Consideraţii omiletice la duminica a XI-a de peste an (B)

Împărăţia cerului: sămânţa aruncată în pământ creşte de la sine. Vine timpul secerişului
(RV – 14 iunie 2014) E Ziua Domnului. S-a spus şi s-a scris că Dumnezeu seamănă duminica. Astăzi Isus Cristos, ca omul din parabola semănătorului, aruncă generos sămânţa cuvântului său în pământul vieţii noastre. Unul din momentele importante ale sfintei Liturghii este ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Momentul nu este mai puţin important decât cel în care sunt consacrate darurile pâinii şi vinului aduse pe altar. Cuvântul Domnului este semănat prin glasul preotului şi al celor care citesc în adunarea convocată pentru rugăciune. Proclamarea şi ascultarea lecturilor înseamnă comunicare cu Dumnezeu care vorbeşte şi seamănă în noi Cuvântul vieţii.

Să ne dispunem cu ajutorul rugăciunii pentru a primi în noi cuvântul Domnului: „Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge, nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele!” (cf. Ps 26,7.9). Credem că Dumnezeu nu-i lipseşte de lumina şi de ajutorul său pe cei ce primesc cuvântul care iese din gura sa. Credem că Domnul cultivă cu iubire şi răbdare pământul uscat al inimilor noastre şi face să răsară şi să crească în noi sămânţa împărăţiei sale, peste meritele şi speranţele noastre. Cuvântul este menit să aducă în noi roade de dreptate, de iubire şi de viaţă.

1. Puterea cuvântului
Serviciul liturgic al Cuvântului nu este o simplă lectură de texte vechi. Cuvântul însufleţit de Duhul Sfânt are o forţă proprie ce pătrunde în adâncul inimii ca o sabie cu două tăişuri: „cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi judecă sentimentele şi gândurile şi cugetările inimii" (Evr 4, 12). Apostolul Paul, care „a luptat lupta cea bună” (2Tim 4,7), recomandă creştinilor să aibă credinţa drept apărătoare în lupta cu cel rău: „Să ţineţi întotdeauna scutul credinţei cu care veţi putea stinge săgeţile aprinse ale Celui Rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia duhului care este cuvântul lui Dumnezeu" (Ef 6, 16-17).

„Credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). Când apostolii vestesc Evanghelia unor creştini din lumea greco-romană, se adaptează şi folosesc imagini de luptă şi confruntare. Isus însuşi s-a adaptat ascultătorilor din timpul său. Când vorbeşte mulţimii, Isus recurge la imagini luate din viaţa de toate zilele şi uşor de înţeles. Isus compară cuvântul lui Dumnezeu cu o sămânţă puternică, sănătoasă, plină de vitalitate. Dacă pe timpul lui Isus un bob de grâu putea produce cel mult alte treizeci de boabe, sămânţa pe care Dumnezeu o seamănă în inimi este în stare să rodească alte o sută. Dintr-o sămânţă minusculă de muştar se dezvoltă o plantă mare în care păsările cerului pot găsi adăpost.

Astăzi suntem ca păsările cerului care se refugiază între ramurile verzi ale arborelui care este Isus Cristos. El s-a arătat în lume ca o sămânţă mică, sărac, umil, contrastat şi persecutat, om al durerilor, dar a învins moartea. Drumul spre Calvar parcurs de Isus duce la dreapta Tatălui. Crucea sa devine pomul vieţii. Împărăţia lui Dumnezeu anunţată de Isus între dificultăţi, obstacole şi refuzuri este ca o sămânţă aruncată în pământ şi care creşte de la sine. Este ca un mic grăunte de muştar care cunoaşte o dezvoltare nebănuită. Începuturile împărăţiei sale sunt modeste, aproape inaparente. Reiese de aici felul cum lucrează Dumnezeu în istoria mântuirii oamenilor.

2. Parabola ramurii de cedru
Prima lectură este luată din cartea profetului Ezechiel. Acesta se află alături de conaţionalii săi exilaţi la râurile Babiloniei, dar gândul îi este mereu la cetatea Ierusalimului. Dacă înainte de căderea oraşului sfânt Ezechiel anunţa nenorociri, acum în noua situaţie devine profet de speranţă. Terenul curăţat de iluzii şi de nostalgii vremelnice este singurul potrivit pentru ca speranţa lui Dumnezeu să poată răsari. Pe acest fundal se poate citi scurta parabolă a ramurii de cedru. Iată, ce vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Eu voi lua dintre ramurile cedrului înalt şi voi planta; voi rupe din vârful ramurilor sale o ramură fragedă şi o voi planta pe un munte înalt şi măreţ. Pe un munte înalt din Israel o voi planta: va face ramuri şi va da rod şi va deveni un cedru frumos. Vor locui sub el toate păsările de tot felul, la umbra frunzişului său vor locui” (Ez 17,22-23).

