(RV - 1 noiembrie 2015) E Sărbătoare. Astăzi contemplăm cu ochii credinţei misterul împărtăşirii sfinţilor din cer şi de pe pământ. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie se deschide cu un îndemn la bucurie în Domnul. Suntem invitaţi să luăm parte la bucuria cerească a sfinţilor. De mărirea lor se bucură îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu. Nu suntem singuri pe drum, ci păşim înconjuraţi de o mare ceată de mărturisitori. Împreună cu ei formăm Trupul lui Cristos, împreună suntem fii ai lui Dumnezeu, împreună suntem sfinţiţi de Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul. Mulţimea glorioasă a sfinţilor mijloceşte pentru noi la Domnul, ne însoţeşte în drumul spre Împărăţie, ne dă imbold să ţinem privirea fixă asupra lui Isus care va veni în slavă. Să ne dispunem lăuntric pentru a celebra Euharistia, marele mister al credinţei şi iubirii, recunoscând că avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu.
1. Roadele mântuirii
La 1 noiembrie Biserica Catolică de rit roman sau
latin celebrează încă din secolul al IX-lea sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor”. Aceeaşi
sărbătoare este celebrată de Bisericile orientale în prima duminică după Rusalii.
În Răsăritul creştin, această sărbătoare îşi are originea în practica liturgică a
Bisericii din Antiohia, care încă din primele veacuri îi amintea pe toţi martirii
creştini în strânsă legătură cu lucrarea Duhului Sfânt. Isus Cristos înălţat la cer
îl trimite pe Duhul Sfânt ca rod al misterului pascal, adică al pătimirii, morţii
şi învierii sale. Tăria, curajul şi statornicia martirilor sunt lucrarea Duhului Sfânt.
În tradiţia creştină apuseană, fixarea zilei de 1 noiembrie pentru cinstirea tuturor sfinţilor a fost determinată probabil de motive simbolice şi practice. Octombrie este luna culesului roadelor de pe câmp, din livezi şi din vii. În luna noiembrie oamenii încep să se bucure de roadele muncii din anul respectiv. Sărbătoarea este un prilej potrivit pentru a contempla roadele de mântuire produse de Cristos în Biserică de-a lungul istoriei. Aceste roade sunt întruchipate de sfinţii din ceruri.
2. Într-o singură sărbătoare
În ritul roman semnificaţia sărbătorii este rezumată
în prefaţa Liturghiei: „Astăzi ne dai bucuria de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul
cel sfânt, care este mama noastră, unde fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună,
cântă şi preamăresc numele tău sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre
patria cerească, bucurându-ne de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe care
ni i-ai dat ca prieteni şi modele de viaţă”. Într-o singură sărbătoare îi amintim
nu doar pe sfinţii ridicaţi oficial la cinstea altarelor, dar şi pe drepţii din toate
timpurile, naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile pământului, ale căror nume sunt
scrise în cartea vieţii. Sărbătoarea îmbrăţişează drepţii din Vechiul Testament, din
istoria Bisericii precum şi din istoria celorlalte culturi şi religii.
3. Împărtăşirea sfinţilor
La baza sărbătorii stă articolul din Crezul creştin:
„Cred în împărtăşirea sfinţilor”. Aceasta face parte din experienţa noastră de credinţă.
Între creştini are loc un minunat „schimb de daruri” în multe feluri. Sfinţenia fraţilor
noştri ne îmbogăţeşte viaţa, ne stimulează propunerile, ne atrage spre înalt. Sfinţii
ajunşi în patria cerească doresc şi aşteaptă ca noi să fim alături de ei. Au la inimă
situaţia noastră de luptă şi de fragilitate umană, de multe ori chiar de păcat, pentru
ca după multe riscuri şi încercări să putem ajunge la portul mântuirii veşnice.
4. Cine sunt aceşti sfinţi?
Astăzi cinstim amintirea acelei mulţimi imense de
creştini, de ieri şi de azi, de aproape şi de departe, cunoscuţi sau total necunoscuţi,
care l-au slujit cu fidelitate pe Dumnezeu mergând pe urmele lui Isus. Este vorba
de toţi cei care au trăit viaţa pământească în spiritul „fericirilor evanghelice”,
cu simplitate, smerenie şi perseverenţă în încercări. Sunt bărbaţi şi femei, taţi
şi mame, copii, tineri, vârstnici, muncitori, profesionişti, bolnavi, infirmi, oameni
de rând care de multe ori nu au contat în ochii lumii. Într-o predică pentru comemorarea
sfântului Laurenţiu, diacon martir al Bisericii din Roma, sfântul Augustin aminteşte
că „frumoasa grădină a Domnului are nu numai trandafirii martirilor, ci şi crinii
fecioarelor, iedera celor care trăiesc în căsătorie, violetele văduvelor. Nici o categorie
de persoane nu trebuie să se îndoiască de chemarea proprie. Cristos a pătimit pentru
toţi” (Predica 304,1-4: PL 38, 1395-1397).
