50 de ani de la decretele conciliare privind formarea preoţilor

RV 21 noiembrie 2015.  Un preot nu este un „profesionist pastoral” rigid, ci un om mereu aproape de „popor”, pentru care el este tată și frate, şi mai ales „apostol al bucuriei Evagheliei”: acesta este mesajul papei Francisc adresat vineri, 20 noiembrie a.c., participanţilor la simpozionul organizat de Congregația pentru Cler, la 50 de ani de la promulgarea documentelor conciliare „Optatam Totius” şi „Presbyterorum ordinis”. Din  România au participat pr. Călin Bot, rector al seminarului greco-catolic „Sf. Ioan Evanghelistul” din Cluj-Napoca, pr. Anton Cioba şi Florin Bode, rector şi vice-rector al seminarului eparhial „Sfinţii Trei Ierarhi” din Oradea.

Din moment ce aduce „vestea cea bună”, preotul nu poate fi altceva decât un portret al bucuriei evanghelice. Stilul de funcţionar, puţin „arogant”, care caută spații private  departe de popor sau fețe care trădează tristețea persoanei neîmplinite din punct de vedere uman, nu face parte din bagajul unui ministru al lui Dumnezeu, pur și simplu: a subliniat Papa.

Nu sunteţi „ciuperci” apărute la întâmplare
Pontiful revine asupra unei teme foarte dragi, despre care vorbeşte întotdeauna liber şi hotărât. Pentru a înțelege vocaţia la preoţie – spune papa Francisc în fața participanților– trebuie să luaţi în considerare că preoții sunt „aleşi din popor”, „formaţi în slujba oamenilor” şi „prezenţi în mijlocul acestora”:
• Preotul este o persoană care se naşte într-un anume context uman, unde învaţă primele valori, absoarbe spiritualitatea locului, leagă primele relaţii. Şi preoţii au o istorie, nu sunt «ciuperci» care apar spontan în biserică în ziua consacrării lor (…)Aceasta înseamnă că nu se poate deveni preot crezând că unul a fost format în laborator, nu; se începe în familie, prin tradiţia credinţei şi cu toată experienţa familiară”.

Un „preot bun – asigură papa Francisc – este în primul rând fiul unui context comunitar”, începând de la „centrul de bază al «pastoraţiei vocaţionale» care este familia”. Preotul este „un om cu umanitate proprie”. Este esenţial, subliniază Pontiful, ca preoţii să înveţe „să nu se lase dominaţi de limitele lor, ci mai ales să pună în valoare talanţii lor”:
•„Un preot împăciuitor şi împăcat transmite pace şi serenitate în jurul său, chiar şi în momentele dificile el va putea comunica frumuseţea relaţiei sale cu Dumnezeu. Nu este normal ca un preot să fie trist, nervos sau încordat; nu este bine şi nu-i face bine, nici lui, nici poporului său (…)Credincioşii să nu plătească nevrozele preoţilor. Nu pedepsiţi poporul, fiţi aproape de el.”

Iubire şi apropiere faţă de popor
Succesorul lui Petru insistă foarte mult pe „rădăcinile familiare şi sociale” din care se naşte, creşte şi se fortifică o vocaţie la preoţie:
„A şti şi a vă aminti că sunteţi făcuţi pentru poporul sfânt vă ajută – spune Papa preoţilor şi seminariştilor – să nu vă gândiţi la voi înşivă, să aveţi autoritate, fără a fi autoritari, să fiţi fermi, dar nu duri, bucuroşi, dar nu superficiali, pe scurt: fiţi păstori şi nu funcţionari (…)Eu vă spun sincer că mi-e frică de preoţii rigizi. Ei te ţin la distanţă, ameninţă (…)Ministerul sacerdotal fără Domnul, devine rigid, iar aceasta este foarte periculos pentru poporul lui Dumnezeu”.

Pentru a trăi cu adevărat misiunea sa, repetă Papa, preotul nu se poate comporta ca un „profesionist al pastoraţiei şi evanghelizării, care ajunge şi-şi face treaba – poate bine, dar ca pe o meserie – iar apoi pleacă pentru o viaţă separată”. Se devine preot pentru a sta în mijlocul oamenilor, aşadar criteriul de bază este proximitatea, „apropierea”. Apropiere pe care sunt chemaţi să o aibă şi episcopii faţă de preoţii din eparhia sau dieceza lor, cu „iubire de tată şi fraternitate”.

Ochii la seminariile vocaţionale
Pontiful îndeamnă totodată preoţii la milostivire, mai ales la spovezi, unde e bine să împartă „cel puţin o binecuvântare”. De asemenea, Papa atrage atenţia la formarea din seminarii, care nu sunt „instituţii puternice (…)în care persoane fragile psihologic caută siguranţa”, ci spaţii de „cultivare a unei vocaţii autentice”. 

Ceea ce contează în cele din urmă, încheie papa Francisc, sunt cele trei calități de care un preot trebuie să dea dovadă întotdeauna„proximitate, milostivire, şi privire iubitoare” spre lume.
• „Un preot nu poate avea un spațiu privat bine delimitat, pentru că întotdeauna el este ori cu Domnul, ori cu oamenii. Mă gândesc la acei preoți pe care i-am cunoscut în orașul meu – împărtăşeşte Papa – atunci când nu exista mesageria vocală, dar dormeau cu telefonul pe noptieră, și la orice oră suna cineva, ei se ridicau pentru a da binecuvântarea: nu moare nimeni fără să primească sacramentele! Nici măcar în zilele de odihnă nu aveau tot timpul spaţiul lor exclusiv. Aceasta este zelul apostolic”.

 (rv– M. Caba)