Considerații omiletice la Duminica a 28-a de peste an (Anul B)

(RV - 11 octombrie 2015) E Ziua Domnului. Sărbătoarea săptămânală a Paştelui continuă să răspândească lumina învierii lui Cristos reînnoind în comunităţile creştine speranţa vieţii. Textele liturgice au darul de a ne purifica mintea de gândurile apăsătoare şi de a ne înveseli inima cu bucurie şi pace. Liturghia se deschide cu o mărturisire de credinţă din cunoscutul psalm „Dintru adâncuri”: „Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine, însă, este iertare, Dumnezeul lui Israel!” (cf. Ps 129/130,3-4). Dumnezeu scrutează sentimentele şi gândurile omului, căci nicio făptură nu se poate ascunde înaintea lui. Cuvântul său pătrunde în inimile noastre ca o sabie cu două tăişuri făcându-ne să apreciem lucrurile pământeşti şi realităţile veşnice în lumina înţelepciunii lui Dumnezeu. Conştienţi de limitele şi de slăbiciunea condiţiei umane stăruim în rugăciune: „Satură-ne dis-de-dimineaţă cu bunătatea ta, Doamne, ca să tresăltăm de bucurie!” (Ps 89/90,14).

1. „Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”
Evanghelia duminicală (Mc 10,17-30) conţine un mesaj foarte exigent care i-a impresionat puternic pe discipolii lui Isus. De două ori se menţionează că aceştia s-au înfiorat când Învăţătorul le-a vorbit despre „cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!” (Mc 10,23). De fapt, discipolii abia asistaseră la întâlnirea lui Isus cu un om bogat care alergând a îngenunchiat înaintea lui şi l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10, 17). Omul l-a asigurat pe Isus că a păzit poruncile lui Dumnezeu încă din tinereţe. Cu toate acestea, Isus îi răspunde că nu-i de-ajuns şi că rămâne de făcut ceva foarte important: „Mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!” De-a dreptul consternat şi „întristat de acest cuvânt, omul a plecat abătut, pentru că avea multe bogăţii” (cf. Mc 10, 21-22).

Episodul întâlnirii cu acest om bogat şi mai ales răspunsul dat de Isus este un avertisment pentru discipolii săi din toate timpurile. Evanghelistul notează că discipolii „se mirau de cuvintele lui Isus” (cf. Mc 10, 24) şi uluiţi peste măsură spuneau între ei: „Atunci, cine se poate mântui?” (Mc 10, 26). Privindu-i din nou, Isus le-a spus: „Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile” (Mc 10, 27).

2. Detaşarea de bogăţii
Din pericopa evanghelică reiese că intrarea în „împărăţia lui Dumnezeu” comportă detaşarea absolută de tot ceea ce poate fi o siguranţă umană, văzută de obicei în avuţiile lumii. Renunţarea la bogăţii este o condiţie indispensabilă pentru „a-l urma pe Cristos”. În acest sens, mesajul este adresat tuturor creştinilor. Episodul este dramatic. Dacă nici chiar un om care păşea deja pe calea „mântuirii”, care încă din tinereţe a observat poruncile lui Dumnezeu, nu este capabil să o parcurgă până la capăt, atunci, cine se poate salva? Din această situaţie dramatizată de evanghelist rezultă mai mult decât evident riscul „mortal” al bogăţiilor. Omul care la început alergase la Isus cu entuziasm şi disponibilitate, se închide total când aude că trebuie să renunţe la bogăţii. A plecat abătut pentru că avea mult bogăţii. În fond, inima lui era ataşată de averi. Bogăţiile erau comoara inimii sale.