5. Sfinţi există şi astăzi
Biserica se împodobeşte continuu cu noi fericiţi şi
noi sfinţi ca în timpurile de demult. În societatea noastră secularizată nu trăiesc
doar creştini de rutină şi indiferenţi. Sunt mulţi credincioşi care iau în serios
chemarea lui Isus şi îl urmează pe drumul crucii. De cele mai multe ori sunt oameni
simpli care îşi pun întreaga viaţă îi mâinile lui Dumnezeu. Şi în aceasta consistă
sfinţenia. Un om asaltat de ispite sau căzut în păcat dar care conştient de mizeria
sa înaintea lui Dumnezeu, se străduieşte să iasă la lumină, poate fi un sfânt. În
schimb, nu umblă pe cale sfinţeniei, cine mânuieşte cu dibăcie lucrurile şi ideile
religioase dar nu-şi pune niciodată în mod serios problema întâlnirii personale cu
Dumnezeu.
6. Sfinţi lângă noi
Sfinţii ne arată prin pilda vieţii lor că sfinţenia
este posibilă, că nu consistă neapărat în fenomene extraordinare, nici în fuga de
situaţiile normale ale vieţii, ci în a face voinţa lui Dumnezeu în orice împrejurare.
Ne cheamă la aceasta sacramentul Botezului prin care am fost „renăscuţi” la viaţa
nouă în Cristos. Sfinţenia este trăirea coerentă a tainei Botezului. Asta ne amintesc
sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi. Mulţi dintre ei au fost alături de noi: rude,
prieteni, cunoscuţi, colegi de şcoală sau de muncă, poate bunicul sau bunica, poate
tatăl sau mama, poate un frate sau o soră, un preot, un profesor, un medic, sau o
persoană care a trăit lângă noi neluată în seamă, „neobservată”. Pe toţi aceşti fraţi
în credinţă, care se bucură deja de vederea lui Dumnezeu, noi îi amintim în rugăciune
simţindu-i aproape de nevoile noastre. Ei ne lansează o chemare şi un îndemn la sfinţenie.
7. Ce este sfinţenia?
În Biblie, sfinţenia este sinteza tuturor însuşirilor
lui Dumnezeu. Cât priveşte conţinutul, termenul biblic „qadosh - sfânt” sugerează
ideea de separare, de diversitate. Dumnezeu este sfânt pentru că este total diferit
de tot ceea ce omul poate gândi, spune sau face. Este absolut separat de tot restul
şi de partea sa. Este transcendent în sensul că stă deasupra tuturor categoriilor
noastre. „Qadosh, qadosh, qadosh” - „῞Αγιος ἅγιος ἅγιος” – „Sanctus, sanctus, sanctus”
– „Sfânt, sfânt, sfânt” este strigătul care însoţeşte manifestarea lui Dumnezeu în
momentul chemării profetului Isaia (cf. Is 6,3). În acest sens, Dumnezeu singur este
sfânt. Omul nu e sfânt, nici nu se naşte fără prihană. Psalmistul recunoaşte că a
fost zămislit în păcat (cf. Ps 50/51,7). Însă profetul Isaia îl numeşte pe Dumnezeu
„Sfântul lui Israel” (Is 43,3). Dumnezeu însuşi a promis poporului ales sfinţenia
sa: „Voi îmi veţi fi o împărăţie de preoţi, un popor sfânt” (Ex 19,6). Când vorbim
despre oameni „sfinţi”, ne referim la sfinţenia lui Dumnezeu împărtăşită omului.
În Noul Testament sfinţenia lui Dumnezeu nu mai este un fapt ritual sau legal, ci o stare morală. Toată sfinţenia se decide înăuntrul omului şi se desăvârşeşte în dragoste. Mijlocitorii sfinţeniei lui Dumnezeu nu mai sunt locuri, rituri, obiecte şi legi, dar persoana lui Isus Cristos. A fi sfânt nu consistă atât în a fi separat de ceva sau de cineva, cât în a fi unit cu Isus Cristos. El este „Sfântul lui Dumnezeu” (cf. In 6,69). Intrăm în contact cu sfinţenia lui Cristos şi ea ni se comunică nouă în credinţă prin sfintele Taine şi prin dragostea faţă de aproapele. De fapt, sfinţenia este înainte de toate dar, har şi lucrare a Sfintei Treimi, căci „am fost spălaţi, am fost sfinţiţi, am fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (cf. 1Cor 6,11).
