Laudato si' în variantă radiofonică: Necesară schimbarea interioară

9 august 2015. Laudato si’ în variantă radiofonică: fragmente din Scrisoarea enciclică a Sfântului Părinte Francisc despre  îngrijirea casei comune, apărută și în limba română, la Editura Presa Bună din Iași.

Continuăm lectura enciclicei Laudato si' a Papei Francisc despre îngrijirea casei comune, propunându-vă să ascultați fragmente din paragrafele 7-12, dedicate necesității de a fi uniți în rezolvarea problemelor mediului. Pontiful a amintit contribuția Patriarhului ecumenic cu privire la responsabilitatea îngrijirii planetei, Patriarhul Bartolomeu atrăgând atenția asupra rădăcinilor etice și spirituale ale problemelor mediului,  invitându-ne să căutăm soluții nu numai în tehnică, ci și într-o schimbare a ființei umane.

Fragmente:

Uniţi de una şi aceeaşi preocupare
7. Aceste contribuţii ale papilor adună reflecţia nenumăraţilor oameni de ştiinţă, filozofi, teologi şi organizaţii sociale care au îmbogăţit gândirea Bisericii despre aceste chestiuni. Însă nu putem ignora că şi în afara Bisericii catolice, alte Biserici şi Comunităţi creştine – precum şi alte religii – au dezvoltat o profundă preocupare şi o preţioasă reflecţie despre aceste teme care se află la inima tuturor. Pentru a cita numai un exemplu deosebit de semnificativ, vreau să reiau pe scurt parte din contribuţia iubitului patriarh ecumenic Bartolomeu, cu care împărtăşim speranţa comuniunii ecleziale depline.

8. Patriarhul Bartolomeu s-a referit îndeosebi la necesitatea ca fiecare să se căiască de propriul mod de a maltrata planeta, pentru că „în măsura în care noi toţi provocăm mici daune ecologice”, suntem chemaţi să recunoaştem „aportul nostru, mic sau mare, la tulburarea şi la distrugerea mediului”[1]. Cu privire la acest punct, el s-a exprimat în mod repetat în manieră fermă şi stimulatoare, invitându-ne să recunoaştem păcatele împotriva creaţiei: „că fiinţele umane distrug diversitatea biologică în creaţia lui Dumnezeu; că fiinţele umane compromit integritatea pământului şi contribuie la schimbarea climatică, despuind pământul de pădurile sale naturale sau distrugând zonele sale umede; că fiinţele umane poluează apele, solul, aerul: toate acestea sunt păcate”[2]. Pentru că „o crimă împotriva naturii este o crimă împotriva noastră şi un păcat împotriva lui Dumnezeu”[3].

9. În acelaşi timp, Bartolomeu a atras atenţia cu privire la rădăcinile etice şi spirituale ale problemelor mediului, care ne invită să căutăm soluţii nu numai în tehnică, ci şi într-o schimbare a fiinţei umane, pentru că altminteri vom înfrunta numai simptomele. Ne-a propus să trecem de la consum la jertfă, de la aviditate la generozitate, de la risipă la capacitatea de a împărtăşi, într-o asceză care „înseamnă a învăţa să dăm, şi nu pur şi simplu să renunţăm. Este un mod de a iubi, de a trece treptat de la ceea ce eu vreau la ceea ce are nevoie lumea lui Dumnezeu. Este eliberare de frică, de aviditate şi de dependenţă”[4]. În afară de asta, noi creştinii suntem chemaţi să „acceptăm lumea ca sacrament de comuniune, ca mod de a împărtăşi cu Dumnezeu şi cu aproapele într-o scară globală. Este convingerea noastră umilă că divinul şi umanul se întâlnesc în cel mai mic detaliu al hainei fără cusătură a creaţiei lui Dumnezeu, chiar şi în ultimul grăunte de praf de pe planeta noastră”[5].

