2015-02-07 12:47:00

Considerații omiletice: Duminica a V-a din Timpul de peste an (B)


8 februarie 2015. E Ziua Domnului. „Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa Domnului căci el este Dumnezeul nostru!” (cf. Ps 94/95,6-7). Cu această chemare la rugăciune Biserica îi trezeşte zilnic pe preoţi şi pe toţi cei consacraţi ca să slujească în mod dezinteresat lui Dumnezeu şi semenilor lor. La începutul zilei ne îndreptăm gândul şi inima spre Domnul de la care vine tot binele. De vreme ce Dumnezeu binecuvântează, inima omului poate răspunde binecuvântând şi ea pe Cel care este izvorul a toată binecuvântarea: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului (Duh) Spirit. Şi acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin”. Binecuvântarea noastră înseamnă adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire. Închinarea este dispoziţia fundamentală a omului care se recunoaşte creatură în faţa Creatorului său.

1. Sărbătoarea săptămânală a Paştelui
Cu aceste dispoziţii sufleteşti participăm încă o dată la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Isus a înviat din morţi "în prima zi a săptămânii". Fiind "prima zi", ziua Învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind "a opta zi", urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului , "duminica".

Asemenea psalmistului biblic, aflăm bucuria vieţii în preamărirea lui Dumnezeu: „Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că bine este să-i cântăm psalmi Dumnezeului nostru; pentru că plăcut este să-l lăudăm pe el!” (Ps 146-147/147,3). Prin lauda adusă lui Dumnezeu în spirit de credinţă recunoaştem cel mai îndeaproape faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. Îi înălţăm cântare pentru el însuşi. Dincolo de ceea ce el face pentru noi, îl preamărim pentru că „EL ESTE”, căci „în el trăim, ne mişcăm şi suntem (Fapte 17,28).

2. Isus, model de rugăciune
Adorarea lui Dumnezeu, de trei ori sfânt şi prea vrednic de iubire, ne umple de umilinţă şi ne dă siguranţă în rugile noastre. Rugăciunea este legătura vie şi personală a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor nesfârşit de bun, cu Fiul său, Isus Cristos, şi cu Duhul Sfânt. Prin contemplarea şi ascultarea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, fiii învaţă să se roage Tatălui. Să privim deci la învăţătorul nostru şi vom ajunge să dorim să ne rugăm, aşa cum se cuvine.

Isus este „rugătorul”. Se roagă înainte de momentele hotărâtoare ale misiunii sale. Se retrage adesea la o parte, în singurătate, pe munte, mai cu seamă noaptea, pentru a se ruga (cf. Mc 1,35; Mc 6,46; Lc 5,16). Fie dimineaţa, fie seara, se desprinde din grupul ucenicilor sau din mulţime şi se duce singur într-un loc potrivit ca să reînnoade sentimentele de iubire filială faţă de Tatăl. Rugăciunea lui Isus înainte de faptele mântuitoare pe care Tatăl îi cere să le îndeplinească este o adeziune, umilă şi încrezătoare, a voinţei sale omeneşti la voinţa iubitoare a Tatălui.

3. O zi din viaţa publică lui Isus
Evanghelia acestei duminici (Mc 1,29-39) oferă ca exemplu o zi tipică din viaţa publică a lui Isus. Este o zi de sâmbătă în oraşul Cafarnaum. După ce a participat la serviciul religios de la sinagogă, în timpul căruia a învăţat mulţimile, Isus iese şi se duce în casa lui Simon şi Andrei. Aflând că soacra lui (Simon) Petru zăcea la pat, având febră, Isus s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. După asfinţitul soarelui, când sărbătoarea s-a încheiat, tot oraşul s-a adunat la uşa casei. Atunci Isus „a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli” (Mc 1,34). Apoi, „dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi găsindu-l i-au spus: „Toţi te caută”. El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit! Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli” (Mc 1,35-39).

4. Comuniune şi slujire
Isus trăieşte sărbătoarea în comuniune cu Tatăl şi face bine oamenilor. De fapt, ia parte împreună cu discipolii săi la serviciul religios al comunităţii, în care se cântă psalmi de preamărire şi se ascultă cuvântul lui Dumnezeu. Explică Scripturile cu autoritate încât ascultătorii „erau uimiţi de învăţătura lui, căci el învăţa ca unul care are putere, şi nu în felul cărturarilor”. De la sinagogă Isus se duce acasă la prieteni, întâlneşte oameni în suferinţă, îşi întinde mâna şi îi ridică, vindecă pe bolnavi, scoate diavoli. Rămâne până seara şi anunţă mulţimii bucuria Evangheliei. Apoi se scoală dimineaţa, încă pe întuneric, şi se duce din nou să se roage. Lumea merge după el. La fel şi apostolii care găsindu-l îi spun: „Toţi te caută”. Dar Isus nu se abate de la voinţa Tatălui care l-a trimis. Credincios misiunii încredinţate, îi ia cu sine pe apostoli şi merge în cetăţile învecinate să predice şi acolo vestea bună. Anunţă că „s-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Îi avertizează pe oameni să nu piardă ocazia, căci s-a petrecut în lume ceva cu totul nou ce-i priveşte îndeaproape.  Dumnezeu este în mijlocul vostru. Schimbaţi-vă modul de a gândi. Fiţi atenţi, Dumnezeu este cu voi. Nu sunteţi singuri. „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (cf. Mc 1,15). Dumnezeu este pentru voi, bucuraţi-vă!