8. Chemarea la sfinţenie
„Tu singur eşti sfânt”, cântă Biserica în marea doxologie
(Mărire în cer lui Dumnezeu) adresându-se lui Cristos. „Tu singur eşti sfânt”, cântă
şi îl preamăresc pe Dumnezeu toţi sfinţii şi îngerii din cer, amintindu-ne că toţi
membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt
chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului: „Aceasta este voinţa lui Dumnezeu,
sfinţirea voastră” (cf. 1Tes 4,3; Ef 1,4). Ştim că divinul învăţător şi exemplul oricărei
desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor ucenicilor, de orice condiţie, sfinţenia
vieţii al cărui autor şi înfăptuitor este El însuşi prin Duhul sfinţitor: „Fiţi desăvârşiţi
precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit” (Mt 5,48).
Rezumând, se poate spune că nu există o vocaţie pur şi simplu umană; fiecare om este un chemat de Dumnezeu. Toţi suntem chemaţi să fim sfinţi. Sfinţenia este cerută de însăşi fiinţa omului. Omul trebuie să fie sfânt pentru a realiza identitatea sa profundă şi a fi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Aceasta se împlineşte prin exercitarea libertăţii în ascultare de Dumnezeu. Vom fi persoane împlinite în măsura în care vom fi sfinţi, altminteri existenţa noastră ar fi un faliment. „Nu există în lume decât o singură tristeţe şi anume aceea de a nu fi sfinţi” (Leon Bloy). „Sfinţenia nu e un lux, este o necesitate” (Maica Tereza de Calcutta).
9. „Sunteţi sfinţi” şi „Fiţi sfinţi!”
Observăm mai întâi că în Noul Testament se afirmă
despre cei botezaţi că sunt „sfinţi” şi în acelaşi timp „sunt chemaţi să fie sfinţi”,
adică să se sfinţească. Nu este o contradicţie. În botezul credinţei am devenit deja
cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente
sfinţi. Totuşi, trebuie să păstrăm şi să desăvârşim în viaţa noastră, cu ajutorul
lui Dumnezeu, sfinţenia pe care am primit-o. Suntem chemaţi la plinătatea vieţii creştine
şi la desăvârşirea dragostei folosind puterile primite după măsura darului lui Cristos.
Păşind pe urmele lui şi deveniţi asemenea chipului lui, supunându-ne în toate voinţei
Tatălui, suntem chemaţi să ne consacrăm din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu
şi slujirii aproapelui. Astfel, sfinţenia poporului lui Dumnezeu va creşte în roade
îmbelşugate, după cum o dovedeşte în istoria Bisericii viaţa atâtor sfinţi (cf. LG
40).
10. Chemaţi la desăvârşirea dragostei
Aceasta este învăţătura care se desprinde din lecturile
biblice propuse de Liturghia sărbătorii şi care luminează din unghiuri diferite natura,
trăsăturile proprii, căile şi izvorul sfinţeniei. În prima sa scrisoare sfântul Ioan
ne spune: „Iubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui
Dumnezeu! Şi suntem. De aceea, lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut pe
el. Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi.
Ştim că, atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa
cum este. Oricine are această speranţă în el devine curat, aşa cum el este curat”
(1In 3,1-3, lectura a doua). Sfinţii din cer au avut în ei această speranţă. Sfântul
Ioan, văzătorul din insula Patmos (cf. Ap 7,2-4.9-14, prima lectură) ne asigură că
numărul lor este incalculabil: „Am văzut o mulţime mare pe care nimeni nu poate să
o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile” (cf. Ap 7,9). Dacă
Apocalipsul vorbeşte despre mulţimea celor „însemnaţi” cu sigiliul lui Dumnezeu, Evanghelia
zilei ne arată drumul pe care aceştia l-au parcurs pentru a ajunge în slava cerească.
Toţi au urmat calea fericirilor evanghelice (cf. Mt 5,1-12a) din predica lui Isus
de pe munte bizuindu-se pe chemarea şi promisiunea sa: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi
şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28, aclamaţia la Evanghelie). Fericirile
sunt programul de viaţă pentru a deveni sfinţi şi zugrăvesc totodată chipul lui Isus.