Liturghia acestei duminici ne invită să descoperim duhul „înţelepciunii” pentru a înţelege rostul adevărat al bogăţiilor vremelnice şi în ce consistă „adevărata” avere. Cu lumina înţelepciunii putem vedea că adevărata bogăţie nu consistă în aurul, în argintul, în casele sau în conturile în bancă pe care cineva le poate avea. Biserica aplică şi generaţiei noastre rugăciunea apostolului Paul pentru comunitatea creştinilor din Efes: „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să vă dea duhul înţelepciunii şi al descoperirii ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării sale” (cf. Ef 1,17-18). Adevărata bogăţie este aceea pe care o „nădăjduim” în slava la care Domnul ne cheamă prin darul credinţei. Însă pentru a dobândi această comoară nepieritoare e nevoie de detaşarea inimii de bogăţii şi împărţirea lor cu semenii noştri pentru a-l urma pe Isus în dăruirea totală de sine. Şi tocmai în aceasta consistă „înţelepciunea inimii” pe care astăzi o invocăm la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

3. Înţelepciunea inimii
În prima carte a Regilor (cf. 3,6-13) se povesteşte că Domnul i-a apărut în somn lui Solomon spunându-i: „Cere ce vrei să-ţi dau!” (1 Rg 3,5). Tânărul rege nu i-a cerut viaţă lungă, nici bogăţii, nici biruinţă asupra duşmanilor, dar „o inimă ascultătoare ca să poată judeca poporul discernând între bine şi rău” (cf. 1Rg 3,9). Şi Domnul i-a răspuns: Iată, voi face după cuvintele tale: „Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi chibzuită”, dar „îţi voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi faimă” (cf. 1Rg 3,12-13).

Fragmentul din cartea Înţelepciunii (cf. Înţ 7,7-11, azi prima lectură)  este un adevărat comentariu la rugăciunea regelui Solomon. Sunt descrise pe rând caracteristicile adevăratei înţelepciuni, însă nu în mod abstract şi impersonal, ci prin gândurile şi simţămintele unui om care a căutat-o şi a găsit-o: „M-am rugat şi mi-a fost dată priceperea, am invocat şi a venit la mine duhul înţelepciunii”, aşa începe a prima lectură. Deci, pe primul loc este rugăciunea. Înţelepciunea este un dar ce trebuie implorat cu smerenie. Ea se construieşte cu rugăciunea asiduă mai mult decât cu instruirea. Din afirmaţiile care urmează reiese că înţelepciunea comportă o alegere şi o tendinţă constantă a inimii spre esenţial: „Am preferat-o sceptrelor şi tronurilor şi bogăţia am considerat-o nimic în comparaţie cu ea… tot aurul, în văzul ei, este puţin nisip… Am iubit-o mai mult decât sănătatea şi frumuseţea… (cf. Înţ 7,8-10). Un alt aspect al înţelepciunii este convingerea că toate bunurile care frământă existenţa şi captivează o mare parte din oameni (bogăţii, faimă, frumuseţe şi chiar sănătatea) sunt vremelnice, în schimb înţelepciunea „nu apune niciodată” (cf. Înţ 7,10). Şi o ultimă constatare: zbuciumul căutării bunurilor secundare goleşte inima şi o împiedică să obţină ceea ce este esenţial. În schimb căutarea esenţialului răsplăteşte din plin căci spune gânditorul biblic: „Împreună cu înţelepciunea au venit la mine toate cele bune” (cf. Înţ 7,11).

Ce înţelegem prin expresia „înţelepciunea inimii”? În lumina psalmului 89/90, propus după prima lectură, „înţelepciunea inimii” este înţelepciunea vieţii. Există oameni foarte destoinici, foarte abili în a face ceva, în a construi şi produce, şi cu toate acestea sunt arizi în sentimente, săraci în umanitate şi în conştiinţă. Pe de altă parte există oameni culţi, cel puţin în aparenţă, dar care sunt superficiali. „Înţelept” nu este unul care cunoaşte multe lucruri, dar cel care ştie să-l vadă dincolo de lucruri pe acela care le susţine. Această înţelepciune este un dar al lui Dumnezeu, ce se obţine cu rugăciune şi îşi are secretul în ascultare. Numai cine are umilinţa să asculte, o poate dobândi. E vorba de ascultarea lucrurilor, a omului, a experienţei şi a raţiunii. Nu atitudinea celui care se apropie de făpturi cu aroganţă, doar pentru a le capta şi poseda, exploata şi domina, ci atitudinea celui care vrea înainte de toate să înţeleagă, să asculte, să înveţe.

