2015-06-05 12:52:00

Consideraţii omiletice. Duminica a X-a de peste an (B): Cristos a biruit iadul şi moartea


(RV – 7 iunie 2015) E Ziua Domnului,  sărbătoarea săptămânală a Învierii lui Cristos. Ne adunăm în numele lui pentru un moment de comuniune cu alţii şi de primenire a  vieţii. La începutul sfintei Liturghii duminicale mărturisim în mod public toţi împreună şi fiecare personal: „Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele: de cine mă voi înfricoşa? Prigonitorii şi duşmanii mei se clatină şi cad” (cf. Ps 26/27,1-2).

Credem că prigonitorii şi vrăjmaşii noştri de orice fel se clatină şi cad înaintea lui Dumnezeu care este lumină, mântuire şi apărare. Credem că, dacă Dumnezeu este pentru noi, nimic nu poate fi împotriva noastră (cf. Rom 8,31). Cristos a biruit iadul şi moartea; înaintea lui duhurile infernale se clatină şi cad. Prin moartea sa pe cruce şi prin înălţarea la cer Cristos îl învinge definitiv pe „conducătorul acestei lumi” (cf. In 12,31b) şi ne repetă: „Curaj! Eu am învins lumea“ (In 16,33).

Pe baza lecturilor duminicale vom medita despre credinţa creştină şi lupta împotriva ademenirilor diavolului.

1. Căderea omului în păcat
Prima lectură este luată din povestirea biblică a păcatului original (Gen  3,9-15). Ce s-a întâmplat? Adam şi Eva nu au înţeles sensul poruncii date de Dumnezeu. N-au ştiut să recunoască în Creatorul lor pe Stăpânul universului şi n-au ascultat de el. Au fost învinşi de ispită şi au căzut în păcat iar apoi s-au ascuns. Căutat de Dumnezeu omul îi răspunde dar încearcă să se eschiveze de orice răspundere. Bărbatul dă vina pe femeie şi femeia dă vina pe şarpe. Atunci Dumnezeu a blestemat şarpele ispititor şi a anunţat pentru toate timpurile lupta omului împotriva diavolului.

Alegerea greşită între bine şi rău a rupt armonia dintre om şi Dumnezeu. Acest dezacord a determinat o sciziune în fiinţa umană între trup şi spirit, între instincte şi raţiune. S-a produs o cădere în lanţ. Păcatul a declanşat ruşinea, invidia şi sensul de vină. Astfel răul a coborât în inimile oamenilor. Dumnezeu îi eliberează de acest rău prin Fiul său Isus Cristos pe care l-a trimis ca mântuitor.

2. Comoara spirituală în vase de lut
La aceasta se referă apostolul Paul când scrie creştinilor din Corint: „Am crezut, de aceea am vorbit”. (2Cor 4,13-5,1, prima lectură). Cunoaşterea lui Cristos şi a biruinţei sale asupra morţii este o comoară spirituală pe care o avem în vase de lut. Da, suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi… ştiind că cel care l-a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi împreună cu Isus (cf. 2Cor 4,7-8.14). De aceea noi nu ne descurajăm, dimpotrivă, dacă omul nostru din afară se distruge, cel interior se înnoieşte din zi în zi… Ştim că dacă locuinţa pământească, cortul nostru, se desface, avem o locuinţă de la Dumnezeu, o locuinţă nefăcută de mână de om, veşnică, în ceruri (cf. 2Cor 4,16-5,1).

De aceea, să trăim în credinţa bucuroasă şi fermă că Dumnezeu „l-a înviat pe Domnul Isus” şi astfel l-a învins în mod definitiv pe Cel Rău. Prin învierea lui Isus din morţi Dumnezeu Tatăl şi-a manifestat voinţa absolută şi irevocabilă de a-i salva pe fiii săi de păcat, de diavol şi de moarte. Cu această credinţă începe viaţa nouă prin care se reînnoieşte zi de zi omul interior.

3. Isus şi Beelzebul
Evanghelia zilei (Mc 3,20-35) îl prezintă pe Isus într-o situaţie încordată, de neînţelegere şi de polemică. Este neînţeles chiar de cei din familia sa şi contrastat de cărturarii poporului. Domnul este în plină activitate împreună cu ucenicii pe care i-a implicat în acelaşi apostolat, „încât nu mai puteau nici să mănânce pâine” (Mc 3,20). Era absorbit total de vestirea împărăţiei şi de chemarea la convertire. Evanghelistul nu spune pentru ce casa în care se afla Isus nu este un loc de refugiu, ci de atracţie. Singurul motiv pentru care mulţimea s-a strâns în jurul lui Isus par să fie „vorbele” lansate de răuvoitori: „Este un exaltat”, „Şi-a ieşit din fire” (Mc 3,21). Lucru cert este că entuziasmul mulţimii pentru Isus pare să slăbească. În schimb, cresc împotrivirile.

