Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui (anul B)

(RV - 10 mai 2015) E Ziua Domnului. „Vestiţi cu glas de bucurie, ca să se audă; vestiţi până la marginile pământului că Domnul a eliberat poporul său” (cf. Is 48,20). Trăind bucuria învierii Domnului la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, să-l preamărim pe Dumnezeu cu glas de bucurie: Aleluia! Dumnezeu „l-a trimis în lume pe Fiul său, unul născut, ca să trăim prin el” (1 In 4,9). Prin moartea şi învierea sa, Cristos a sfărâmat porţile iadului, ne-a salvat ca un iubitor de oameni şi vrea să rămânem în iubirea lui.

1. Rămâneţi în iubirea mea!
Evanghelia duminicală face parte din discursurile rostite de Isus la ultima cină. După ce le-a spălat picioarele, după ce le-a dat porunca nouă a iubirii şi le-a promis pe Duhul Sfânt, Isus continuă să le vorbească discipolilor cu pasiune şi cu insistenţă despre marea revelaţie a Evangheliei care este iubirea lui Dumnezeu: iubirea Tatălui ceresc pentru Fiul, iubirea Fiului pentru Tatăl în Duhul Sfânt, iubirea lui Cristos pentru noi, iubirea noastră pentru Cristos şi fraţii noştri, iubirea vine de la Tatăl şi se întoarce la Tatăl, „pentru că Dumnezeu este iubire” (1 In 4,9).

Duminica trecută Isus ne-a îndemnat să rămânem în comuniune intimă cu el ca mlădiţele cu viţa de vie pentru a trăi şi aduce roade. Comunicarea vieţii este începutul unei împărtăşiri şi a unei circulaţii a iubirii. Iniţiativa îi aparţine Tatălui de la care vine tot începutul. În Evanghelia acestei duminici (In 15,9-17) Isus spune: „Aşa cum Tatăl m-a iubit pe mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea! Dacă păziţi poruncile mele, rămâneţi în iubirea mea aşa cum eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui” (In 15,9-10).

Gândul lui Isus este simplu: „Aşa cum eu făcând voia Tatălui ceresc am „rămas” în iubirea lui, la fel şi voi păzind poruncile mele rămâneţi în iubirea mea”. Isus nu cere atât ca noi să-l iubim pe el, cât mai degrabă să acceptăm iubirea sa. Asta comportă o atitudine de deschidere faţă de Dumnezeu fără nici o rezistenţă. Pentru noi, a-l iubi pe Dumnezeu înseamnă înainte de toate a ne lăsa iubiţi de el. A-l iubi pe Dumnezeu nu este niciodată o iniţiativă a omului, ci înseamnă întotdeauna răspunsul la un dar. În aceasta constă iubirea: „nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4,10).

2. Iubindu-vă unii pe alţii
Isus vorbeşte despre porunci precizând că împlinirea lor este condiţie indispensabilă pentru ca bucuria lui să fie deplină în noi. Despre care porunci este vorba aici? In concret, Isus nu spune: „Să mă iubiţi pe mine” ci „aceasta este porunca mea: să vă iubiţii unii pe alţii, aşa cum v-am iubit eu pe voi” (In 15,12). Totodată Isus arată până unde trebuie să ajungă iubirea reciprocă dintre noi şi care este rodul ei: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In 15,12-14). Cum adică, iubindu-ne unii pe alţii devenim prieteni ai Domnului? Da, aşa este, dacă suntem dispuşi să ne dăm viaţa unii pentru alţii. Mai mult, prietenia cu Isus înseamnă prietenie şi cu Tatăl în Duhul iubirii sale: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el” (In 14,23ab). Este culmea comuniunii.

Sunt doar câteva din gândurile lui Isus destăinuite apostolilor în seara dinaintea pătimirii. Aici am putea încheia cuvântul de învăţătură. În continuarea consideraţiilor, lămurim totuşi alte aspecte ale iubirii lui Dumnezeu, având în vedere şi celelalte lecturi duminicale.

3. Ce gândeşte Dumnezeu despre mine?
Începem cu un fapt anecdotic despre scriitorul şi jurnalistul britanic Gilbert Keith Chesterton (1874-1936 - autor, între altele, al eseului „Pentru ce sunt catolic?). Când un oarecare Mr. Jackson a publicat cartea intitulată „Ce gândesc despre Dumnezeu”, Chesterton făcea această observaţie cu umorul său caracteristic englezesc: „Nu mă îndoiesc că este interesant a cunoaşte ce gândeşte domnul Jackson despre Dumnezeu, dar cred că este încă mai interesant a şti ce gândeşte Dumnezeu despre domnul Jackson”.

