Considerații omiletice: Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostivirii (B)

(RV 12 aprilie 2015) E Ziua Domnului. Cristos a înviat! Suntem în timpul Paştelui care durează cincizeci de zile până la sărbătoarea Rusaliilor. Îndemnul apostolului Petru de la începutul Liturghiei duminicale este şi pentru noi „Ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire”, aleluia (1Pt 2,2).

1. Renăscuţi prin taina Botezului
Noi care retrăim încă o dată tainele pascale ale patimii, morţii şi învierii lui Cristos suntem chemaţi să devenim mai conştienţi că prin Botez am fost introduşi în realitatea nouă a mântuirii. Iniţiativa procesului de mântuire îşi are originea în iubirea gratuită a lui Dumnezeu, „căci veşnică este îndurarea lui – ὅτι εἰς τὸν αἰῶνα τὸ ἔλεος αὐτοῦ - quoniam in aeternum misericordia eius” (Ps 135/136). Ea îşi regăseşte împlinirea istorică în Isus Cristos, „Slujitorul credincios”. Apostolul Petru ne îndeamnă să trăim în lume ca pelerini ieşiţi din sclavia păcatului, răscumpăraţi şi eliberaţi prin moartea salvifică a Isus, noul miel pascal. Mântuirea dăruită de Dumnezeu şi realizată în Cristos are drept scop final „moştenirea” sau „coroana gloriei”. Aceasta este deja prezentă în experienţa Bisericii noastre pornind de la „baia purificatoare” a Botezului care este o adevărată renaştere la o viaţă nouă. Cei botezaţi alcătuiesc Biserica, acel edificiu spiritual care îşi are temelia în Cristos, „piatra cea vie”. Împreună cu Cristos suntem ca „nişte pietre vii” şi formăm noul templu în care se celebrează cultul spiritual. Această realitate presupune relaţii fraterne caracterizate prin iubire.

Rugăciunea zilei este densă şi cuprinzătoare. În celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui ne îndreptăm inimile spre Dumnezeu cel pururi îndurător care continuă să înflăcăreze credinţa poporului consacrat lui. Îl rugăm pe Dumnezeul iubirii milostive să sporească în noi harul pe care ni l-a dăruit pentru ca  să înţelegem cum se cuvine realităţile spirituale care s-au petrecut în noi:
în ce baie am fost spălaţi,
în ce Duh am fost renăscuţi,
cu ce sânge am fost răscumpăraţi.

2. O duminică „supraîncărcată” ?
„Divina mysteria”, tainele mântuirii sunt mereu aceleaşi dar ele nu pot fi cuprinse cu o singură privire. De aceea, în pedagogia sa maternă Biserica, de-a lungul secolelor, a scos în evidenţă un aspect spiritual sau altul având în vedere necesităţile oamenilor. Parcurgem pe scurt tradiţia liturgică a acestei duminici (aparent prea încărcată), oprindu-ne pe larg la noua perspectivă adoptată oficial în anul Marelui Jubileu. Se ajunge astfel la o viziune teologică unitară.

Duminica Albă. În strânsă legătură cu primirea tainelor mântuirii, Duminica a doua a Paştelui era numită odinioară în ritul roman sau latin şi Duminica Albă (Dominica in Albis, se înţelege „deponendis vestibus”). După ce Biserica a obţinut libertatea de cult, catehumenii depuneau hainele albe îmbrăcate în noaptea de Paşti, când au devenit creştini primind sacramentele iniţierii: Botezul, Mirul şi Euharistia. Deşi doar ocazional, şi astăzi la Roma în bazilica paleocreştină Sfântul Pancraţiu (sec.V-VI) de pe colina Gianicolo se celebrează popasul liturgic numit „statio” iar neofiţii depun haina albă primită în Noaptea de Paşti.

Duminica Tomei. A fost numită şi „Duminica lui Toma - Dominica Thomae”, deoarece în ciclul trienal Evanghelia (In 20,19-31) propune acelaşi episod în care Isus se arată ucenicilor „în seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii” (In 20,19) şi „după opt zile” (In 20,26) fiind de faţă şi apostolul Toma. Evanghelia descrie drumul lui Toma care de la îndoială ajunge la credinţa deplină şi exclamă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28). Isus i-a spus lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” (In 20,29). Experienţa de credinţă comportă o purificare a gândirii. Toma trebuie să se elibereze de pretenţia de a vedea. Ar fi trebuit să creadă bazându-se pe mărturia celorlalţi apostoli, fără să pretindă alte semne. Asigurarea de a vedea îi este dată lui Toma în mod excepţional. Povestirea evanghelică reprezintă trecerea de la „semne” la predicarea Evangheliei. Se deschide astfel timpul Bisericii în care trăieşte şi generaţia noastră. Calea normală a credinţei se întemeiază pe ascultare.