Arborele în care se adăpostesc păsările este o imagine plină de rezonanţe biblice Toate fac referinţă, într-un fel sau altul, la aşteptata împărăţie a lui Dumnezeu. Măreţia şi siguranţa ei sunt în contrast cu situaţia dificilă în care trăieşte acum poporul exilat. În această profeţie se anunţă timpurile mesianice ca lucrare a lui Dumnezeu, în care ceea ce este mic precede ceea ce este mare. Dumnezeu nu alege cedrul întreg, rezistent şi falnic, dar „o ramură fragedă ruptă din vârful ramurilor” şi o plantează pe un munte înalt şi măreţ. Prin aceasta Dumnezeu indică preferinţa sa pentru cei mici, cei umili, pentru lucrurile care nu contează. El îi doboară pe cei trufaşi şi îi înalţă pe cei umili. Parabola deschide orizontul spre o intervenţie salutară a lui Dumnezeu, dincolo de aparenţele şi aşteptările omeneşti. Unele imagini folosite de profet în povestea ramurii de cedru se găsesc în parabolele povestite de Isus în Evanghelia zilei (Mc 4,26-34).

3. Povestea seminţei aruncate în pământ
Isus continuă să vestească împărăţia lui Dumnezeu. Vorbeşte mulţimii în parabole iar apoi „explica totul discipolilor săi aparte” (cf. Mc 4,34). După parabola semănătorului, Isus povesteşte alte două mici parabole, tot despre sămânţă, dar dintr-un alt punct de vedere.

În prima parabolă este vorba despre un om care aruncă sămânţa în pământ, apoi dispare până la timpul secerişului. După ce a aşteptat cu nelinişte acel moment, „îndată” apucă secera. Secerişul este întotdeauna un moment de bucurie. Omul îşi vede truda răsplătită. Se simte eliberat de îngrijorarea şi tristeţea cu care a semănat. Semănatul este mereu un risc ce presupune speranţă, răbdare. Cuvintele antitetice „fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua” redau bine lunga aşteptare. Semănătorul nu poate interveni, pentru că nu ştie ce ar putea face: „sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum”. Pământul lucrează de la sine, cu calm, după legile sale.

Ca într-un film derulat cu încetinitorul sunt prezentate fazele creşterii: pământul produce de la sine mai întâi firul de iarbă, apoi paiul încă verde, apoi începe să se formeze spicul care se umple de boabe. Când rodul s-a copt, vine timpul secerişului. Până atunci, omul a trebuit să aştepte. Asta nu înseamnă că a stat degeaba. N-a fost o aşteptare pasivă. Aşteptarea înseamnă pregătire pentru timpul recoltării, când semănătorul îngândurat se schimbă în secerător voios, potrivit psalmului biblic: „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu strigăte de bucurie. Plecând, mergeau şi plângeau aruncând în pământ sămânţa; venind, se întorceau cu strigăte de veselie, purtându-şi snopii” (Ps 126/125,5-6).

Toate aceste imagini puse împreună ne spun cu ce se aseamănă împărăţia lui Dumnezeu. Isus ne face să o contemplăm în „realizarea” ei istorică. Din parabola precedentă, ştim că Isus este semănătorul care a lansat în lume Cuvântul lui Dumnezeu. A semănat plin de speranţă conştient că Dumnezeu nu lucrează în zadar: „cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu nu se întoarce la el zadarnic” (cf. Is 55,11). Aşa cum sămânţa are nevoie de timp ca să crească, la fel cuvântul lui Dumnezeu are ritmul său ca să împlinească în inima omului pentru care a fost trimis. Dar la sfârşit rodul va fi. Va fi în mod cert.

4. Vestiţi Evanghelia! Restul vine „de la sine”
Învăţătura parabolei poate fi cuprinsă în cuvintele: „De la sine (automat) pământul rodeşte - αὐτομάτη ἡ γῆ καρποφορεῖ - ultro terra fructificat” (Mc. 4,28). Să facem ca optimismul, bucuria şi speranţa lui Isus să pătrundă în noi, discipolii săi, chemaţi să semănăm cuvântul şi să fim cuvânt. Certitudinea rezultatului se bazează pe Dumnezeu: unul seamănă, altul udă, „însă Dumnezeu face să crească” (cf. 1Cor 3,6-7). Isus crede în puterea ideilor, cu atât mai mult dacă ele sunt ale lui Dumnezeu. Cuvântul are o putere unificatoare. Pentru cuvânt a creşte înseamnă a-i uni pe oameni în comunitate, a face din ei un popor care să fie semnul prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Pentru a obţine asta este de-ajuns un singur lucru: vestirea Evangheliei, restul vine de la sine.