Întrebarea „ce gândeşte Dumnezeu despre domnul Jackson” trebuie extinsă şi la cei care făceau glume amabile pe seama lui. Cred că fiecare dintre noi se poate întreba: „Ce gândeşte Dumnezeu despre mine?” Dacă cineva l-ar fi întrebat în primul secol pe evanghelistul Ioan, „ce gândeşte Dumnezeu despre el”, ar fi primit cu siguranţă acest răspuns: „Dumnezeu gândeşte despre mine multe lucruri pe care nu le ştiu, dar de un lucru sunt cert: El mă iubeşte. Mi-a dovedit iubirea prin Fiul său”.

4. Dumnezeu ne iubeşte
Pentru o exprimare mai clară a credinţei creştine este nevoie de puţină gramatică. Să lămurim funcţia sintactică a genitivului în expresia: „iubirea lui Dumnezeu – ἡ ἀγάπη τοῦ θεοῦ - amor Dei”. Aceasta are două semnificaţii diferite, una în care Dumnezeu este subiectul iubirii şi alta în care Dumnezeu este obiect al iubirii: „Dumnezeu iubeşte” şi „îl iubim pe Dumnezeu”. Una indică iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi alta indică iubirea noastră pentru Dumnezeu. Raţiunea umană fiind din fire mai înclinată să acţioneze activ decât pasiv, acordă prioritate celei de-a doua semnificaţii, adică „datoriei” de a-l iubi pe Dumnezeu. Chiar predicatorii creştini au urmat această cale, vorbind aproape exclusiv despre „porunca” de a-l iubi pe Dumnezeu şi despre gradele acestei iubiri.

Observăm că revelaţia biblică dă prioritate primei semnificaţii: mai întâi iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi apoi iubirea noastră pentru Dumnezeu. Filozoful Aristotel afirma că Dumnezeu mişcă lumea „întrucât este iubit”, ca obiect al iubirii şi cauza finală a tuturor făpturilor. În Biblie descoperim că Dumnezeu creează şi mişcă lumea întrucât o „iubeşte”. Relativ la iubirea lui Dumnezeu lucrul cel mai important nu este faptul că noi îl iubim pe Dumnezeu, dar că Dumnezeu ne iubeşte.

5. Mai întâi „darul” şi apoi „porunca”
Deci, este bine şi drept să restabilim ordinea revelată de Cuvântul lui Dumnezeu; să punem „darul” înainte de „poruncă”; să punem în centrul gândirii noastre personale şi al oricărei predici vestea simplă şi îmbucurătoare că „Dumnezeu ne iubeşte”. De fapt, de ea depinde tot restul, inclusiv posibilitatea de a-l iubi pe Dumnezeu: „Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1 In 4,19); pentru că suntem „iubiţi de Dumnezeu” (Rom 1,7).

Cu riscul repetării, reţinem că „Dumnezeu ne iubeşte”. „Repetita iuvant” – ştiau bine aceasta dascălii latini – „cele repetate sunt de ajutor”. Spiritul nostru, în mod normal, trebuie să rămână „expus” multă vreme unui gând pentru ca acesta să lase o amprentă durabilă. Nimic din ceea ce trece repede prin minte nu rămâne imprimat în ea şi nu o transformă. Trebuie să ne expunem gândului că „Dumnezeu ne iubeşte”, aşa cum pământul se expune zilnic la soare ca să primească lumină, căldură şi viaţă. Dar asta nu se poate realiza decât ascultând Cuvântul lui Dumnezeu. Cine ar putea garanta că Dumnezeu ne iubeşte dacă nu Dumnezeu însuşi? Toată Biblia, observă sfântul Augustin, nu face decât să „povestească iubirea lui Dumnezeu”. Toată Scriptura poartă în „sarcină” iubirea lui Dumnezeu. Ea este răspunsul ultim la toate întrebările Bibliei: pentru ce Creaţia, pentru ce Întruparea, pentru ce Răscumpărarea…?

Dacă întreaga Biblie s-ar putea strămuta din cuvânt scris în cuvânt rostit şi ar deveni un singur glas, acest glas mai puternic decât vuietul mării, ar striga: „Dumnezeu vă iubeşte!” Isus este glasul Scripturii când zice: „Tatăl însuşi vă iubeşte pentru că voi m-aţi iubit şi aţi crezut că eu am ieşit de la Dumnezeu” (In 16,27). Tot ceea ce Dumnezeu face şi spune în Biblie este iubire, chiar „mânia” lui Dumnezeu nu-i decât iubire.