Sfinţii l-au urmat şi imitat pe Isus cel sărac în duh, mâhnit de păcatele oamenilor,
blând faţă de toţi, flămând şi însetat de dreptate, milostiv ca Tatăl din ceruri,
curat cu inima, făcător de pace, persecutat din cauza dreptăţii. Despre ei cântă psalmistul
după prima lectură: „Aceasta este generaţia celor care caută faţa ta, Doamne” (Ps
23/24, 6).
11. Liturghia cerească
Să reflectăm mai pe larg asupra primei lecturi luate
din cartea Apocalipsului, ultima din Sfânta Scriptură. Cartea dezvăluie intr-un limbaj
imaginativ scenariul unei celebrări liturgice solemne cu caracter istoric şi de proporţii
cosmice. Celebrarea are trăsăturile unei sărbători de nuntă. Încă de la început văzătorul
Ioan ne informează că pe timpul celor relatate se afla „în insula numită Patmos”.
Se afla acolo din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei. Povesteşte că a fost
răpit „în duh, în ziua Domnului” (Ap 1,10). Duminica este zi de har şi de celebrare
în gradul cel mai înalt. Dialogul de la finalul cărţii dovedeşte că e vorba de o sărbătoare
de nuntă pentru Cristos şi Biserica sa: „Duhul şi Mireasa spun: „Vino!”… „Da, voi
veni curând!” „Amin. Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,17 şi 20). Celebrarea unei zile consacrate
lui Dumnezeu - ziua Domnului - îmbrăţişează într-o singură privire viaţa şi istoria
fiecăruia şi a tuturor celor de sub soarele lui Dumnezeu. Pentru a intra la sărbătoarea
de nuntă povestită în Apocalips trebuie să acceptăm să fim „răpiţi” de glasul divin
ca văzătorul Ioan. Trebuie să ne deschidem inimile în adoraţie şi uimire şi să ascultăm
ceea ce Eternul vrea să ne comunice: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune
Bisericilor”. Aceasta este invitaţia care răsună în marea liturghie din ultima carte
revelată. Suntem chemaţi să avem o ureche spirituală, capabilă să asculte şi să înţeleagă
limba lui Dumnezeu. Apocalipsul, ca orice celebrare liturgică a Bisericii, oferă exemplul
unui limbaj divin de implicare intensă. Ne angajează pe fiecare.
12. Întrebarea fundamentală
Liturghia cerului la fel ca cea a pământului pleacă
de la întrebarea fundamentală despre sensul vieţii şi al timpului şi în special despre
sensul durerii. De aceea cartea Apocalipsului fascinează şi surprinde, nu ne lasă
indiferenţi. Întrebarea este formulată în capitolul 5 al cărţii, unde este prezentat
Mielul care şedea pe tron. Lui îi este dată de Dumnezeu cartea sigilată cu şapte sigilii
a întregii istorii pentru a o deschide. Întrebarea este pusă de „îngerul puternic”
care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i desfacă sigiliile?”
(Ap 5,2). Întrebarea ar putea fi formulată şi în felul următor: „ Cine poate descifra
sensul lumii ca natură şi ca istorie? Care filozofie poate explica începutul, centrul
şi sfârşitul a toate? A ceea ce este sigilat de şapte ori?” Este întrebarea pe care,
într-un fel sau altul, toţi ne-am pus-o, cel puţin o dată în viaţă.
La această întrebare Apocalipsul oferă o primă reacţie, cea de muţenie generală: „Dar nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, nu putea să deschidă cartea şi să se uite în ea”. Este experienţa umană a celui care nu găseşte răspuns la durerea care îl chinuieşte. Este şi experienţa Văzătorului din Patmos, atât de asemănător nouă în zbuciumul vieţii şi tovarăş de suferinţă în strâmtorări. Într-un fel de tăcere dezorientată, sughiţă cu glas tare: „Şi am plâns mult pentru că nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea”. Nimeni nu părea să aibă puterea de a dezlega enigma lumii! Şi de la această enigmă nimeni nu se poate sustrage, căci revine mereu cu neliniştea ei. Este întrebarea legată de nevoia de a iubi şi de a învinge moartea, care îi frământă pe toţi. În tăcerea apăsătoare care aşteaptă un răspuns, se pregăteşte starea necesară pentru a intra în liturghia Apocalipsului. Aşa se întâmplă la orice sfântă Liturghie trăită cu adevărat. Numai cine simte forţa şi durerea marilor întrebări se poate apropia cu încredere de cartea sigilată şi de Mielul de pe tron.