4. Isus Cristos: cuvântul şi înţelepciunea
Omul înţelept caută să citească şi să înveţe din cartea creaturilor, convins că în toate lucrurile şi în toate evenimentele se află o porţiune de adevăr de descoperit şi un reflex al frumuseţii lui Dumnezeu de contemplat. Însă, înainte de toate omul înţelept caută să asculte cu asiduitate cuvântul lui Dumnezeu, despre care citim azi în fragmentul din Scrisoarea către Evrei: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii. Şi nu este nicio creatură ascunsă înaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii aceluia în faţa căruia vom da cont” (Evr 4,12-13, lectura a doua). Cuvintele noastre rămân adesea la suprafaţă şi nu rareori ne distrag de la esenţialul vieţii pentru că ne lăsăm captivaţi de lumea aparenţelor. Cuvântul lui Dumnezeu merge direct la conştiinţă şi ne vorbeşte mereu şi numai despre singurul lucru care importă: căutarea lui Dumnezeu.

Noul Testament repetă în multe feluri că înţelepciunea lui Dumnezeu s-a întrupat în Isus din Nazaret şi că de la el trebuie să o învăţăm. Înţelepciunea divină - punctul de vedere al lui Dumnezeu asupra lumii şi a oamenilor, modul său de a iubi, de a gândi şi alege - toate acestea au devenit vizibile în persoana, în cuvintele şi în viaţa lui Isus Cristos. Înţelept este acela care îl urmează pe Isus, care înţelege, cum spune pericopa evanghelică de azi (Mc 10,17-30) că merită să laşi totul pentru a fi discipoli ai săi.

5. Şi omul drept are de învăţat
Înţelepciunea lui Dumnezeu revelată în Isus Cristos îi dăruieşte omului capacitatea de a înţelege şi a se decide imediat pentru ceea ce a înţeles. Revenim la Evanghelia zilei pentru o meditaţie mai pe larg. Ea începe cu episodul despre omul bogat care aleargă la Isus pentru a-i cere un sfat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10, 17). Dorea să afle calea cea bună, calea vieţii şi recunoaşte că Isus învaţă cu adevărat calea cea dreaptă. Voia să-şi mântuiască sufletul, însă nu-şi dădea seama că are în faţa lui mai mult decât un rabin, un înţelept şi un fin cunoscător al Legii. Stătea de vorbă cu acela care singur poate conduce pe drumul vieţii veşnice.

Amintim că Isus era în drum spre Ierusalim pentru a împlini misiunea încredinţată de Tatăl de a-i mântui pe oameni prin moartea şi învierea sa. În faţa unui atare mister bogăţiile acestei lumi nu au mare pondere şi nu sunt de mare folos. Din contra, ele pot fi un obstacol. Isus cunoaşte sinceritatea acelui om generos care din tinereţe a observat poruncile lui Dumnezeu. Vede în el pe unul care îl caută cu adevărat pe Dumnezeu şi aspiră la lucruri mari. Era un om drept şi religios care credea în învierea şi în viaţa viitoare cu Dumnezeu şi voia să-şi vadă împlinită această aspiraţie. Isus manifestă o mare stimă pentru el, de aceea îi reînnoieşte aceiaşi chemare pe care o lansase odinioară primilor discipoli. Îi cere să lase toate şi să-l urmeze: „Mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!” (Mc 10,21). Era singurul lucru care îi lipsea pentru a fi cu adevărat fericit. Însă „întristat de acest cuvânt, el a plecat abătut, pentru că avea multe bogăţii” (Mc 10, 22).

6. Vinde tot ce ai şi dă săracilor
Cuvântul lui Dumnezeu deranjează mereu; ne obligă să facem alegeri radicale pentru a înainta în viaţă. Cuvântul Domnului ne invită la depăşirea de noi înşine şi la fel ca harul lui Dumnezeu „ne întâmpină şi ne însoţeşte mereu pentru a nu înceta niciodată de a face binele” (cf. rugăciunea zilei).