Până acum lumea a fost impresionată de noutatea mesajului, de puterea lui Isus asupra diavolilor, de curajul şi entuziasmul său, de stăruinţa neobosită în desfăşurarea misiunii fără a se lăsa condiţionat de nimeni. Lumea se întreabă ce trebuie să facă, însă lipsa de hotărâre, întrebările şi îndoielile se înmulţesc. Vorbele că „este un exaltat” au creat derută. Au ajuns la urechile rudelor sau ale consătenilor lui Isus, care se aflau la Nazaret: „Când au auzit ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire” (Mc 3,21). Nu este exclusă intenţia lor de a-l convinge pe Isus să-şi întrerupă misiunea pentru că e periculoasă.

Pe lângă vorbele răuvoitoare stârnite de unii, Isus este atacat cu arma calomniei. Cărturarii, aşa-zişii înţelepţi, coborâţi de la Ierusalim răspândesc în lumea de rând calomnii teribile: „Îl are pe Beelzebul!" şi: "Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli” (Mc 3,22).

Cum reacţionează Isus? Se comportă ca omul drept a cărui viaţă este socotită nebunie (cf. Înţ 5,4); până şi rudele nu-i sunt loaiale (cf. Ier 12,6); chiar cei din familie nu cred în el (In 7,5). Umilit şi calomniat, Isus nu-şi pierde calmul, ci continuă să vestească mântuirea. Anunţă că împărăţia Satanei stă să se prăbuşească. Exorcismele sale pentru alungarea demonilor din trupul unui posedat nu sunt o simplă vindecare de boli. Ele sunt semnul unei tămăduiri mai profunde. Sunt semnul victoriei lui Isus asupra diavolului. Înfrângerea totală a Satanei deja a început.

4. Păcatul împotriva Duhului Sfânt
Vindecând tot felul de boli, Isus arată că este mai tare decât Cel Rău. În timpul lui Isus exista părerea că demonii ar fi la originea oricărei boli, în special a bolilor mintale. Nu surprinde faptul că evangheliştii vorbesc potrivit mentalităţii timpului lor şi că Isus însuşi s-a adaptat în parte acestui mod de a vorbi pentru a se face înţeles. În spatele diferitelor manifestări ale răului stă duşmanul de la început, distrugătorul creaţiei, Cel Viclean. În faţa lui Isus care învinge răul şi pe Cel Viclean cu puterea de Fiu al lui Dumnezeu, învăţătorii legii refuză să-i recunoască autoritatea. Recurgând la un raţionament ieftin, cărturarii lansează zvonul că Isus: "Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli" (Mc 3,22). În alte cuvinte, răspândesc vorba că „Isus îl izgoneşte pe diavol pentru că este de acord cu el”. Este ca şi când ar spune: „Vindecă, pentru că este foarte bolnav”. Dacă face bine, este pentru că e plin de rău, "îl are pe Beelzebul", mai marele diavolilor. Raţionamentul şi contradicţia cărturarilor sunt de o gravitate particulară. Acesta este păcatul celor care închid ochii ca să nu vadă lumina şi să poată susţine că e întuneric.

Evanghelistul Marcu reproduce cuvintele lui Isus prin care defineşte acest raţionament şi mod de a vorbi al învăţătorilor legii: „Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte blasfemii ar fi zis, dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic". Pentru că spuneau: "Are un duh necurat!" (Mc 3,28-30).

Isus dă un nume acestui mod de a gândi: este „un păcat împotriva Duhului Sfânt”.  În faţa minunilor săvârşite de Isus, cărturarii veniţi de la Ierusalim susţin că le face nu cu puterea Duhului lui Dumnezeu care este în el, dar cu ajutorul mai marilor diavolilor. Este răstălmăcire şi o răsturnare a adevărului. Atribuie Satanei ceea ce face Dumnezeu. Este un păcat de o aşa gravitate încât nu se iartă. Este păcatul celui care refuză lucid şi conştient manifestarea lui Dumnezeu; răstălmăceşte cu abilitate semnele lui Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu. Omul închis în orgoliul său se blochează în propriul păcat şi nu se deschide spre iertarea lui Dumnezeu. Faptul că acest păcat nu se iartă, nu depinde de Dumnezeu, ci de om.

Astăzi poate nimeni nu s-ar încumeta să atribuie Satanei faptele lui Isus. Însă nu sunt puţini cei care în situaţii de confuzie „spun că răul este bine şi binele rău, care stabilesc întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric, care stabilesc amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5,20), şi „înăbuşă adevărul prin nelegiuire”  (Rom 1,18).

5. Satana: potrivnicul, calomniatorul, mincinosul
Lecturile Liturghiei de azi ne dau ocazia de a lămuri un pic ideile despre realitatea misterioasă a Satanei. În vremea noastră circulă între creştini două convingeri greşite despre care se pot face următoarele observaţii:

1. Ar fi o eroare periculoasă să consideri că demonul este ceva din lumea fantaziei. Cea mai rafinată astuţie a diavolului, potrivit unei spuse des repetate, stă tocmai în a convinge lumea că el nu există.