5. Pentru aceasta am venit
Cristos a venit să vestească lumii bunăvoinţa lui Dumnezeu şi iubirea lui milostivă. Vestea bună este pentru lumea întreagă, de aceea Isus spune: „Să mergem în altă parte, căci pentru aceasta am venit” (Mc 1,38). Evanghelistul Marcu notează că Isus cutreiera toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli. Vestea bună străbate întreaga regiune şi un duh nou pune în mişcare mulţimi de oameni. Recunosc în Isus din Nazaret profetul anunţat de Moise, căci propune „o învăţătură nouă, vestită cu autoritate”. Mai mult, „el porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun” (Mc 1,27).

Isus, Cuvântul lui Dumnezeu "care s-a întrupat" ia parte, în rugăciunea sa omenească, la tot ceea ce trăiesc "fraţii săi" (Evr 2, 12). El îi duce cu sine pe oameni în rugăciunea sa şi îi oferă Tatălui, oferindu-se pe sine însuşi. Înviat din morţi şi înălţat la dreapta Tatălui, Isus se roagă, în natura sa umană, cu noi şi pentru noi. Ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Cristos îi arată Tatălui rănile răstignirii. A suferit alături de slăbiciunile noastre, pentru a ne elibera de ele (cf. Evr 2,15; Evr 4,15). Stăpân peste puterile celui rău, Isus vindecă bolnavi şi astăzi şi izgoneşte mulţi diavoli. Într-adevăr, Cristos „a purtat durerile noastre, a fost împovărat cu suferinţele noastre” (Is 53,4; Mt 8,17). De aceea, putem repeta cu psalmistul: „Domnul vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile. El este mângâiere în orice suferinţă” (cf. Ps 146-147/147, 3).

6. Suferinţa înaintea lui Dumnezeu
Întrucât la 11 februarie se celebrează a XXIII-a Zi Mondială a Bolnavului, să reflectăm puţin şi asupra suferinţei umane. Mesajul Sfântului Părinte Francisc are ca temă anul acesta un text din cartea lui Iob: "Eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop" (Iob 29,15). Pontiful dezvoltă tema în perspectiva expresiei „Sapientia cordis – Înţelepciunea inimii”, punând în evidenţă dimensiunea de slujire a celor nevoiaşi şi suferinzi.

De altfel şi prima lectură duminicală este luată din cartea lui Iob, mult răbdătorul. El exprimă tânguirea omului dintotdeauna, care zdrobit de suferinţă se întreabă ce rost are viaţa: "O luptă este viaţa omului pe pământ, zilele lui sunt ca ale unui om tocmit cu ziua. Ca un sclav care doreşte puţină umbră, ca un muncitor cu ziua care îşi aşteaptă plata, aşa şi eu, de luni de zile mă hrănesc numai cu dezamăgiri şi am parte numai de nopţi de suferinţă. De-abia mă culc şi-mi zic: "Când mă voi putea scula?" Sunt chinuit de coşmaruri de seara până la revărsatul zorilor. Zilele mele aleargă mai repede decât suveica ţesătorului, s-au sfârşit fără nici o speranţă. Aminteşte-ţi, Doamne, că viaţa mea nu-i decât o suflare. Ochii mei nu vor mai vedea fericirea" (Iob 7, 1-4.6-7).

Iob este un om bolnav iar suferinţa îl face să mediteze la sensul vieţii umane care îi apare ca o luptă cumplită şi continuă în căutarea de pace pe care nu o găseşte. În toate, Iob vorbeşte în numele omului universal. Reflecţia sa are însă o notă religioasă. El vorbeşte despre propria suferinţă cu Dumnezeu. Tânguirea se încheie cu o rugăciune: „Aminteşte-ţi, Doamne!” (Iob 7,7). Nu e vorba de omul în suferinţă, în general, ci unul care suferă înaintea lui Dumnezeu. Omul care vorbeşte este un credincios care ştie că Dumnezeu este drept şi bun. Dar tocmai de aici vine întrebarea: Dacă Dumnezeu este drept şi bun, pentru ce suferinţa este însoţitoarea inseparabilă a zilelor sale? Întrebarea străbate toată cartea lui Iob.