Sfântul Francisc din Assisi
10. Nu vreau să înaintez în această enciclică fără a recurge la un exemplu frumos şi motivant. Am luat numele său drept călăuză şi ca inspiraţie în momentul alegerii mele ca episcop de Roma. Cred că Francisc este exemplul prin excelenţă al grijii faţă de ceea ce este slab şi al unei ecologii integrale, trăite cu bucurie şi autenticitate. Este sfântul patron al tuturor celor care studiază şi lucrează în domeniul ecologiei, iubit şi de mulţi care nu sunt creştini. El a manifestat o atenţie deosebită faţă de creaţia lui Dumnezeu şi faţă de cei mai săraci şi abandonaţi. Iubea şi era iubit pentru bucuria sa, dăruirea sa generoasă, inima sa universală. Era un mistic şi un pelerin care trăia cu simplitate şi într-o minunată armonie cu Dumnezeu, cu alţii, cu natura şi cu el însuşi. În el se întâlneşte până la ce punct sunt inseparabile preocuparea pentru natură, dreptatea faţă de cei săraci, angajarea în societate şi pacea interioară.

11. Mărturia sa ne arată şi că ecologia integrală cere deschidere faţă de categorii care transcend limbajul ştiinţelor exacte sau al biologiei şi ne leagă cu esenţa umanului. Aşa cum se întâmplă când ne îndrăgostim de o persoană, ori de câte ori Francisc privea soarele, luna, animalele cele mai mici, reacţia sa era să cânte, implicând în lauda sa toate celelalte creaturi. El intra în comunicare cu toată creaţia şi predică până şi florilor şi „le invita să-l laude şi să-l iubească pe Dumnezeu, ca fiinţe înzestrate cu raţiune”[6]. Reacţia sa era mult mai mult decât o apreciere intelectuală sau un calcul economic, deoarece pentru el orice creatură era o soră, unită cu el cu legături de afect. Pentru asta se simţea chemat să se îngrijească de tot ceea ce există. Discipolul său, sfântul Bonaventura, relata că el, „considerând că toate lucrurile au o origine comună, se simţea plin de milă şi mai mare şi numea creaturile, oricât de mici, cu numele de frate sau soră”[7]. Această convingere nu poate să fie dispreţuită ca un romanticism iraţional, pentru că influenţează asupra alegerilor care determină comportamentul nostru. Dacă noi ne apropiem de natură şi de mediu fără această deschidere la stupoare şi la uimire, dacă nu mai vorbim limbajul fraternităţii şi al frumuseţii în relaţia noastră cu lumea, atitudinile noastre vor fi cele ale dominatorului, ale consumatorului sau ale simplului exploatator al resurselor naturale, incapabil să pună o limită intereselor sale imediate. Viceversa, dacă noi ne simţim intim uniţi cu tot ceea ce există, sobrietatea şi îngrijirea vor apare în manieră spontană. Sărăcia şi austeritatea sfântului Francisc nu erau un ascetism numai exterior, ci erau ceva mai radical: o renunţare de a face din realitate un simplu obiect de folosire şi de dominare.

12. Pe de altă parte, sfântul Francisc, fidel faţă de Scriptură, ne propune să recunoaştem natura ca o carte splendidă în care Dumnezeu ne vorbeşte şi ne transmite ceva din frumuseţea sa şi din bunătatea sa: „Căci din măreţia şi frumuseţea celor create, prin analogie, se vede creatorul lor” (Înţ 13,5) şi „realitatea sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii, în făpturile lui” (Rom 1,20). Pentru asta cerea ca în convent să se lase mereu necultivată o parte din grădină, pentru ca acolo să crească ierburi sălbatice, în aşa fel încât cei care le admirau să poată înălţa gândul la Dumnezeu, autor a atâta frumuseţe[8]. Lumea este ceva mai mult decât o problemă de rezolvat, este un mister de bucurie pe care îl contemplăm în veselie şi în laudă.

[1] Mesaj pentru Ziua de Rugăciune pentru Salvgardarea Creaţiei (1 septembrie 2012).

[2] Discurs la Santa Barbara, California (8 noiembrie 1997); cf. John Chryssavgis, On Earth as in Heaven: Ecological Vision and Initiatives of Ecumenical Patriarch Bartholomew, Bronx, New York, 2012.

[3] Ibid.

[4] Conferinţă la Mănăstirea Utstein, Norvegia (23 iunie 2003).

[5] Discurs „Global Responsability and Ecological Sustainability: Closing Remarks”, Întâlnirea I de la Halki, Istanbul (20 iunie 2012).

[6] Toma din Celano, Viaţa întâi a sfântului Francisc, XXIX, 81: FF 460.

[7] Legenda Maior, VIII, 6: FF 1145.

[8] Cf. Toma din Celano, Viaţa a doua a sfântului Francisc, CXXIV, 165: FF 750.

 

Redacția R.V./A.M.