Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIII-a de peste an (B): Ce va fi cu noi?

Isus, din nou singur cu discipolii. Trece faţa acestei lumi. Fiul Omului va veni în slavă. Îngerii săi îi vor aduna pe toţi aleşii. Când? Numai Tatăl ştie. Poate fi la uşă oricând. În aşteptarea Domnului ucenicii veghează şi se roagă ca martori de speranţă.

(RV - 15 noiembrie 2015) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Suntem aproape de sfârşitul anului bisericesc. Ciclul liturgic se încheie duminica viitoare cu sărbătoarea lui Cristos, regele universului. Cristos, stăpânul timpului şi al istoriei, este ţinta ideală spre care se îndreaptă şi converg toate făpturile. Pe parcursul anului liturgic am celebrat principalele etape ale misterului mântuirii noastre. În aşteptarea întoarcerii Domnului „venind pe nori” cu putere mare şi glorie (cf. Mc 13,26), ne însuşim mereu strigătul Bisericii de la început şi spunem: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20). Acest strigăt ne susţine speranţa în pelerinajul spre patria cerească. Cristos înviat din morţi şi înălţat la cer „s-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evr 10,12) şi mijloceşte pentru noi ca mare preot. Nu s-a despărţit de ai săi. Rămâne cu noi până sfârşitul veacurilor. Ne conduce prin Duhul iubirii sale la mântuirea definitivă. Conştienţi de vremelnicia şi fragilitatea vieţii pământeşti şi încrezători în promisiunea lui Isus invocăm încă o dată milostivirea lui Dumnezeu asupra noastră. O facem la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie celebrând moartea şi învierea Domnului până când va veni.

1. Ce va fi cu noi?
Sunt de acum mai multe duminici în care evanghelistul Marcu îl prezintă pe Isus pregătindu-i cu grijă pe discipoli pentru viitoarea lor misiune apostolică. De trei ori le-a prevestit patima, moartea şi învierea sa. Dar ce va fi „după Isus”? Asta îi priveşte îndeaproape pe discipolii săi, de atunci şi din toate timpurile. Ce va fi cu ei? Ce va fi cu noi? A răspunde la aceste întrebări înseamnă a avea în vedere viitorul în situaţia concretă de fiecare zi; înseamnă a învăţa să trăim în speranţa împlinirii promisiunilor lui Isus.

Astăzi Isus se află din nou singur cu discipolii săi. Ajuns la Ierusalim, Isus izgoneşte vânzătorii de la templu. Intră şi iese din templu şi apoi se duce cu apostolii pe Muntele Măslinilor. Era în preajma pătimirii. Atunci privind spre Cetatea Sfântă, având înaintea ochilor templul din care ieşise, Isus le vorbeşte îndelung discipolilor săi. Aproape întreg capitolul 13 din Evanghelia după Marcu (cf. Mc 13,5-37) este un discurs de rămas bun. Sunt cuvinte testamentare. Este mica „apocalipsă” din textul evanghelistului Marcu. Isus le spune discipolilor că la sfârşitul timpurilor Fiul Omului va veni cu putere şi glorie şi îi va aduna pe toţi aleşii de la capătul pământului până la capătul cerului. Repetă un adevăr fundamental la care se referise în felurite forme de atâtea ori în timpul predicii sale. Acest adevăr este pentru discipolii săi din toate timpurile. Pentru toţi aleşii. Timpul, viaţa nu este un ansamblu de zile ce se pierd în nimic, dar un drum spre Dumnezeu, spre Isus Cristos, Fiul său, pe care îl vom întâlni la încheierea vieţii pământeşti. El vine mereu în întâmpinarea noastră. Vine să ne adune de pe tot pământul pentru a fi cu el. Noi trebuie să-l aşteptăm. Mai mult, suntem chemaţi să mergem înaintea lui.