Parabola subliniază certitudinea că sămânţa, cuvântul, va atinge scopul pentru care a fost semănată. Omul „fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum” (Mc 4,27). Când citim istoria Bisericii sau privim la răspândirea Evangheliei în lume şi chiar la viaţa noastră spirituală, trebuie să recunoaştem că am dormit mult şi că roadele de bine din jur nu se datorează eforturilor şi ingeniozităţii noastre. Dacă ar fi depins de noi, barca Bisericii s-ar fi scufundat de mult în furtuna vremurilor.

Desigur, Isus nu a intenţionat niciodată să recomande pasivitatea religioasă. Parabolele scot în evidenţă forţa intrinsecă a cuvântului lui Dumnezeu şi a împărăţiei sale. Este vorba despre un adevăr important care, însă, nu exclude datoria creştinilor de a fi lumina lumii (Mt 5,14) şi vestitori ai Evangheliei până la marginile pământului (cf. Mc,16,15).

Biserica nu oferă prestaţii pe garanţie. Garantul succesului este Dumnezeu. Să ne gândim puţin la istoria recentă a Bisericii noastre locale. Decenii de-a rândul mijloacele pastorale erau puţine, reduse (fără presă, fără radio, fără televiziune, fără religie în şcoală şi în prezenţa unei ideologii totalitare), însă puţina sămânţă aruncată la predici de către preoţi aducea roade de credinţă şi de perseverenţă azi greu de imaginat. Fericitul Paul al VI-lea vorbea prin anii ‘80 despre „enormitatea de mijloace şi sărăcia de scopuri” (enormità di mezzi e povertà di fini) ce caracterizau societatea şi Biserica din lumea occidentală. Schimbând cele ce trebuie schimbate, avertismentul este valabil şi pentru noi.

5. Grăuntele de muştar: sămânţă mică, plantă mare
A doua parabolă de azi este din nou povestea unei seminţe, a grăuntelui de muştar, pentru a descrie cu optimism cum se înfăptuieşte împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mc 4,30-34).. Dar Isus nu se repetă. Acum observă cât de mică este sămânţa şi cât de mare este planta produsă de ea. Gândindu-se la aceste două extreme, Isus îi întreabă pe ascultători: Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? Fiecare poate compara ideea proprie cu ideea pe care Isus o are despre împărăţia lui Dumnezeu. El observă dimensiunea mică a seminţei. Priveşte un grăunte de muştar şi vede cât este de mic şi cât de mare e planta ce se naşte din el.

Care este semnificaţia parabolei grăuntelui de muştar? Isus este mereu optimist. Priveşte înainte. Este sigur de ceea ce face. Se simte ca o mică sămânţă între oameni, o sămânţă semănată de Tatăl. Ştie că, după ce va cădea în pământ, va răsări şi nu va rămâne singur. Va deveni un popor plin de energia Duhului Sfânt, deşi va continua să apară ca o mică turmă (cf. Lc 12,32). Imaginile de măreţie şi glorie nu sunt pentru astăzi. Oricum este sigur că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta într-o zi cu putere salvatoare. Asta este lucrarea lui Dumnezeu cel credincios promisiunilor sale. Le împlineşte şi pentru generaţia noastră.

6. Îndată secera: a venit timpul secerişului
Revenim la finalul primei parabole despre sămânţa aruncată în pământ: „Când rodul s-a copt, trimite îndată secera, pentru că a venit timpul secerişului” Mc 4,29). Nu putem trece cu vederea acest moment important, deşi în textul pericopei evanghelice este amintit doar în treacăt. Da, va sosi timpul secerişului. Deşi, potrivit multor texte vechi, imaginea secerii şi a secerişului, ca şi cea a culesului viei, indică judecata, secerişul şi culesul înseamnă totodată bucurie şi mântuire. Să îndepărtăm astăzi orice idee negativă din povestirea lui Isus. Să-l lăsăm să-şi manifeste tot optimismul inimii. Secerişul este văzut aici doar ca momentul în care Isus, Fiul Omului, se va schimba în secerător şi îi va aduna pe aleşii săi din „cele patru vânturi” (Mc 13,26).