13. Răspunsul Mielului jertfit
La marea întrebare este dat un răspuns. Apocalipsul
îl indică în figura Mielului jertfit, a sângelui său vărsat. Este marele răspuns pe
care îl dă celebrarea liturgică: „Nu plânge! Iată a învins leul din tribul lui Iuda,
vlăstarul lui David. El va deschide cartea şi cele şapte sigilii ale sale”. În centrul
Liturghiei se află Isus, Fiul lui Dumnezeu, Cristos, Mielul jertfit stând în picioare
pentru că a învins moartea; Nevinovatul care a luat asupra sa povara păcatelor noastre
şi ne-a eliberat de ele.
Fragmentul liturgic propus pentru Liturghia „Tuturor Sfinţilor” surprinde momentul dinaintea desfacerii celui de-al şaptelea sigiliu care prevesteşte şi actualizează marea „judecată” a lui Dumnezeu asupra istoriei. Ne este prezentat un tablou, să spunem aşa, de „catalogare” sau de „recensământ” al celor aleşi. Este vorba de cei care au acceptat să fie „sigilaţi” (însemnaţi) de Dumnezeu pentru mântuire. Nu-i vorba atât de vreun calcul, cât de o garanţie că Dumnezeu îi va proteja de orice rău pe cei care i se încredinţează: „Eu, Ioan, am văzut un alt înger ridicându-se de la răsăritul soarelui şi având sigiliul Dumnezeului cel viu. El a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora le fusese dat să dăuneze pământului şi mării, spunând: „Nu dăunaţi pământului, nici mării şi nici copacilor, până când nu vom pune sigiliul pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Ap 7, 2-4.9).
14. Mulţimea celor „însemnaţi”
„Şi am auzit numărul celor care au fost însemnaţi
cu sigiliul: o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi, din toate triburile fiilor
lui Israel. După acestea, am văzut şi, iată, o mulţime mare pe care nimeni nu putea
să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile. Ei stăteau în picioare
în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier
în mâini”. Ne surprinde în acest tablou numărul mare şi universalitatea celor salvaţi.
Ei provin din Israelul reprezentat de cei „o sută patruzeci şi patru de mii de însemnaţi”.
Asta înseamnă câte douăsprezece mii din fiecare trib. Apoi din lumea păgână: „o mulţime
mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele
şi limbile” (Ap 7,9). Avem aici semnul evident că pentru Dumnezeu nu există bariere
şi că mântuirea este oferită tuturor fără deosebire.
15. „Mântuirea aparţine Dumnezeului nostru”
Un alt lucru de subliniat este faptul că nu atât oamenii
îşi cuceresc mântuirea, cât Dumnezeu îi salvează în gratuitatea iubirii sale. Spun
asta cei aleşi care strigau cu glas puternic: „Mântuirea aparţine Dumnezeului nostru,
cel care şade pe tron, şi Mielului” (Ap 7,10). Însă Dumnezeu nu oferă „ieftin” mântuirea
sa! Acesta este sensul răspunsului la uimirea unuia dintre bătrâni care întrebase
cine „erau” şi „de unde” veneau toate acele persoane: „Aceştia sunt cei care vin
din strâmtorarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului”
(Ap 7,14). „Marea strâmtorare”, ar putea fi o aluzie la vreo persecuţie precisă (din
partea împăraţilor romani Nero sau Diocleţian), dar se referă mai degrabă la toate
încercările pe care le comportă fidelitatea faţă de Evanghelie. La fel, „hainele albe”
şi „ramurile de palmier” pe care le poartă în semn de victorie, se datorează faptului
că au fost cufundate „în sângele Mielului” şi purificate prin jertfă în focul suferinţei.
Toate fac referinţă la chinuri, luptă, suferinţă care nu sunt ceva accidental în viaţa
creştinilor. Crucea se poartă zilnic, dacă vrem să fim credincioşi Domnului şi Mântuitorului
nostru. Şi sfinţii au fost credincioşi până la capăt.
16. Rugăciunea Bisericii
După ce i-am contemplat pe sfinţi ca prieteni şi modele
de viaţă, acum putem să ne adresăm lor ca unor mijlocitori folosind rugăciunea zilei:
„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria de a celebra
într-o singură sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm, prin mijlocirea
tuturor fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi asupra noastră
îndurarea ta”.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 31 octombrie 2015)
All the contents on this site are copyrighted ©. |