăpânirea Imperiului Roman. Provincia Iudeea era guvernată în numele
împăratului de către Ponţiu Pilat. Reprezentanţi ai Romei guvernau şi celelalte regiuni
ale ţării. Pentru ca încadrarea istorică a lui Isus să fie cât mai exactă, evanghelistul
menţionează conducătorii politici ai celorlalte provincii şi autorităţile religioase
din Ierusalim. Prin asta sfântul Luca vrea să arate că Isus nu este un personaj mitologic.
Mesia căruia Ioan îi pregăteşte calea este în inima istoriei şi a lumii.
În acest cadru istoric mondial „cuvântul lui Dumnezeu a fost asupra lui Ioan”. Dumnezeu i-a vorbit în tăcerea pustiului şi l-a trimis să cheme poporul evreu la pocăinţă. Atunci Ioan s-a dus la râul Iordan şi a început să predice. Atrăgea lume din orice parte a ţării. Chiar autorităţi civile şi religioase coborau din capitala Ierusalim şi amestecându-se în mulţime căutau să-l asculte. Mulţi dintre ascultători se întrebau nedumeriţi: „Acest profet să fie oare Mesia?”.
5. Ioan: „Glasul celui care strigă în
pustiu”
Ioan clarifică lucrurile şi spune despre sine că este
doar glasul celui care strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului!”. Prin glasul
lui vorbeşte acela care este Cuvântul. El predică până când se arătă Cuvântul întrupat
şi apoi dispare. Şi Ioan parcurgea toate împrejurimile Iordanului predicând botezul
convertirii spre iertarea păcatelor (cf. Lc 3,3). Spre deosebire de evanghelistul
Marcu, sfântul Luca scoate în evidenţă mai mult trăsătura profetică a lui Ioan Botezătorul
şi mai puţin pe cea ascetică. Îl prezintă pe Ioan mai degrabă ca un predicator itinerant,
decât un om al deşertului. Isus însuşi nu a trăit ca pustnic în pustiu, dar „cutreiera
oraşele şi satele Palestinei, vestind împărăţia lui Dumnezeu şi vindecând tot felul
de boli şi infirmităţi (cf. Mt 4,23).
Ioan invită oamenii să se boteze în semn de purificare pentru a fi gata să primească iertarea păcatelor de la cel care vine. Suntem deja în pragul vieţii publice a lui Isus. Aceeaşi invitaţie de a primi botezul pentru iertarea păcatelor va fi relansată de Isus la sfârşitul Evangheliei, chiar în ziua învierii lui Isus (cf. Lc 24,47). Iertarea păcatelor este darul lui Cristos înviat din morţi.
6. Timp de convertire pentru iertarea păcatelor
Societatea evreiască aştepta un Mesia, un trimis al
lui Dumnezeu, care să învingă armata ocupanţilor şi să redea naţiunii străvechea strălucire
din timpul regelui David. Contrar acestei aşteptări, Ioan Botezătorul îşi începe predica
cu un strigăt de alarmă. Nu-i mobilizează pe conaţionali săi împotriva ocupanţilor
străini, ci împotriva unui duşman mult mai de temut şi devastator. Îi chemă să se
întoarcă de la păcat şi nelegiuire. „Vă anunţ că Dumnezeu este mâniat pe voi, pentru
că viaţa voastră e plină de păcate ca un ţinut muntos cu trasee prăpăstioase. Calea
voastră este ca un drum strâmb, cu multe ocoluri şi cotituri, care îl împiedică pe
Dumnezeu să vină la voi”.
Aşteptau de la Dumnezeu eliberarea de sub ocupaţia străinilor, dar nu-şi dădeau seama că erau la rândul lor sclavi ai egoismului, ai nedreptăţii şi ai banului. Autorităţile, în loc să se îngrijească de cei slabi, îi asupreau. Preoţii, în loc să-i îndrume pe oameni să asculte glasul lui Dumnezeu care mângâie în încercările vieţii, se foloseau de practicile religioase pentru a-şi mări autoritatea şi a strânge bani din ofertele celor nevoiaşi. Dar şi săracii, în loc să se ajute între ei, se exploatau unii pe alţii. Astăzi am spune că domnea o corupţie generalizată.
7. Căi de ieşire din impas
În această stare de lucruri Ioan are curajul să denunţe
relele ce bântuiau toată ţara şi invită locuitorii să-şi recunoască fiecare propriile
păcate şi să îndrepte cărările vieţii. Dumnezeu este totdeauna de partea omului. Şi
atunci „toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (cf. Lc 3,6).