6. Căci Dumnezeu este iubire
( ὅτι ὁ θεὸς ἀγάπη ἐστίν - quoniam Deus caritas est)

Afirmaţia apostolului Ioan: „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) nu-i o definiţie filozofică, ci o constatare. Apostolul rezumă într-o propoziţie istoria mântuirii: Dumnezeu alege, iartă, rămâne credincios legământului său în ciuda infidelităţilor poporului şi, în Isus Cristos se manifestă ca iubire ce se dăruieşte şi se lasă răstignit.

Pentru a exprima această iubire scriitorii Noului Testament au ales un cuvânt rar în limba greacă: „ἡ ἀγάπη – he agápe”. În vocabularul grecesc sunt mai multe verbe care înseamnă „iubesc”: „filéo” indică iubire în general, „stérgo”, iubire între rude şi prieteni, „eráo” mai ales iubire fizică între bărbat şi femeie (de aici substantivul “éros – dragoste”), “agapáo” indică iubirea gratuită, generoasă şi respectuoasă (de unde momentul convivial „agapă”). Verbul acesta din urmă a fost folosit de evrei încă din secolul 3 înainte de Cristos în traducerea greacă a Bibliei LXX (interpretatio septuaginta virorum – tălmăcirea celor 70 de bărbaţi) şi apoi de către creştini în Noul Testament şi în alte scrieri pentru a indica raporturile de iubire ale omului cu Dumnezeu.

7. Iubire gratuită
Iubirea care vine de la Dumnezeu este gratuită, deoarece Dumnezeu are iniţiativa şi iubeşte cel dintâi. Dumnezeu nu se cruţă în iubire, ci se dăruieşte în întregime până la jertfirea de sine; eliberează, nu încătuşează: „Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4,10).

Pentru apostolul Ioan punctul cel mai important este convingerea că numai în iubire îl putem cunoaşte pe Dumnezeu: „Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu! Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (cf. 1 In 4,7-8). Dumnezeu se dezvăluie celui deprins să iubească. În experienţa de iubire a lui Cristos şi a comunităţii care îl imită pe Cristos putem găsi categorii umane, istorice, la îndemână pentru a descoperi chipul lui Dumnezeu iubitor de oameni şi milostiv.

8. Iubire nepărtinitoare
Prima lectură din Liturghia acestei duminici (Fap 10,25-26.34-35.44-48) prezintă episodul convertirii lui Corneliu în oraşul Cezareea. Acest centurion roman din cohorta numită „Italica” era un om evlavios şi temător de Dumnezeu, el şi toată casa lui, căci făcea multe pomeni pentru popor şi se ruga fără încetare lui Dumnezeu. Aflând că Petru vine în casa lui, i-a ieşit în întâmpinare, a căzut la picioarele lui prosternându-se. Dar Petru l-a ridicat şi i-a zis: „Scoală-te! Sunt şi eu doar un om”. Atunci Petru a spus: „Într-adevăr, acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (Fap 10, 34).

Cuvintele lui Petru fac aluzie la unele texte ale Scripturii ca de pildă: „Domnul Dumnezeul vostru… nu face părtinire şi nu primeşte daruri… face dreptate orfanului şi văduvei… îl iubeşte pe străin dându-i hrană şi îmbrăcăminte” (cf. Dt 10,17-18). De asemenea: „Omul se uită la ochi, Domnul însă se uită la inimă” (1 Sam 16.7). Deci, ceea ce s-a întâmplat la Cezareea nu era ceva nou. Evreii convertiţi se uimeau ca şi cum ar fi fost o noutate: „Credincioşii circumcişi care veniseră cu Petru erau uimiţi că darul Duhului Sfânt se revărsase şi asupra păgânilor” (Fap 10,45). Nu era o noutate, ci era voinţa lui Dumnezeu deja manifestată şi cunoscută dintotdeauna. Reiese că reţinerea evreilor convertiţi nu însemna fidelitate faţă de voinţa lui Dumnezeu ci ataşament faţă de propriile obişnuinţe şi tradiţii.

Petru cunoştea aceste pasaje biblice dar abia acum înţelege sensul lor adevărat. Una este să cunoşti în abstract şi altceva este să înţelegi în profunzime şi să vezi urmările practice. Pentru asta nu ajunge inteligenţa ci e nevoie de curaj şi de capacitate de reînnoire.