2. Profeţie şi revelaţie
Cuvântul Domnului se comunică astăzi prin imagini zguduitoare ce pot nelinişti inimile şi tulbura gândurile. Pericopa evanghelică (cf. Mc 13,24-32) şi fragmentul din cartea profetului (cf. Dan 12,1-3) creează într-adevăr o stare de puternică încordare lăuntrică dacă nu se ţine cont de stilul lor profetic, apocaliptic şi escatologic. De fapt, se vorbeşte despre un timp de strâmtorare cum nu a mai fost de când există lumea, despre dezastre cosmice, soarele care se întunecă şi luna care nu străluceşte, stele care cad şi puterile cerului care se zguduie. Se vorbeşte însă şi despre smochin ale cărui mlădiţe devin fragede şi dau frunze arătând că viaţa continuă, nu se sfârşeşte niciodată. Frunzele noi inaugurează primăvara. O nouă viaţă se deschide după moarte. Istoria se deschide continuu spre etern.

3. Sfârşitul „unei lumi” şi „sfârşitul lumii”
Astăzi lecturile liturgice ne propun să reflectăm asupra felului în care trăim timpul acestei vieţi. Evanghelia zilei vrea să ne fixeze privirea nu atât asupra celor ce se vor întâmpla la sfârşitul istoriei, cât mai degrabă asupra celor care au loc în prezent. Ne invită să interpretăm prezentul în lumina cuvintelor lui Isus pentru a recunoaşte în prefacerile şi în frământările actuale ale societăţii că Fiul Omului este aproape. De fapt, istoria fiecărei epoci, deci şi istoria epocii contemporane, ne face să vedem cum trece înfăţişarea lumii. Se schimbă chiar înainte de a trece o singură generaţie (cf. Mc 13,30). La fel, când autorii biblici vorbesc despre sfârşitul lumii, înţeleg foarte adesea lumea concretă, cea existentă şi cunoscută de un anumit grup de oameni. Deci, este vorba despre lumea din vremea lor. Se referă nu atât la sfârşitul „lumii”, ci „al unei lumi”, chiar dacă cele două aspecte uneori se intersectează. Înăuntrul unei lumi care moare putem recunoaşte semne de viaţă nouă şi numai privind la ce se petrece în natură. De pildă, în Palestina semnalul cert al sosirii verii este dat de smochin: „Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă” (Mc 13,28-29).

4. „În acel timp, va fi salvat poporul tău”
Totul trece. Dumnezeu pregăteşte o lume nouă. Trece înfăţişarea lumii de azi, dar nu trece cuvântul lui Dumnezeu şi promisiunea sa de viaţă. Avem mereu asigurarea dată de Isus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mc 13,31). Promisiunea vieţii vine de departe. Ne este încredinţată de Dumnezeu şi prin profetul Daniel care spune: „În acel timp, va fi salvat poporul tău, oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar alţii pentru ocara şi dezgustul veşnic. Cei pricepuţi vor străluci ca strălucirea firmamentului şi cei care i-au făcut pe mulţi să fie drepţi, ca stelele în veci şi pentru totdeauna” (Dan 12,1-3, prima lectură). Textul este unul dintre puţinele din Vechiul Testament în care se afirmă clar învierea morţilor, pentru viaţa veşnică sau pentru ocară.

5. Cum va fi salvat poporul lui Dumnezeu?
Cum vom fi mântuiţi? Cum se va salva adunarea credincioşilor? Cum vor fi salvaţi cei care prin Botez au fost introduşi în jertfa lui Isus adusă pe altarul crucii? Cum se va salva poporul sfinţit al lui Dumnezeu? Răspunsul îl aflăm în Scrisoarea către Evrei (cf. Evr 10,11-14.18, lectura a doua). Cristos, marele nostru preot, îi va pune sub picioarele sale pe toţi duşmanii lui, inclusiv moartea. Prin jertfa sa unică Isus restabileşte deplina comuniune a fiinţelor umane cu Dumnezeu (cf. Evr 10,12-14). Aşadar, în timp ce constatăm şi trăim evenimente zguduitoare ce tulbură şi marchează drumul istoriei, trebuie să fim siguri că Domnul se apropie şi de generaţia noastră, că vine şi pentru noi cu puterea milostivirii sale mântuitoare. Vine să ne adune pentru a fi cu El.