Biserica propune această pagină din Evanghelie pentru a ne face conştienţi că şi inimile noastre pot fi afectate de acelaşi venin al păcatului. Vrea să ne spună că şi pentru noi care ne pregătim la sărbătoarea Naşterii Domnului, calea vieţii drepte este convertirea inimii. Doar aşa viaţa noastră nu va mai fi un drum strâmb şi întortocheat: „Orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat; drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite” (Lc 3,6). Numai aşa vor fi înlăturate obstacolele care îl împiedică pe Dumnezeu să vină la noi.
8. Deschideţi-i porţile lui Cristos!
Dacă lecturile liturgice propuse duminica trecută
invitau la aşteptare, veghe şi rugăciune, astăzi cuvântul Domnului devine imperativ
prin cel mai mare dintre profeţi, Ioan Botezătorul. Acesta, la rândul său, reia de
la profetul Isaia „glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului: drepte
faceţi cărările lui…. şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (cf. Lc 3,
4-6). Mântuirea în Cristos este un dar divin care cere colaborarea noastră, acum în
istorie, în centrul căreia a intrat Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Ce voia să spună Ioan Botezătorul prin chemarea „Pregătiţi calea Domnului!” şi cele ce urmează? Ioan citează un pasaj mesianic din cartea lui Isaia (Is 40,3-5) Profetul descrie calea mântuirii, pe care Domnul o trasase pentru Israel în pustiu pe timpul lui Moise şi pe care avea să o traseze din nou pentru poporul său în timpurile mesianice. Isaia, şi în consecinţă Ioan Botezătorul şi evanghelistul Luca, deşi cu perspective istorice diferite, sunt convinşi că numai Dumnezeu poate trasa pentru om calea mântuirii.
Ce ar zice Ioan Botezătorul creştinilor din vremea noastră? Probabil le-ar spune: „Descuiaţi şi deschideţi uşile blindate ale egoismului vostru! Ieşiţi din casele voastre şi parcurgeţi cu hotărâre calea Domnului, trecând peste toate dificultăţile pe care le întâmpinaţi pe drumul vostru!” „Deschideţi-i porţile lui Cristos”, a strigat papa Ioan Paul al II-lea la începutul pontificatului său, iar la sfârşit: „Treceţi pragul speranţei!”
9. Sărbătorea iertării
Păcatul, convertirea, iertarea lui Dumnezeu sunt realităţi
actuale. În ele ne jucăm viaţa. Ce trebuie să facem? În concret, fiecare să privească
înăuntrul său. Fiecare ştie unde sunt cărările strâmbe, unde s-au cuibărit egoismul,
indiferenţa, prepotenţa, senzualitatea, otrava păcatului. Fiecare ştie unde şi când
i-a răspuns Domnului care vine: „Nu mă deranja, n-am timp pentru tine, n-am timp pentru
alţii că trebuie să mă ocup de cele ale mele”. Fiecare cunoaşte nepăsarea şi lipsa
de responsabilitate în faţa cărărilor strâmbe din viaţa comunităţii şi în răspândirea
răutăţii.
Evanghelia de azi este o chemare la convertire. Domnul ne cheamă să schimbăm modul de a gândi şi de a trăi. Cere să ne întoarcem din drum pentru a merge pe o cale dreaptă. Am trăit poate departe de Dumnezeu, gândindu-mă doar la mine. Acum pot trăi ca fiu al lui Dumnezeu şi frate al celui care este aproape de mine. Înainte trăiam izolat, acum pot trăi împreună cu alţi fii ai lui Dumnezeu în comunitatea creştină. Acum mă angajez să fac ceva pentru ca lumea să fie mai bună, să fie mai fericită familia mea, să dau o mână de ajutor celor din casă, vecinilor din bloc, din cartier, din oraşul sau satul meu.
Atunci Dumnezeu începe să-mi zâmbească din nou chemându-mă „fiul meu!”. Isus a descris bucuria lui Dumnezeu la primirea fiului fugit de acasă. Când s-a întors, l-a îmbrăţişat şi a făcut un mare banchet pentru „sărbătoarea iertării”. Isus a voit să rămână mereu în Biserica sa. Convertirea nu este un eveniment care se petrece o dată pentru totdeauna în viaţa unui om. „Drumul nostru” tinde să devină strâmb. Răul tinde să revină în viaţa de toate zilele.
10. Anul Milostivirii: mobilizare generală
Adventul este timpul iertării. Curând începe Anul
Milostivirii. Prin sacramentul Reconcilierii, Tatăl ceresc e gata să ne îmbrăţişeze,
să spună fiecăruia: „fiul meu!”, şi să ne îmbrace cu slava sa.