Duminica, sărbătoarea creştină săptămânală. Evanghelia (In 20,19-31) documentează astfel începutul săptămânii creştine prin celebrarea Duminicii ca sărbătoare săptămânală a Paştelui. Bazându-se pe apariţia lui Cristos înviat în prima zi a săptămânii, apostolii au înţeles schimbarea. Ziua învierii lui Cristos devine „Ziua Domnului”, Duminica. Urmând tradiţia apostolică creştinii se adună în fiecare duminică şi celebrează sfânta şi dumnezeiasca Liturghie perpetuând peste veacuri memorialul morţii şi învierii lui Cristos

Sacramentul Pocăinţei şi Reconcilierii. Potrivit Evangheliei după Sfântul Ioan (20,19-23), coborârea Duhului Sfânt are loc în cenacol chiar în seara Paştelui. Evanghelistul Ioan vede Duhul ca izvor de viaţă nouă provenită din moartea şi învierea lui Cristos. Isus suflă peste apostoli spunând: „Primiţi pe Duhul Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. De acum, iertarea sacramentală primită ca dar al iubirii milostive a lui Dumnezeu reprezintă o adevărată sărbătoare a Rusaliilor pentru orice păcătos care se converteşte. Viaţa nouă şi pacea lui Isus înviat din morţi este dată credincioşilor prin sacramentele Bisericii. Duhul Sfânt creează armonia şi pacea între oameni reînnoind în credincioşi viaţa spirituală prin taina Iertării şi Reconcilierii.

3. Duminica Divinei Milostiviri (Divinei Îndurări)
Papa Ioan Paul al II-lea a dat o nouă perspectivă liturgică acestei duminici. La 30 aprilie 2000, cu ocazia canonizării călugăriţei poloneze Faustina Kowalska, „apostola” Milostivirii divine, succesorul lui Petru a spus că este important să primim întregul mesaj ce vine din cuvântul lui Dumnezeu proclamat în a doua duminică a Paştelui şi a stabilit ca ea să fie numită în toată Biserica „Duminica Divinei Milostiviri”. În cadrul omiliei Ioan Paul al II-lea a spus explicit că doreşte să transmită acest mesaj noului mileniu, pentru ca oamenii să înveţe să cunoască din ce în ce mai bine adevăratul chip al lui Dumnezeu şi adevăratul chip al fraţilor. La 8 mai, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a precizat denumirea oficială a sărbătorii: „Dominica II Paschae seu de Divina Misericordia - Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostivirii (Divinei Indurări)”.  

 4. Perspectiva sărbătorii Milostivirii Divine
În aşteptarea documentului pontifical prin care papa Francisc proclamă „Anul Milostivirii”, considerăm ca exemplară perspectiva ilustrată de Sfântul Ioan Paul al II-lea cu prilejul canonizării călugăriţei Faustina Kowalska, la Liturghia din 30 aprilie 2000 cu lecturile Duminicii a II-a a Paştelui (B). Propunem aproape integral textul omiliei structurat pentru acestei consideraţii.

„Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui!” (Ps 117/118,1). Aşa cântă Biserica în octava Paştelui, preluând de pe buzele lui Cristos aceste cuvinte ale Psalmului. Cristos înviat arătându-se în cenacol poartă marea veste a milostivirii divine şi încredinţează apostolilor slujirea ei: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi… Primiţi-l pe Duhul Sfânt!  Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20,21-23).

Înainte de a rosti aceste cuvinte, Isus le arată mâinile şi coasta, adică rănile pătimirii şi mai cu seamă rana inimii, izvor din care ţâşneşte marele val de milostivire ce se revarsă asupra umanităţii. Din acea inimă sora Faustina Kowalska, a văzut două fascicule de lumină ce luminează lumea. Într-o zi Isus i-a explicat că cele două raze reprezintă sângele şi apa (Jurnal, p.123). Gândul se duce în mod spontan la mărturia apostolului Ioan care, când pe Calvar un soldat a străpuns cu suliţa coasta lui Isus răstignit, a văzut ieşind din ea „sânge şi apă” (cf. In 19,34). Dacă sângele evocă jertfa crucii şi darul euharistic, apa, în simbologia sfântului Ioan, aminteşte sacramentul Botezului şi darul Duhului Sfânt (cf. In 3,5; 4,14; 7,37-39).

5. Milostivirea, al doilea nume al iubirii divine
Prin inima lui Cristos răstignit milostivirea divină ajunge la oameni. Cristos revarsă această milostivire peste omenire prin trimiterea Duhului care în sfânta Treime este Persoana-Iubire. Milostivirea este ca „un al doilea nume” al iubirii divine (cf. Enc. Dives in misericordia, 7), înţeleasă în aspectul ei cel mai profund şi duios, în atitudinea de compasiune faţă de nevoile oamenilor, mai ales în capacitatea imensă de iertare.

