2015-02-13 11:32:00

Considerații omiletice la Duminica a VI-a de peste an (Anul B)


E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. La începutul Liturghiei duminicale ne îndreptăm privirea sufletului spre Dumnezeu şi îl rugăm împreună cu psalmistul: „Fii pentru mine, Doamne, o stâncă ocrotitoare, o cetate unde să-mi găsesc scăparea! Pentru numele tău, povăţuieşte-mă şi călăuzeşte-mă!” (Ps 30/31,3-4).

1. Strigătul hasidìmilor biblici
Elanul spiritual care străbate rugăciunea psalmistului este specific grupului de credincioşi numiţi în ebraică „hasidìm”. La baza acestei denumiri este cuvântul „hesèd” care exprimă calitatea specifică lui Dumnezeu. Poate însemna fidelitatea sa faţă de legământ, bunătatea sa, harul său, iubirea şi duioşia sa. „Hasidìmii” (asideii) biblici au ceva din fidelitatea lui Dumnezeu. Ei sunt înainte de toate oameni credincioşi angajamentelor cerute de alianţa lui Dumnezeu, îl iubesc, îi observă legile şi sunt devotaţi cauzei sale.

Prima parte a psalmului 30/31 este un cântec de încredere în care rugătorul se încredinţează cu totul lui Dumnezeu. Psalmistul continuă cu o lamentaţie în care se tânguieşte de relele pe care viaţa i le rezervă, având la orizont moartea fizică şi cea morală. Ajuns apoi în portul bucuriei, credinciosul exclamă mulţumit: „Cât de mare este bunătatea ta, Doamne, pe care ai pregătit-o pentru cei care se tem de tine şi cu care îi copleşeşti pe cei care caută refugiu în tine înaintea fiilor oamenilor!” (Ps 30/31,20). În final, într-o atmosferă de entuziasm, rugătorul îi îndeamnă pe credincioşi (hasidìm) să fie statornici în fidelitatea faţă de Dumnezeu: „Iubiţi-l, aşadar, pe Domnul, voi, toţi cei credincioşi (hasidìm) ai lui! Domnul păzeşte pe cei fideli şi pedepseşte cu vârf şi îndesat pe cei trufaşi! Fiţi tari, să se întărească inimile voastre, voi, toţi cei care nădăjduiţi în Domnul!” (Ps 30/31,24-25).

2. Isus „Credinciosul desăvârşit”
Evangheliştii şi apoi autorul Scrisorii către Evrei arată că Isus însuşi trăia în această atitudine spirituală. Potrivit evangheliei după sfântul Luca, ultimul său strigăt pe cruce se inspiră din acest psalm: „Părinte, în mâinile tale încredinţez spiritul meu” - Pater in manus tuas commendo spiritum meum -  Πάτερ, εἰς χεῖράς σου παρατίθεμαι τὸ πνεῦμά μου. (Lc 23,46; cf. Ps 30/31,6). Isus a trăit toată viaţa în această abandonare filială faţă de Tatăl. Scrisoarea către Evrei îl prezintă pe Cristos ca fiind mijlocitorul desăvârşit, căci „în zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Evr 5,7). Într-adevăr, „Isus, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el” (Evr 5,8-9).

Rugăciunea de abandonare la voinţa lui Dumnezeu a însufleţit viaţa creştinilor de-a lungul istoriei. Despre diaconul Ştefan citim că în timpul martirajului său a văzut cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu. În timp ce era lovit cu pietre, Ştefan a strigat zicând: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” (Fap 7,59). Este documentat istoric că mulţi creştini s-au regăsit în această atitudine sufletească: sf. Policarp, sf. Vasile cel Mare, sf. Vencesalu al Boemiei, sf. Bernard, dar şi reformatorii Jan Hus, Martin Luther, Jean Calvin şi, desigur, mulţi alţii. Şi în zilele noastre preoţii, persoanele consacrate şi tot mai mulţi credincioşi laici repetă zilnic înainte de culcare cuvintele psalmistului rostite de Isus în clipa morţii: „În mâinile tale, Doamne, încredinţez sufletul meu!”

