Camil de Lellis, “Sfântul Crucea Roșie”, patronul bolnavilor

14 iulie 2015. Piazza della Maddalena este binecunoscută nu doar în rândul locuitorilor Romei dar și printre turiștii care s-au încredințat sfaturilor de călătorie puse la dispoziție de situri web specializate în detalii privind vacanțele romane. Turiștii cunosc acest loc nu doar pentru vecinătatea sa cu Panteonul, cel mai bine conservat edificiu antic din Roma, dar și pentru vestitul magazin "Della Palma", din Via Maddalena, unde există posibilitatea experimentării indeciziei în fața vitrinelor cu peste 150 de feluri de înghețată, unul mai exotic decât altul, unul mai îmbietor decât altul.

Însă, Piața della Maddalena ar merita să fie cunoscută și frecventată mai ales pentru Biserica care o străjuiește și care datează din secolul al XVI-lea, biserică dedicată Sfintei Maria Magdalena. Lăcașul,  construit pe o capelă din secolul al XIV-lea, a fost încredințat Sfântului Camil de Lellis, care avea să-și stabilească acolo sediul central al Ordinului Camilienilor.  

În fiecare an, în ziua de 14 iulie, la biserica Sfânta Magdalena din Roma, se comemorează așa-numitul Tranzit, adică trecerea Sfântului Camil de Lellis de la viață la moarte.

 

Pe 14 iulie 1614, murea în faimă de sfinţenie Camil de Lellis, de la a cărui plecare la Casa Tatălui s-au împlinit anul trecut, în 2014, 400 de ani. În edificiul adiacent bisericii se află un muzeu dedicat Sfântului Camil, unde se păstrează relicva reprezentată de inima Sfântului care a fondat Congregație "Slujitorii Bolnavilor" și care și-a pus întreaga existență în slujba celor locuiți de durerea și suferințele cauzate de boli.

Dar cine a fost Camil de Lellis? Hagiografilor nu le-a fost dificil să afle numeroase mărturii despre viața și opera sa caritativă, în ciuda celor patru secole care ne separă de la nașterea sfântului Camil, în secolul al XVI-lea, mai exact în 1550, la Chieti, localitate aflată la poalele munților Abruzzi, din centrul Italiei.

Din existența primilor ani ai vieții sale, se știe că a rămas orfan de mamă și, la puțin timp, și de tată. Unica moștenire lăsată de părinți au fost bunătatea maternă și curajul patern. Despre Camil se istorisește că avea o statură uriașă, de aproximativ doi metri, și un curaj neînfrânat. Sabia lăsată de tatăl său reprezenta pentru el unicul prieten și protector.

De foarte tânăr, avea să se angajeze în armata Veneției, luptând împotriva turcilor. Apoi, s-a înrolat în armata spaniolă, luptând pe galerele aflate în urmărirea maurilor în apele Mării Mediterane. De câștigat, câștiga bine soldatul Camil, însă avea – cum spun italienii – mâinile găurite și pe cât câștiga tot pe atât și pierdea, mai ales la jocul de cărți, ajuns să devină o adevărată patimă.  Despre unii se spune metaforic că pierd la jocul de cărți până și cămașa de pe ei. Despre Camil de Lellis e poate spune fără vreun sens figurat că a pierdut tot ce avea. La Napoli și Palermo avea să piardă  nu doar solda, armele și harnașamentul, dar și cămașa de pe el.

Din paginile cărții Viețile sfinților aflăm că, din viața de soldat, îi rămăsese doar obiceiul rău de a înjura în șapte limbi, în rest pierzând aproape în întregime spiritul combativ până într-acolo încât ajunge să cerșească la colțuri de stradă și la uși de biserici.

După perioada de pribegie în sudul Italiei, Camil pleacă la Roma cu intenția tratării unor răni mai vechi care se încăpățânau să rămână deschise. Este primit la Spitalul Sfântul Iacob, cu condiția să ajute la treburile gospodărești ale spitalului dar, fiindcă nu-și schimbase năravul jocului de cărți nici acolo, a fost îndepărtat de conducerea spitalului, fiind considerat un pericol pentru ordinea și liniștea locului.

Însă, transformarea spirituală a tânărului Camil de Lellis avea să înceapă în curând, odată cu întâlnirea dintre el și un grup de călugări capucini pe care-i ajută la lucrările de construire a unei clădiri, în schimbul pâinii de fiecare zi. Intuind că în spatele unei aparențe fizice în degradare se ascundea un suflet nobil, capucinii l-au cooptat în grupul lor de rugăciune și meditație. După o vreme, avea să se producă schimbarea în tânărul Camil. Într-o bună zi, în timp ce călugării franciscani coborau cu materialele de construcție  pe drumul dintre San Giovani Rotondo şi Manfredonia, l-au văzut pe Camil îngenunchind și plângând. Mai târziu, avea să mărturisească că în acel moment i s-a arătat înaintea ochilor cât de urâtă îi fusese viaţa de până atunci. Truda fizică, împletită cu rugăciunea și introspecția sinceră, i-au deschis ochii sufletului.

Camil ar fi vrut să se alăture capucinilor și în viața călugărească, însă nu a fost admis în rândul lor din cauza sănătății șubrezite și a vechilor răni care se încăpățânau să rămână deschise.   

Revenind la Roma, la Spitalul Sfântul Iacob, Camil cere să rămână în spital ca voluntar și, în ciuda reticențelor inițiale datorate neplăcutei amintiri pe care o lăsase, Camil este acceptat în cele din urmă.

Martori ai vremii vorbesc despre Sfântul Camil ca despre îngrijitorul cu mâini de mamă și cu inimă de înger. Paturile cu pacienții cei mai respingători, de care personalul angajat nu se apropia decât cu groază, îl atrăgeau în chip deosebit; când ajungea la nefericitul acoperit de răni dezgustătoare şi rău mirositoare, spunea cu glas convingător: „Porunceşte-mi, căci tu eşti stăpânul meu”. Zilele de duminică şi orele libere le petrecea în cea mai mare parte cu preotul Filip Neri, viitorul Sf. Filip Neri; împreună cu el a conceput şi a pregătit un plan de îmbunătăţire a asistenţei bolnavilor.

Peste ani, după multe încercări și obstacole, Camil avea să ajungă să se așeze pe băncile Colegiului Roman pentru a studia Teologia, ajungând să fie sfințit preot. Va ajunge să construiască un spital și să fondeze o societate pe care Papa Grigore al XIV-lea o ridică la rang de Ordin călugăresc.

Nimic nu-l putea smulge de lângă patul unui bolnav. Se povestește că, înştiinţat că o mare personalitate îl aştepta, Camil a răspuns: „Aveţi răbdare; acum sunt reţinut de Domnul nostru Isus Cristos”.

R.V./A.M.