6. Gânduri de pace, şi nu de nenorocire
Liturghia acestei duminici deschide încă de la început perspectiva luminoasă a Evangheliei vieţii. Spune Domnul prin profetul Ieremia: „Gândurile mele sunt gânduri de pace, şi nu de nenorocire; strigaţi către mine şi eu vă voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni” (cf. Ier 29,11.12.14). În această perspectivă înţelegem pentru noi anunţul lui Isus: „Atunci îl vor vedea pe «Fiul Omului venind pe nori» cu putere mare şi glorie. Atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului” (Mc 13,26-27).

Vestirea întoarcerii lui Cristos în slavă nu are scopul de a suscita nelinişte şi teamă în cel care se străduieşte să trăiască în dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, din contra, trezeşte încredere şi speranţă. Primii creştini au înţeles bine asta, de aceea repetau deseori în adunările lor liturgice: „Maranatha!”, cuvânt care înseamnă  „Vino, Doamne Isuse!” Nu este oare o veste bună a şti că nu ne îndreptăm spre o prăpastie imensă şi rece care înghite totul, dar spre întâlnirea cu Cristos Domnul care ne iubeşte şi ne-a răscumpărat cu sângele său?

7. Ce trebuie să facem?
Domnul vrea să ne întâlnim cu el în mers, deşi nu ştim nici ziua nici locul: „Cât despre ziua şi ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl” (Mc 13,32). De aceea Isus ne-a avertizat din timp: „Vegheaţi în orice moment şi rugaţi-vă, ca să staţi în picioare în faţa Fiului Omului!” (Lc 21,36ac, aclamaţia la Evanghelie). Aşteptarea venirii Domnului în slavă nu micşorează, ci face să crească seriozitatea angajării noastre zilnice. Ar fi o mare inepţie a se mulţumi zicând că nimeni nu cunoaşte când va veni Fiul Omului, uitând că momentul acela poate fi pentru mine chiar în această noapte. Acesta este motivul pentru care în continuarea Evangheliei zilei Isus încheie cu recomandarea: „Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul” (Mc 13,33). Nu ştim ziua, nu ştim ora venirii Domnului. Dar nu importă. Importantă este aşteptarea. Oricum, nu suntem în întuneric. Un lucru este cert: cuvintele Domnului nu vor trece.

Ca fii ai timpului simţim povara îndoielii, a nesiguranţei, neliniştea şi teama pentru ziua de mâine, dar ne simţim pe drum. Purtăm cu noi în rucsacul de călătorie doar cele esenţiale: cuvântul Domnului şi credinţa. Ca pelerini, ne străduim să mergem pe urmele lui Cristos devenind mărturisitori de speranţă într-o lume răvăşită şi dezorientată, bântuită de conflicte şi terorism la scară planetară. E bine venit în orice moment avertismentul lui Isus: Vegheaţi, aveţi grijă, rugaţi-vă, staţi în picioare!

8. Cântă şi mergi!
Pelerinul nu se încarcă cu poveri ce-i pot îngreuna drumul. Nu a ajuns încă la ţintă, de aceea nu se opreşte din mers. Este mereu în tranzit: cântă şi merge, merge şi cântă. A trăi credinţa ca un drum de parcurs este o atitudine sfântă în care creştinul poate afla seninătate şi pace. Astăzi ne însoţeşte psalmistul biblic. Împreună cu el spunem cu încredere:

„Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că îmi caut refugiu în tine!
Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi,
tu eşti acela care ai în mână soarta mea.
Îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul;
dacă el este la dreapta mea, nu mă clatin.
De aceea, inima mea se bucură
şi sufletul meu tresaltă de bucurie;
ba chiar şi trupul meu se va odihni în siguranţă,
deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor,
nici nu vei îngădui ca cel credincios al tău
să vadă putrezirea.
Tu îmi vei face cunoscută cărarea vieţii;
în faţa ta sunt bucurii depline
şi desfătări veşnice la dreapta ta” (Ps 15/16,1.5 şi 8.9-10.11).

9. Rugăciunea Bisericii
Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te urmăm mereu cu bucurie, căci numai slujindu-te necontenit pe tine, izvorul oricărui bine, putem afla fericirea deplină şi nepieritoare.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 14 noiembrie 2015)