Despre ce fel de bine este vorba? „Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Acel om bogat vrea să merite viaţa veşnică. Nu ştia că viaţa veşnică este un dar, cum este de fapt orice moştenire. De aceea Isus îi aminteşte poruncile lui Dumnezeu, dar nu toate ci doar poruncile care se referă la relaţiile cu aproapele: „Cunoşti poruncile. «Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!»” Atunci el zis: „Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea” (Mc 10, 19-20).

Omul bogat nu-şi dă seama că Isus a atins aici punctul critic. Isus pare să-i spună: „Gândeşte-te bine! Poruncile referitoare la Dumnezeu sunt uşor de practicat dacă se face abstracţie de cele referitoare la aproapele. Numai cine se examinează în mod serios cu privire la poruncile referitoare la aproapele poate spune cu adevărat dacă le-a observat cum trebuie pe cele care se referă la iubirea lui Dumnezeu”.

În text se spune că Isus l-a privit cu afecţiune văzând în el un om bine intenţionat. Atunci caută să-l facă să înţeleagă că pentru a observa poruncile referitoare la aproapele nu-i suficient, de pildă, să nu furi, să nu-i faci pagubă sau vreun alt rău cuiva, ci trebuie să împarţi cu el ceea ce ai: „Mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!” (Mc 10,21). Calea vieţii consistă în a ne îmbogăţi înaintea lui Dumnezeu, în a deveni discipoli ai lui Isus şi a merge cu el pe drumul care acum începe să devină martiriu, dăruire de sine până la moarte. Numai cine e în stare să-şi piardă viaţa pentru alţii în această lume, o va regăsi în viaţa veşnică.

Însă omul bogat a spus „nu!”, căci avea multe bogăţii. Expresia lasă de înţeles că dispunea de o masă enormă de averi care îl împiedica în drumul spre viaţa veşnică. Acele bogăţii erau într-adevăr un „skándalon”, o mare piatră de poticneală pe calea vieţii veşnice. Cum poţi continua să acumulezi şi să te bucuri în tihnă de mari bogăţii, când în jurul tău sunt atâţia semeni neajutoraţi, bolnavi şi săraci care duc lipsă de strictul necesar? Este o provocare continuă pentru comunitatea creştină.

7. Spaima discipolilor
Întristat de cuvintele lui Isus, omul bogat a plecat abătut (cf. Mc 10,22). Isus a privit în jurul său (Mc 10,23) şi văzându-se singur doar cu discipolii săi le-a zis: „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!” (Mc 10,23). Cât de greu este ca bogaţii să moştenească viaţa veşnică, să se salveze! Viaţa veşnică se poate cumpăra cu bani doar când aceştia sunt daţi săracilor. Auzind toate acestea discipolii s-au înspăimântat. Isus, cu multă afecţiune în numeşte „copii”, dovedind emoţia lăuntrică dar şi legătura afectivă cu discipolii care, deşi sunt îngroziţi, nu pleacă. Isus suferă din cauza plecării omului pe care îl privise cu simpatie şi căruia i-a propus idealul său de viaţă. Isus ştie că a venit ca să arate oamenilor calea adevărată a vieţii şi o face şi cu discipolii săi căror le repetă: „Cât de greu este să se intre în împărăţia lui Dumnezeu!” Şi adaugă: „Mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (cf. Mc 10,24-25). Discipolii erau peste măsură de uluiţi şi spuneau între ei: „Atunci, cine se poate mântui?” Privindu-i, Isus le-a spus: „Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile” (Mc 10,26-27).

A se mântui nu este în puterea omului. Mântuirea este un dar gratuit al lui Dumnezeu şi nu poate fi meritat. Numai când am primit deja Evanghelia mântuirii şi ne aflăm în ordinea harului, atunci ceea ce facem duce la viaţa veşnică. În acest sens putem vorbi de „merite”. În realitate, înaintăm spre viaţă pentru că suntem susţinuţi de puterea lui Dumnezeu care este în noi. Din pericopa evanghelică iese în evidenţă un alt adevăr. Bogăţia este poate obstacolul care împiedică cel mai mult drumul crucii şi legătura cu Isus şi împlinirea cuvântului său. Ştim asta şi din parabola semănătorului explicată de Isus (Mc 4,19). Bogăţiile înăbuşă sămânţa Evangheliei. Pot ocupa total inima omului. Devin altar de închinare. Adevărat idol. Idolul banului. Idolul averilor.