Comentând parabola grâului şi neghinei, Isus însuşi spune ce reprezintă secerişul pe plan spiritual: „Secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii… Fiul Omului îi va trimite pe îngerii săi, iar ei vor aduna din împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc nelegiuirea şi-i vor arunca în cuptorul cu foc…Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (cf. Mt 13,39-43).

Secerişul indică actul conclusiv al istoriei, judecata finală. Liturghia ne orientează în această direcţie. În a doua lectură duminicală ascultăm un fragment din scrisorile apostolului Paul: „căci noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea tribunalului lui Cristos pentru ca fiecare să primească, fie bine, fie rău, pentru ceea ce a făcut cât timp a fost în trup” (2Cor 5,10). Ideea de judecată trezeşte instinctiv în noi gânduri grave, apăsătoare, de teamă şi angoasă. De fapt, privind tablourile celebre cu judecata universală ne rămâne fixat în minte momentul în care Cristos spune „Plecaţi de la mine” şi mai puţin momentul când spune „veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu”. Suntem impresionaţi mai mult de scena de jos, decât cea de sus; mai mult de scena din stânga, decât de cea din dreapta.

Această imagine este foarte parţială. De fapt, privind din acest unghi, rămânem înmărmuriţi, pietrificaţi. Adevărul judecăţii finale a fost revelat pentru a încuraja, nu pentru a înspăimânta şi îngrozi: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”, a spus Isus. Imaginea secerişului şi a culesului viei nu sugerează tristeţe şi frică ci, din contră, bucurie şi sărbătoare. E bine ca azi să urmăm latura pozitivă. S-ar putea să ne împăcăm cu acest adevăr de credinţă făcându-l să strălucească în noi ca o flacără vie. S-ar putea să fim cuceriţi de cuvintele Apostolului: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).

7. Acum, cât avem timp, să facem bine tuturor
Întrucât ne-am oprit la ideea pozitivă despre judecata finală, adică ne-am fixat privirea la cei din partea de sus sau din dreapta tabloului judecăţii, propunerea noastră trebuie să fie aceasta: „Aşadar, acum, cât avem timp, să facem bine tuturor şi mai ales celor de aceeaşi credinţă” (Gal 6,10). Dumnezeu pedepseşte păcatul dar nu renunţă niciodată la milostivirea sa. Putem alerga la el cu încredere în orice moment.

Vă amintiţi fabula celor doi catâri? Poate servi pentru a ne încuraja să purtăm cu seninătate poverile vieţii. Acestea se termină şi pregătesc o coroană de slavă nepieritoare. „Doi catâri se întorceau de la târg cu stăpânul lor. Unul purta două desage pline cu sare iar altul doi saci mari plini cu bureţi spumă. Cel încărcat cu sare înainta greu, plin de sudoare, în timp ce confratele încărcat cu bureţi spumă sărea vesel înainte bătându-şi joc de tovarăşul obosit. Ajung la un fluviu ce trebuia trecut prin vad. Cei doi catâri intră în apă. Cel încărcat cu bureţi spumă începe să se simtă tot mai îngreunat dein povara sa. Bureţii spumă se umplu cu apă până ce nenorocitul se prăbuşeşte din cauza greutăţii sacilor. Cel încărcat cu sare, pe măsură ce înaintează în apă, se simte tot mai uşor, pentru că sarea se dizolvă şi, dintr-o săritură ajunge pe celălalt mal, liber şi uşurat de orice povară”.

Vadul fluviului indică acelaşi lucru ca secerişul din parabola lui Isus: momentul adevărului. Se înţelege ce reprezintă catârul încărcat cu bureţi de şters: omul care trăieşte din vanitate, care absoarbe doar plăcerile, tot felul de comodităţi şi descarcă toate poverile pe umerii altora. Dar, să lăsăm deoparte astăzi rezultatul negativ al imaginii secerişului. Să ne gândim la catârul încărcat cu sare. El îi reprezintă pe cei care iau în serios viaţa, nu descarcă poverile proprii pe umerii celorlalţi, dar caută să-i ajute şi pe alţii să le poarte pe ale lor. Va veni o zi când toate poverile lor se vor dizolva ca sarea şi îşi vor aminti de ele ca de apa care a trecut. Vor auzi în acea zi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu!”

8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre: noi suntem slabi şi nu putem face nimic fără tine: dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău, pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 12 iunie 2015)