Nu este un mesaj nou, dar poate fi considerat ca un dar de iluminare specială care ne ajută să retrăim mai intens Evanghelia Paştelui şi să o oferim ca o rază de lumină oamenilor din vremea noastră. Care va fi viitorul omului pe pământ? Ce vor aduce anii care vin? Desigur, pe lângă noi progrese nu vor lipsi, din păcate, evenimente dureroase. Credem însă că lumina Milostivirii divine va călăuzi mai departe umanitatea pe drumul istoriei. Încredinţându-i mesajul său sfintei Faustina Kowalska Isus i-a destăinuit că „omenirea nu va afla pace până când nu se va îndrepta cu încredere spre Divina milostivire” (Jurnal, p.132).

E nevoie ca şi omenirea de azi să-l primească în cenacolul istoriei pe Cristos înviat care arată rănile răstignirii sale şi repetă: „Pace vouă!” E nevoie ca omenirea să se lase pătrunsă de Duhul pe care i-l dăruieşte Cristos. Duhul reînsănătoşeşte rănile inimii, înlătură barierele care ne despart de Dumnezeu şi ne divizează între noi, restituie odată cu bucuria iubirii Tatălui şi pe cea a unităţii fraterne.

6. Milostivire primită şi dăruită
Calea milostivirii, în timp ce reface legătura fiecăruia cu Dumnezeu, trezeşte şi între oameni noi raporturi de solidaritate fraternă.  Cristos ne-a învăţat că „omul nu doar primeşte şi experimentează milostivirea lui Dumnezeu, dar e chemat totodată să fie milostiv faţă de alţii: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire” (Mt 5,7). El ne-a arătat apoi feluritele căi ale milostivirii care nu iartă doar păcatele, ci vine în ajutorul nevoilor oamenilor. Isus s-a aplecat asupra mizeri umane, materiale şi spirituale.

Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de fraţi sunt inseparabile: „Prin aceasta cunoaştem că îi iubim pe copiii lui Dumnezeu, dacă îl iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile lui” (1In 5,2). Nu-i uşor, de fapt, să-i iubeşti cu o iubire profundă până la dăruirea de sine. Această iubire se deprinde numai la şcoala lui Dumnezeu, la căldura dragostei sale. Fixând privirea asupra lui Dumnezeu, făcând ca inima noastră să bată în ritmul inimii Tatălui devenim capabili să privim la fraţii noştri cu ochi noi, în atitudine de gratuitate şi împărtăşire, de generozitate şi de iertare. Aceasta înseamnă milostivire! Aceasta înseamnă îndurare!

În măsura în care omenirea va şti să înveţe secretul acestei priviri îndurătoare, devine realizabil cadrul ideal despre care citim în Faptele Apostolilor: „Mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Niciunul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci pe toate le aveau în comun” (Fap 4,32). Aici milostivirea inimii a devenit stil de raporturi, proiect de comunitate, împărţire de bunuri. Aici au înflorit „faptele de milostenie” trupească şi sufletească. Sfânta Faustina Kowalska a lăsat scris în jurnalul ei: „Simt o durere îngrozitoare, când văd suferinţele aproapelui. Toate durerile aproapelui se răsfrâng în inima mea; port în inimă neliniştile lor încât mă prăbuşesc chiar fizic. Aş dori ca toate durerile să cadă peste mine ca să pot duce alinare aproapelui (Jurnal, p.365).

7. Un mesaj pentru timpurile noastre
Din această iubire trebuie să se inspire omenirea de azi pentru a înfrunta criza de sens, provocările cele mai felurite, mai cu seamă de a tutela demnitatea fiecărei persoane umane. În felul acesta mesajul milostivirii divine este implicit şi un mesaj asupra valorii fiecărui om. Fiecare persoană este preţioasă în ochii lui Dumnezeu. Pentru fiecare Cristos şi-a dat viaţa. Tatăl le dă tuturor darul Duhului său şi acces la intimitatea sa.

De acest mesaj, care exprimă încrederea în iubirea atotputernică a lui Dumnezeu, avem nevoie în mod deosebit în timpurile noastre, în care omul se simte rătăcit în faţa multiplelor manifestări ale răului. Este necesar ca invocarea milostivirii lui Dumnezeu să izbucnească din lăuntrul inimilor pline de suferinţă, de nelinişte şi de nesiguranţă, dar, în acelaşi timp, în căutarea unui izvor infailibil de speranţă… Să redescoperim astăzi în Cristos chipul Tatălui, „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (2 Cor 1,3). Dorim să privim atent cu ochii sufletului ochii lui Isus milostiv pentru a afla în profunzimea acestei priviri reflectarea vieţii sale şi lumina harului pe care l-am primit deja de multe ori, şi pe care Dumnezeu îl rezervă pentru toate zilele şi pentru ziua de pe urmă.