Se poate spune că trăirea credinţei creştine înseamnă a-şi încredinţa mereu viaţa în mâinile lui Dumnezeu Tatăl asemenea lui Cristos, Fiul său. Apostolul Paul afirmă despre sine că moare în fiecare zi: „Quotidie morior” (1Cor 15,31). Murim cu Cristos ca să înviem cu Cristos datorită evlaviei filiale faţă de Tatăl, abandonându-ne în orice clipă voinţei sale sfinte: „În mâinile tale, Doamne, încredinţez sufletul meu!”

3. Isus, „mâna Tatălui”
La chemarea fiilor Tatăl îşi ridică privirea şi caută spre ei. O face prin Fiul său, Isus Cristos, care ascultă strigătul bolnavilor şi infirmilor, îi prinde de mână şi îi scoate din izolarea cauzată de boli şi suferinţe. Chiar de la începutul vieţii sale publice Isus se loveşte de problema suferinţelor oamenilor, a durerii, a unei lumi bolnave.

Vedem aceasta chiar la începutul Evangheliei după sfântul Marcu. Isus vesteşte oamenilor că s-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Alternează predica cu momente prelungite de rugăciune în locuri retrase unde se întreţine în comuniune cu Tatăl. Se roagă, predică şi îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase "fapte puternice, minuni şi semne" (Fap 2, 22). Sfântul Marcu a descris o zi tipică din activitatea lui Isus în oraşul Cafarnaum, unde „a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli” (Mc 1,34). Deşi era căutat de toţi, Isus le-a zis apostolilor: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit! Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli” (cf. Mc 1,35-39).

Gesturile de binefacere pe care Isus le săvârşeşte sunt semne ale noii realităţi. Sunt semne ale împărăţiei lui Dumnezeu. Isus se apleacă cu milă peste lumea chinuită şi desfigurată de mizerii şi suferinţe şi redă oamenilor integritatea chipului şi asemănării cu Dumnezeu. Mulţi recunosc îndată că în Isus din Nazaret lucrează mâna lui Dumnezeu şi că Dumnezeu a vizitat poporul său.

4. Vindecarea unui lepros
În continuarea Evangheliei după Marcu, Isus vindecă un bolnav de lepră. Această boală era foarte răspândită în Orientul antic, şi, numai auzindu-i numele, trezea angoasă şi groază. Întrucât mutilează trupul omului şi îi desfigurează faţa, lepra părea că şterge însăşi chipul lui Dumnezeu imprimat în fiinţa umană prin creaţie (Gen 1,27). Istoricul Iosif Flaviu, care a trăit în timpul când se redactau evangheliile, a scris că bolnavii de lepră „erau socotiţi întru totul asemenea cadavrelor” (Antichităţi iudaice III,11,3). Bolnavul de lepră era tratat ca un cadavru. Nu putea fi atins. Desfigurat fizic, leprosul era considerat ca unul care a fost lovit de Dumnezeu datorită unui păcat extrem de grav. De aceea era izolat de societate ca un proscris, scos de sub scutul legii. Cât timp va avea această boală era socotit ca necurat. De aceea trebuia să locuiască separat în afara taberei" (cf. Lev 13,1-2.45-46).  Aşa prevedea legea lui Moise care dedică acestei boli capitolele 13 şi 14 din cartea Leviticului. Se aştepta venirea lui  Mesia ca să distrugă acest rău, să restaureze pământul şi omul în totalitate.

Scrie sfântul Marcu: În zilele acelea, un lepros a venit la Isus, a îngenuncheat în faţa lui şi l-a rugat: "Dacă vrei, poţi să mă cureţi". Făcându-i-se milă de el, şi-a întins mâna, l-a atins şi i-a zis: "Vreau, curăţă-te!" Imediat s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a vindecat. Isus i-a poruncit să plece şi l-a făcut atent: "Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise". Omul însă a plecat şi a povestit cele întâmplate peste tot, aşa încât Isus nu mai putea să se arate în public în nici o cetate; era obligat să rămână în locuri pustii, dar şi aici oamenii veneau la el de pretutindeni” (Mc 1,40-45).