Convertirea este ca o întoarcere din exil. Prima lectură liturgică este luată din finalul unei mici cărţi biblice, atribuite lui Baruh, secretarul credincios al profetului Ieremia (cf. Bar 5,1-9). Aflat în exil între conaţionalii săi, profetul Baruh exclamă într-un act de pocăinţă: „Iată-ne astăzi în deportarea noastră! Nu ne împrăştia spre ocară, spre batjocură şi spre pedeapsă, după toată nedreptatea părinţilor noştri care s-au îndepărtat de Domnul Dumnezeul nostru!” (Bar 3,8). Mărturisirea păcatelor este singura cale de adevăr ce permite poporului exilat să iasă din tunelul întunecos al vieţii. În recunoaşterea păcatelor Israelul se încredinţează lui Dumnezeu. El singur cunoaşte calea înţelepciunii şi viitorul. Mărturisirea păcatelor deschide poarta speranţei.
Domnul redă cetăţii pace şi demnitate. Dacă cetatea oamenilor se caracterizează prin sete de dominaţie, discriminare, samavolnicie, jale, cetatea lui Dumnezeu oferă ospitalitate, lumină şi căldură. Dumnezeu îi aşteaptă cu braţele deschise pe fiii care se întorc din robie: „Căci Dumnezeu va arăta la tot ce este sub cer strălucirea ta… Ridică-te, Ierusalim, şi stai pe înălţime! Priveşte spre răsărit şi vezi adunându-se copiii tăi de la apusul soarelui până la răsărit la cuvântul Celui Sfânt, bucurându-se de memorialul lui Dumnezeu! Au plecat de la tine pe jos, duşi de duşmani, dar Dumnezeu îi aduce la tine purtaţi cu glorie ca pe un tron regal. Dumnezeu a hotărât să coboare orice munte înalt şi colinele veşnice, să umple văile ca să niveleze pământul, ca Israel să înainteze în siguranţă spre gloria lui Dumnezeu. Pădurile şi orice copac plăcut mirositor îi fac umbră lui Israel la porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu îl va conduce pe Israel cu bucurie în lumina gloriei sale, cu îndurarea şi dreptatea care vin de la el” (Bar 5,3-9). Oraşul care odinioară era bântuit de violenţă, devine simbol al luminii şi bucuriei ce emană din gloria divină, dar şi al demnităţii şi măreţiei omului. Când omul lucrează împreună cu Dumnezeu la construirea cetăţii, aceasta devine treptat împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.
11. Nu-mi amintesc de când nimeni nu-mi
strânge mâna
Într-o zi, un om fără adăpost stabil, care trăia în
stradă, a fost primit în una dintre casele deschise de Maica Tereza în oraşul indian
Calcutta. Bătrânul a fost îngrijit, spălat, bărbierit, îmbrăcat cu haine curate. Când
s-a aflat în faţa Maicii Tereza, aceasta i-a strâns mâna şi i-a zis: „Sper că vă veţi
simţi bine între noi”. Înmărmurit, acesta a răspuns: „Sunt ani de zile de când nimeni
nu-mi strânge mâna, de ani de zile nimeni nu-mi zâmbeşte, de ani de zile nimeni nu
mă tratează cu respect. Sunt sigur că mă voi simţi bine în această casă”.
În felul acesta se deschid uşile blindate ale inimilor, se păşeşte pe calea Domnului. Trecem împreună pragul speranţei. Bucuria sărbătorii izvorăşte din inimi împăcate cu Dumnezeu prin Sfintele Taine dar şi cu semenii prin gesturi de bunăvoinţă şi dragoste faţă de ei, ca cel al Maicii Tereza din Calcutta. Ea s-a apropiat de un sărman bătrân cu bucuria şi căldura lui Cristos, în inimă şi în mâini. Prin asemenea gesturi, toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Aceasta este şi speranţa noastră.
12. Rugăciunea Bisericii
În a doua lectură liturgică apostolul Paul le spune
creştinilor din oraşul Filipi că este „încrezător că cel care a început în ei lucrarea
bună o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus”. Apoi se roagă pentru
ei „ca iubirea lor să crească din ce în ce mai mult în cunoaştere şi discernământ
în toate, ca să distingă ceea ce este util, aşa încât să fie curaţi şi neprihăniţi
pentru ziua lui Cristos” (cf. Fil 1,6. 9-10). Astăzi Biserica ne îndeamnă la rugăciune
ca Dumnezeu să îndrepte cărările sale în inimile noastre, să netezească în ele înălţimile
trufiei şi nepăsării faţă de semenii noşti şi să ne pregătească pentru a celebra cu
credinţă vie venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos.
Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul, ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice în drumul nostru spre întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 5 decembrie 2015)
All the contents on this site are copyrighted ©. |