Că Dumnezeu nu face deosebire între oameni (ci oamenii îi atribuie asta), rezultă şi din faptul că Duhul Sfânt repetă minunea Rusaliilor cu familia centurionului Corneliu: „În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte, Duhul Sfânt a coborât asupra tuturor celor care ascultau cuvântul” (Fap 10,44).

9. Iubire catolică (universală)
Reţinem, de asemenea, că iubirea lui Dumnezeu este universală: în orice timp şi „în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (Fap 10, 34). Dumnezeu nu se uită la poporul, la originea, la starea socială sau rangul cuiva, şi nici la trecutul său religios, ci are în vedere doar milostivirea şi dreptatea sa. Aceasta este baza comună a adevăratei mentalităţi catolice, iar „catolic” înseamnă „universal”. Prima lucrare practică de „universalitate” consistă în adaptarea judecăţii noastre la judecata lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos; a nu privi la aparenţe ci la „inimă”; a nu se pierde în lucruri secundare dar a se axa pe cele principale. Trebuie să fim oameni de profundă unitate, dar de unitate în credinţă şi în ceea ce este esenţial, nu în obiceiuri şi interese superficiale. Suntem diferiţi - de culturi diferite şi mentalităţi diferite – dar putem şi trebuie să găsim unitatea noastră în credinţa în Cristos, nu în practici omeneşti. Trebuie să păstrăm datinile şi tradiţiile atât cât duc la unitatea în credinţă.

Porunca iubirii este dată de Isus în seara ultimei cine. Spălarea picioarelor, explicarea acestui gest şi înfiinţarea Euharistiei fac din această poruncă consemnul lăsat apostolilor de către Isus doar câteva ore înainte de moartea sa.

10. Ştiinţa iubirii
Evanghelistul Ioan nu pare mulţumit de a fi făcut ca iubirea creştină să intre în categoria „legii”: „Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (In 15,14); „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul!” (In 15.17). El ţine să precizeze că iubirea este mai mult decât o poruncă. Prin iubire cunoaştem misterul lui Dumnezeu. Isus spune: „Toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15). Iar în prima scrisoare, apostolul Ioan învaţă că „iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu! Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 In 4,7b-8). Prin urmare, iubirea este ştiinţa lui Dumnezeu. Biserica plăsmuieşte civilizaţia iubirii.

Căutând o cale personală spre Dumnezeu, sfânta Tereza a Pruncului Isus a notat în jurnalul ei cunoscut ca „Istoria unui suflet”: „După ce am meditat la misterul Trupului mistic al Bisericii, nu mă recunoşteam în nici unul dintre membrii descrişi de sfântul Paul, sau mai degrabă voiam să mă recunosc în toţi. Iubirea mi-a oferit cheia vocaţiei mele... Am înţeles că numai Iubirea face să acţioneze mădularele Bisericii...Am înţeles că Iubirea cuprinde toate vocaţiile, că Iubirea este totul, că îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile, că Iubirea este veşnică (Manuscris B, n.254). Şi a ales să fie în inima Bisericii.

Această vocaţie este singura pe care o poate înţelege fiecare în orice condiţie spirituală sau morală s-ar afla. Într-o zi preotul francez Abbé Pierre (1912 - 2007) a chemat un muncitor să finiseze lucrările la o casă pe care urma s-o dea unei familii rămăsese fără adăpost. Muncitorul se declara ateu şi era pornit împotriva preoţilor. La sfârşit, când a înţeles pentru cine era casa la care lucrase, i-a spus părintelui Pierre: „Eu nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar dacă există, este ceea ce faceţi dumneavoastră”. Faptele de iubire sunt irezistibile, cuceritoare. Cei care au studiat ceva latină cunosc dictonul: „exempla trahunt” – „exemplele trag după ele”, în bine şi în rău.

11. Rugăciunea Bisericii
Cristos ne-a ales şi ne-a pus să mergem şi să aducem roade care să rămână. Ne-a asigurat totodată că, orice îl vom ruga pe Tatăl în numele său, ne va da (cf. In 15,16). Împreună cu Biserica ne rugăm în numele lui Cristos: Dumnezeule atotputernic, dă-ne harul de a celebra cu însufleţire aceste zile de bucurie în care cinstim învierea Domnului, pentru ca misterul pascal pe care-l contemplăm să se manifeste necontenit în faptele noastre. Cristos a înviat!

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 9 mai 2015)