Povestind întâlnirea lui Isus cu leprosul, evanghelistul Marcu notează că lui Isus i s-a făcut milă. În unele manuscrise citim că Isus „s-a încruntat”, văzându-l pe acel sărman cu trupul desfigurat, obligat să poarte haine sfâşiate şi părul zbârlit, să-şi acopere partea de sus a feţei până la buze şi să strige: "Necurat! Necurat!"

Isus s-a indignat, n-a putut suporta situaţia şi l-a vindecat. Apoi i-a poruncit să împlinească dispoziţiile rituale prescrise de legea mozaică pentru a pune capăt izolării civile şi religioase la care fusese constrâns. 

5. Dacă vrei, poţi să mă cureţi
Este primul bolnav care se adresează direct lui Isus: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Şi Isus îi răspunde imediat. "Vreau, curăţă-te!" Întâlnirea lui Isus cu bolnavii de lepră care îi cer să-i vindece, dezvăluie atitudinea cu totul nouă, adoptată de Isus faţă de prescripţiile din Legea veche. Acestea erau măsuri sanitare de prevenire a contaminării dar în acelaşi timp un reflex al concepţiei despre boală. Rabinii învăţau că la originea oricărei boli se află o crimă a cărei dimensiune se putea deduce din gravitatea bolii. De aici, obligaţia strictă a izolării de restul societăţii. Considerau că prezenţa leproşilor în comunitate constituia un pericol de contaminare nu doar fizică dar şi morală. Constatarea vindecării de boală de către preoţi însemna încetarea pericolului de contagiere. De altfel, dacă un lepros îndrăznea să se apropie de comunitatea celor sănătoşi, aceştia puteau să-l alunge aruncând în el cu pietre.

6. Lui Isus i se face milă
În faţa bolnavului de lepră care vine şi-l roagă căzând în genunchi, lui Isus i se face milă, îşi întinde mâna binefăcătoare şi îl atinge: îi redă sănătatea şi integritatea fizică. Apoi, deodată Isus schimbă brusc atitudinea şi devine sever: "Să nu spui o vorbă nimănui, ci du-te, arată-te preotului şi adu ca mărturie a vindecării tale jertfa de curăţire pe care a prescris-o Moise".

Semnele minunate împlinite de Isus nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. Eliberând pe unii oameni de relele pământeşti, de foame, de nedreptate, de boală şi de moarte, Isus a săvârşit semne mesianice. Totuşi, Cristos nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ, ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea, aceea a păcatului, care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti.

Conclude evanghelistul: „Şi oamenii veneau la el de pretutindeni”. Rugămintea leprosului se întâlneşte cu voinţa profundă şi calmă a lui Isus de a-i vindeca pe toţi. Mâna lui se întinde spontan în gest de vindecare dar gândul că cel rău va continua să roadă şi să sape răni adânci în trupul atâtor fraţi şi surori, îl nelinişteşte. Răul sub toate formele, vechiul duşman răpus în pustiu e prezent pretutindeni. Iar un taumaturg nu învinge niciodată în mod definitiv. Şi aici se profilează umbra crucii prevestită de profetul de demult: „El a purtat durerile noastre, a fost împovărat cu suferinţele noastre” (Is 53,4; Mt 8,17).

7. Ce îl face pe om necurat?
Isus îi permite leprosului să se apropie de el; mai mult, face acel gest de neimaginat pentru un evreu: îl atinge cu mâna. Este salvatorul, mântuitorul trimis de Dumnezeu, căruia nu-i este teamă de contaminare. Din contra, spune că „nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci cei bolnavi şi că nu a venit pentru cei drepţi ci pentru cei păcătoşi”. De aceea evanghelistul ţine să noteze: “Şi oamenii veneau la el de pretutindeni”.

Isus nu-l consideră pe lepros un necurat, şi nu îi face impuri pe cei care vin în contact cu el. Alta este adevărata necurăţie de care omul trebuie să se stea departe. Este necurăţia inimii: „Şi le-a mai zis: „Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. 23 Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l fac pe om impur” (Mc 7,20-23).