2. Pe de altă parte nu trebuie să vezi prezenţa diavolului pretutindeni şi să alimentezi temeri iraţionale sau un interes morbos. Se vede diavolul peste tot, cu excepţia locului unde se află în mod cert, adică în păcat… În mod obişnuit acţiunea spiritelor maligne consistă în ispitirea oamenilor la păcat. Trebuie să fim vigilenţi, dar fără frică. Duhurile necurate pot acţiona cât Dumnezeu o permite. Cristos a învins diavolii şi i-a izgonit şi ne-a dat şi nouă posibilitatea să luptăm cu succes împotriva lor.

3. Biblia vorbeşte despre Satana cu extremă sobrietate. Îl prezintă ca pe o făptură a lui Dumnezeu, ca un duh necurat care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, care îi ademeneşte la rău pe oameni pentru că este invidios pe fericirea lor. Însă ca toate făpturile este supus lui Dumnezeu, nu poate depăşi limitele pe care i le impune.

4. Biblia vorbeşte despre diavol la începutul istoriei omenirii (Gen 3,9-15, prima lectură). În greacă e numit „diábolos” care înseamnă calomniator. El foloseşte arma vicleniei şi a minciunii, promiţând că neascultarea de Dumnezeu va da oamenilor calităţii extraordinare, miraculoase şi în felul acest reuşeşte să le ruineze prietenia cu Dumnezeu.

6. Potrivnicul lui Cristos şi al creştinilor
Isus nu vorbeşte despre Satana şi nici nu se lungeşte în explicaţii cu privire la ce este în esenţa lui, ci pur şi simplu îl combate. Luptă împotriva Satanei în pustiu timp de patruzeci de zile, îl scoate din persoanele posedate şi îl demască atunci când Petru vrea să împiedice moartea lui Isus pe cruce (cf. Mt 16,23). Prezenţa lui în om provoacă sciziune şi lacerare interioară, desfigurează chipul lui Dumnezeu în făptura sa. Satana domneşte acolo una lumea e dezumanizată.

Isus cu exemplul şi cuvântul său, apostolii prin predica lor, Biserica în continuarea acţiunii lui Isus şi a apostolilor, ne amintesc care sunt mijloacele pentru a-l învinge pe Cel Viclean şi răul prezent în lume.

Aceste mijloace sunt:

1. Cuvântul lui Dumnezeu, care ne alimentează credinţa şi capacitatea de a ne împotrivi răului acolo unde Dumnezeu ne cheamă să trăim.

2. Sfintele Taine sau Sacramente, în special Sfânta Împărtăşanie şi Reconcilierea (Spovada) care ne dau puterea lui Dumnezeu şi iertarea sa.

3. Rugăciunea care ne pune în dialog cu Dumnezeu în orice moment al vieţii, chiar în cele mai dificile şi de mare cumpănă.

4. Sacrificiile, renunţările, concretizate în momente de puternică dezlănţuire a pornirilor păcătoase. Ele ne ajută să dominăm voinţa şi să o îndreptăm spre bine.

7. „De profundis”:  Dumnezeu ascultă și mântuieşte de cel rău
În tradiţia catolică psalmul 129/130 „De profundis – Dintru adâncuri”, este recitat de obicei ca rugăciune pentru răposaţi şi ca unul dintre cei şapte psalmi de pocăinţă. De fapt este un psalm al treptelor, al ascensiunii pelerinilor la templu, şi al înălţării spirituale. În general, în psalmii ca rugi de implorare se cere eliberarea de duşmani şi de oamenii nelegiuiţi. Mântuirea la care tinde rugătorul s-a manifestat în mijlocul nostru în persoana lui Cristos.

Astăzi, acest psalm este propus după prima lectură despre căderea strămoşilor în păcat, ispitiţi de diavol. De acea este o rugăciune potrivită pentru momentele de luptă spirituală. Toţi cunoaştem mizeria umană şi simţim povara păcatelor. Însă, pentru că suntem uniţi cu Isus Cristos, Dumnezeu e gata să ne vină în ajutor, e gata oricând să ne ierte căci „la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire”. În încercările de tot felul, să recurgem şi la această rugăciune de încredere în Domnul „care îl mântuieşte pe Israel de toate fărădelegile sale”.

Este o rugăciune de implorare, de încredere, de speranţă: „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu! Pleacă-ţi urechea ta la glasul rugăciunii mele! Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine însă este iertare, şi ne temem de tine. Eu nădăjduiesc în Domnul; sufletul meu speră în cuvântul său. Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor. Să nădăjduiască Israel în Domnul, căci la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire! El îl va mântui pe Israel de toate fărădelegile sale” ( Ps 129/130,1-2.3-4.5-6ab.7-8).

În neliniştile sufleteşti, în solitudinea oprimantă care înăbuşă sufletul, această rugăciune deschide o fereastră spre cer, spre lumina lui Cristos. Prin moartea şi învierea sa, Cristos l-a legat pe cel rău. La strigătul nostru din adâncuri, rugăciunea psalmului dă un răspuns de încredere: „Da, Dumnezeu ne ascultă glasul şi ne mântuieşte de cel rău”.

8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, izvorul oricărui bine, ascultă-ne rugăciunea: inspiră-ne să cugetăm la cele drepte şi călăuzeşte-ne ca să le împlinim. te şi soră şi mamă".

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 5 iunie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.