8. „Noi am lăsat toate şi te-am urmat!”
Atunci Petru ia iniţiativa şi încearcă să facă o evaluare comparativă: „Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat!” Isus i-a zis: „Adevăr vă spun că nu este nimeni care a lăsat casă sau fraţi sau surori, sau mamă sau tată sau copii, sau ogoare pentru mine şi pentru evanghelie şi să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, dar şi persecuţii, iar în veacul care va veni, viaţa veşnică” (Mc 10,28-30).

Pentru a dobândi mântuirea trebuie să ne detaşăm de bogăţii pentru ca ele să nu devină un idol. Dar nu-i de-ajuns, trebuie să-l urmăm pe Isus. Explică Beda Venerabilul: „Mulţi lasă bogăţiile dar nu-l urmează pe Domnul. Îl urmează pe Domnul cine îl imită şi merge pe urmele lui”. Petru comparând viaţa sa şi pe cea a tovarăşilor săi cu învăţătura lui Isus se consideră îndreptăţit să spună: „Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat!” Prima afirmaţie este adevărată, însă cea de-a doua rămâne discutabilă. Desigur, în ciuda multor dificultăţi şi neînţelegeri, discipolii nu l-a părăsit pe Învăţătorul. Sunt într-adevăr de bunăvoinţă. Dar sunt ei dispuşi să se lase implicaţi total în destinul de moarte şi viaţă? Au înţeles oare îndeajuns că urmarea lui Isus Cristos comportă implicarea lor în destinul său? Nu pare. Reacţiile la vestirea patimii lui Isus au arătat în mod clar că trebuie să depăşească încă multe rezistenţe. Oricum, au bunăvoinţă.

Aşa cum a făcut cu omul bogat, Isus continuă să-i pregătească şi să-i formeze. Sunt la şcoala sa. Le prezintă şi lor perspectiva marii recompense pe acest pământ şi în lumea viitoare. La început însă le vorbeşte despre necesitatea detaşării de bunuri şi chiar de legăturile afective cele mai legitime. Din cauza vestirii Evangheliei Isus a întâmpinat împotriviri din partea rudelor sale (cf. Mc 3,31) şi s-a distanţat de ele (cf. Mc 33-35). La fel vor trebui să facă şi discipolii săi, dacă va fi nevoie. Dacă pentru mesajul Evangheliei vor învinge frica şi vor înfrunta rezistenţa familiilor şi persecuţiile din partea lumii, atunci îşi vor da seama că primesc în schimb însutit şi pe acest pământ. Vor găsi în comunitatea de credinţă o adevărata familie („case” în sensul de familii), fraţi, surori, mame şi fii, toţi reuniţi de bunătatea unui singur Tată, cel care este în ceruri. După bucuria care se adaugă persecuţiei va urma viaţa veşnică.

La fel ca omului bogat din pericopa evanghelică Isus, adevăratul Învăţător, le-a arătat şi discipolilor calea vieţii. Să-l rugăm să ne arate şi nouă calea înţelepciunii! De aceea repetăm cu psalmistul: „Satură-ne dis-de-dimineaţă cu bunătatea ta, Doamne, ca să tresăltăm de bucurie! Învaţă-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înţelepciunea inimii!” (Ps 89/90,14.12).

9. Rugăciunea Bisericii
La rugăciunea zilei îi cerem lui Dumnezeu să ne păstreze în harul sfinţitor, ca să creştem constant până la atingerea omului desăvârşit, creat după chipul şi asemănarea sa şi renăscut la o viaţă nouă în Isus Cristos: „Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine şi să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 9 octombrie 2015)