Leprosul este un om bolnav, nu un pedepsit de Dumnezeu. Este o persoană iubită de Dumnezeu, un frate pe care să-l primim. Împărăţia lui Dumnezeu nu ţine cont de barierele „pur şi impur”, ci le depăşeşte. Nu există oameni ce trebuie primiţi şi oameni de evitat, oameni vecini şi oameni îndepărtaţi, oameni ocrotiţi de lege şi oameni fără scutul legii, oameni cu drepturi şi oameni fără drepturi. Toţi sunt iubiţi de Dumnezeu şi chemaţi. Practica evanghelică trebuie să fie semnul acestei iubiri divine care nu face deosebire.

8. Alături de leproşi tradiţionali şi moderni
Lucrarea binefăcătoare a lui Isus se extinde la tot omul. Isus este Mântuitorul omului. Lucrarea sa continuă astăzi în lume, prin mâinile ucenicilor săi care acţionează în numele lui Isus şi al Bisericii sale. Fireşte, noi nu putem lua asupra noastră păcatele altora. Toţi însă ne putem apropia de cei care suferă în trup şi în suflet, dându-le ceea ce am primit din bunăvoinţa lui Dumnezeu. Pe lângă leproşii tradiţionali, există noi boli şi noi leproşi de care societatea caută să se apere şi pe care îi izolează. Un simplu gest material ca cel de a le „întinde mâna”, poate fi pentru ei de mare ajutor şi alinare. Îi face să se simtă încă oameni ca ceilalţi. Grija de semenii noştri în suferinţă este o adevărată slujire a lui Cristos. Înseamnă o participare la suferinţele Domnului. Asta poate marca începutul unei adevărate convertiri pentru cine o face învingând în sine dispreţul şi repugnanţa pe care le simte faţă de bolnavi.

9. Francisc şi leprosul
Poate cel mai renumit în istorie este cazul lui Francisc din Assisi. Întâlnirea cu un lepros a marcat începutul noii sale vieţi. Scrie la începutul testamentului său: „Când eram în păcate, îmi părea ceva prea respingător să privesc leproşii, dar Domnul însuşi m-a condus în mijlocul lor şi a făcut să mă port milostiv cu ei. Îndepărtându-mă de ei, ceea ce îmi părea amar s-a preschimbat în dulceaţă sufletească şi trupească”. Din surse biografice se ştie cum s-a petrecut această întâlnire care i-a schimbat viaţa lui Francisc din Assisi. Mergea călare pe câmpia din vale a oraşului, când a văzut de departe un lepros. Voia să dea pinteni calului şi să o ia la galop de repugnanţa ce o simţea. Dar a avut o tresărire lăuntrică în care s-a petrecut adevărata convertire. S-a oprit, a coborât de pe cal şi a alergat să-l îmbrăţişeze (cf. Tommaso da Celano, Vita secunda, V, 9). Din acea zi a devenit prietenul leproşilor pe care îi chema cu respect şi afecţiune „fraţii creştini”. Îi vizita adesea, le spăla rănile, le dădea de mâncare. Acest contact care înainte părea lucrul cel mai respingător din câte pot exista, a devenit pentru el izvor de bucurie nu doar spirituală, dar şi umană, „corporală”, cum spune el.

10. Vindecarea de lepra spirituală
Episodul evanghelic despre vindecarea leprosului conţine încă o învăţătură. Vindecarea de această boală este un prilej de a deveni conştienţi de o vindecare mult mai profundă şi mai mare care s-a petrecut în noi când am fost îndreptăţiţi în mod gratuit prin răscumpărarea de păcat realizată de Isus Cristos (cf. Rom 3.24). Cristos ne-a răscumpărat de „lepra păcatului”. Cât de mângâietor este a şti că această minune nu se întâmplă doar o singură dată în viaţă, încât dacă cineva contractează din nou această „lepră”, nu mai există leac pentru el. Ori de câte ori, căiţi din inimă, ne aruncăm în genunchi la picioarele lui Cristos şi ale Bisericii, recunoscându-ne păcatele, putem auzi cuvântul „Eu te dezleg de păcatele tale”. Este echivalentul pe plan spiritual al răspunsului dat de Isus leprosului: „Vreau, curăţă-te!" Devenim atunci făptură nouă.