Acest mesaj de mângâiere este mai ales pentru cel care, chinuit de o încercare deosebit de dură sau strivit de povara păcatelor comise, a pierdut orice încredere în viaţă şi este tentat să cedeze în faţa disperării. Lui i se prezintă chipul blând al lui Cristos, la el ajung acele raze care pornesc din inima sa şi luminează, încălzesc, indică drumul şi aprind speranţa. Câte suflete a mângâiat deja invocaţia „Isuse, mă încred în tine!” Acest act de încredere străpunge norii cei mai grei şi întunecoşi lăsând să treacă o rază de lumină în viaţa fiecăruia.

8.  Avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu
În predica ţinută cu ocazia consacrării Sanctuarului Milostivirii Divine din Krakow-Lagiewniki, sâmbătă, 17 august 2002, papa Ioan Paul al II-lea a propus mai întâi câteva gânduri din jurnalul sfintei Faustina Kowalska iar în final a încredinţat lumea Milostivirii lui Dumnezeu.

„O, neînţeleasă şi nepătrunsă Milostivire a lui Dumnezeu, cine te poate adora şi slăvi cum se cuvine? O, atribut suprem al Dumnezeului celui Atotputernic, tu eşti speranţa dulce a păcătoşilor” (Jurnal, 951). Episcopul Romei a repetat aceste cuvinte simple şi sincere ale Sfintei Faustina, pentru a adora împreună cu ea şi cu toţi cei prezenţi misterul de neînţeles şi de nepătruns al milostivirii lui Dumnezeu. Asemenea ei, mărturisim că nu există pentru om alt izvor de speranţă, în afară de milostivirea lui Dumnezeu. Dorim să repetăm cu credinţă: Isuse, mă încred în tine!”

 „Veşnice Părinte, îţi ofer Trupul şi Sângele, Sufletul şi Dumnezeirea preaiubitului tău Fiu şi Domn al nostru Isus Cristos, pentru păcatele noastre şi ale lumii întregi; pentru dureroasa lui pătimire, ai milă de noi şi de lumea întreagă ” (Jurnal, 476). De noi şi de lumea întreagă… Câtă nevoie are lumea de astăzi de milostivirea lui Dumnezeu! Din toate continentele, din adâncul suferinţei omeneşti, pare că se înalţă invocaţia la milostivire. Unde domneşte ura şi setea de răzbunare, unde războiul aduce durere şi moartea celor nevinovaţi este nevoie de harul milostivirii pentru a potoli minţile şi inimile şi a face să răsară pacea. Unde lipseşte respectul pentru viaţa şi demnitatea omului, este nevoie de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, în a cărui lumină se arată valoarea inexprimabilă a oricărei fiinţe umane. Este nevoie de milostivirea lui Dumnezeu pentru a face ca orice nedreptate din lume să-şi afle sfârşitul în splendoarea adevărului.

De aceea astăzi vreau să încredinţez în mod solemn lumea Milostivirii Divine… Mesajul iubirii milostive a lui Dumnezeu să ajungă la toţi locuitorii pământului şi să umple inimile de speranţă… Să se împlinească promisiunea fermă a Domnului Isus: de aici trebuie să pornească „scânteia care va pregăti lumea pentru ultima mea venire ” (cf. Jurnal, 1732).

Trebuie să aprindem această scânteie a harului lui Dumnezeu. Trebuie să transmitem lumii acest foc al milostivirii. În milostivirea lui Dumnezeu lumea va afla pacea, iar omul fericirea!… Fiţi martori ai milostivirii!

9. Ai milă de noi şi de întreaga lume
Dumnezeule, Părinte milostiv,
care ţi-ai arătat iubirea în Fiul tău Isus Cristos,
şi ai revărsat-o asupra noastră în Duhul Sfânt, Mângâietorul,
îţi încredinţăm astăzi destinul lumii întregi şi al fiecărui om.
Pleacă-te spre noi păcătoşii,
întăreşte slăbiciunea noastră,
învinge orice rău,
fă ca toţi locuitorii pământului
să aibă parte de milostivirea ta,
pentru ca în tine, Dumnezeu Unul şi Întreit,
să afle mereu izvor de speranţă.
Veşnice Părinte,
prin dureroasa Pătimire şi prin Învierea Fiului tău,
ai milă de noi şi de lumea întreagă!
Amin.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 11 aprilie 2015)