11. Du-te, arată-te preotului! - astăzi
Ce-i de făcut?  Cum să procedăm? Mai întâi să recunoaştem răul şi să-i arătăm rănile celui care  poate să le vindece. Pentru a face asta, uneori trebuie să învingi nu numai propria rezistenţă interioară, dar şi respectul omenesc într-o cultură şi o societate ce neagă păcatul, face tot felul de glume şi caută în fel şi chip să ne convingă că acest rău nu este atât de mare cum spun unii.

Leprosul din Evanghelie a fost vindecat pentru că a avut curajul să rupă barierele şi tabuurile convenţionale. În timp ce alţii se ascundeau de frică sau ruşine, el a ieşit şi s-a arătat aşa cum este.

Într-o zi Isus a observat cu mâhnire: „Mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul” (Lc 4,27). Doar Naaman Sirianul a fost vindecat pentru că a ieşit din ţara lui ca să ceară ajutor de la profet. Şi astăzi sunt mulţi „leproşi” în lume, bolnavi de acea lepră mai gravă, de care spuneam. Însă nu toţi sunt vindecaţi, ci doar cei care îşi dau seamă cât de pernicioasă este această lepră şi caută vindecarea la cel care o poate da.

12. Gravitatea rănilor sufletului
Se povesteşte că într-o zi sfântul Ludovic al IX-lea, regele Franţei, a afirmat în public că preferă mai degrabă să fie lepros de treizeci de ori, decât să cadă într-un singur păcat de moarte. Atunci baronul de Joinville care era de faţă, a replicat îngrozit că el preferă să comită treizeci de păcate de moarte, decât să devină lepros. Reevocând faptul, poetul Charles Péguy comentează folosind stilul propriu, lăsând să vorbească Dumnezeu: „O, dacă baronul de Joinville ar fi văzut cu ochii sufletului cum arată lepra lăuntrică pe care nu degeaba o numim păcat de moarte, dacă ar fi văzut cu ochii interiori acel mucegai uscat pe suflet, infinit mai dezgustător, infinit mai dăunător, infinit mai grav, infinit mai detestabil, atunci el însuşi ar fi înţeles imediat cât era de absurdă afirmaţia lui şi că problema nici nu se discută. Dar nu toţi văd cu ochii sufletului. Eu înţeleg aceasta, spune Dumnezeu, nu toţi sunt sfinţi, aşa este creştinătatea” (cf. Misterul Sfinţilor Nevinovaţi).

13. Îndemnul apostolului
Restabiliţi în comuniunea cu Dumnezeu, pentru fiecare există posibilitatea de a ne prezenta din nou înaintea fraţilor fără a fi pentru ei piatră de poticneală. Ştiindu-ne în pace cu Dumnezeu găsim forţa şi curajul de a înfrunta situaţiile vieţii dând mărturie că iubirea sa schimbă cu adevărat existenţa.

Îndemnul apostolului Paul către creştinii din Corint este şi pentru noi: „Nu fiţi piatră de poticneală pentru nimeni, nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu”. Din contra, mergeţi pe urmele lui Cristos: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, totul să faceţi spre slava lui Dumnezeu” (cf. 1Cor 10,31-33;11).

14. Rugăciunea Bisericii
Fericit este omul în duhul căruia nu este prefăcătorie, spune psalmistul. Doamne, eu ţi-am făcut cunoscut păcatul meu, nu ţi-am ascuns fărădelegea mea. Am zis: „Voi mărturisi Domnului fărădelegile mele”. Şi tu ai iertat vinovăţia păcatului meu” (Ps 31/32,2.5). Să ne unim în rugăciunea Bisericii: Dumnezeule, tu ne-ai spus că-ţi faci lăcaş în inimile drepte şi curate: dă-ne fericirea să trăim pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi.

(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic de vineri 13 februarie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.