7. Tentative de explicare a suferinţei
Există în ea trei încercări de explicaţie a suferinţei. Exponenţii primei încercări sunt prietenii lui Iob. E mustrat de prietenul său Elifaz din Teman, într-un lung discurs în care expune învăţătura tradiţională potrivit căreia suferinţa este o urmare a păcatului. Răul fizic se datorează păcatelor pe care cineva le-a săvârşit, cel puţin păcatelor oculte. Dumnezeu e drept şi nu permite ca omul fără vină să sufere. Fiecare primeşte ceea ce merită. Mult mai târziu erau de această părere erau şi ucenicii lui Isus. În faţa orbului din naştere, ucenicii îl întreabă pe Maestru „cine a păcătuit, el sau părinţii lui” (In 9,2). Este un mod greşit de a vedea lucrurile, pe care cartea lui Iob îl condamnă deschis. În faţa suferinţei lui Iob, prietenii lui nu încearcă să înţeleagă, căci au deja răspunsurile pregătite. Iob le respinge nu fără o anumită ironie. Nu consideră boala ca prilej de îndreptare voit de Dumnezeu pentru convertirea vieţii. Iob nu acceptă pasiv raportul cu Dumnezeu ci protestează apărându-şi nevinovăţia.

A doua tentativă de explicaţie: suferinţa este o încercare, nu o pedeapsă. Boala este trimisă celui drept ca o probă pentru a testa credinţa şi religiozitate. Ea urmăreşte purificarea omului. În suferinţă se vede dacă îl căutăm pe Dumnezeu sau pe noi înşine, dacă îl slujim din interes sau din iubire.  Iob a ieşit vitorios din încercare, căci a pierdut copiii, bunurile, şi însăşi sănătatea. Dar ataşamentul lui faţă de Dumnezeu a rămas intact.

Această explicaţie conţine totuşi o parte de adevăr. Nu rezolvă total misterul durerii. În timp de boală, omul simte propria neputinţă, limitele şi condiţia muritoare. Orice boală îl face să întrezărească sfârşitul, moartea. Pe de altă parte, boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la deznădejde şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar suferinţa poate maturiza persoana, o poate ajuta să deosebească în propria-i viaţă ceea ce este secundar şi accesoriu pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la autorul vieţii.

Dar Iob cel răbdător îşi pierde răbdarea. Nu se resemnează. Suferinţa celui nevinovat trebuie să aibă o explicaţie mai profundă. Şi aici Iob se ciocneşte de misterul unui Dumnezeu care spune că ne iubeşte dar apoi pare să se dezmintă. Desigur suferinţa nu dezminte iubirea lui Dumnezeu, însă îi dezvăluie aspectul misterios şi paradoxal. Dar tocmai atunci când dăm de acest aspect deconcertant se poate spune că l-am întâlnit pe Dumnezeu: "Am auzit despre tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut" (Iob 42,5).

8. Suferinţa, loc de revelaţie
Suferinţa apare ca un loc de revelare, şi nu doar o încercare. Un loc pentru purificarea concepţiei noastre despre Dumnezeu, şi nu numai o situaţie pentru încercarea curajului. În acest sens profund bolnavul este semnul misterului iubirii lui Dumnezeu. În faţa bolnavului serveşte tăcerea, participarea profundă a inimii, ajutorul concret. Nu este loc pentru explicaţii prefabricate, pentru răspunsuri deja formulate. E nevoie de înţelepciunea inimii: Sapientia cordis.

Profeţii vor întrezări că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi. În cele din urmă profetul Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care el va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala. Mai târziu se va ajunge la concluzia că suferinţa se înscrie în misterul durerii mântuitoare.

9. Isus şi suferinţa umană
Compasiunea demonstrată de Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări săvârşite la Cafarnaum sunt un semn că Dumnezeu a vizitat poporul său şi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus este mâna întinsă a lui Dumnezeu: tămăduieşte bolnavii, izgoneşte duhurile necurate, iartă păcatele. El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup. Este medicul de care are nevoie orice om.

Vindecările miraculoase săvârşite de Isus sunt semne ale venirii împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vestesc o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele învierii glorioase. Pe cruce, Cristos a luat asupra sa povara răului şi a ridicat păcatul lumii. Prin pătimirea şi moartea sa, Cristos a dat sens nou suferinţei. Ea poate să-l facă pe omul suferind asemenea chipului lui Cristos, asociat la pătimirea sa răscumpărătoare.

Răspunsul ultim în faţa suferinţei este învierea. Pentru a descoperi sensul suferinţei şi valoarea ei mântuitoare în lumina morţii şi învierii Domnului, e necesar să-l urmăm pe Isus în colocviile şi întreţinerile sale intime cu Dumnezeu Tatăl. În rugăciune aflăm voinţa Domnului. În împlinirea ei stă pacea noastră.10. Misiunea Bisericii

Compătimirea, solidaritatea efectivă a lui Isus cu cei bolnavi merge atât de departe încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat”. Am fost străin şi voi m-aţi primit! Într-adevăr, „El a purtat durerile noastre, a fost împovărat cu suferinţele noastre” (Mt 8,17).

În acea zi de sâmbătă la Cafarnaum, în faţa casei lui Petru, Isus  „a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli” (Mc 1,34).Apoi a cutreierat toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi alungându-i pe diavoli”. Pentru aceasta a venit în lume. A înfiinţat Biserica, pornind de la casa lui Petru, ca să poarte până la marginile pământului Evanghelia vieţii şi bucuria Evangheliei.

O lume bolnavă demnă de compătimire zace cuprinsă de febră. O lume suferindă şi dezorientată, cuprinsă de febra unei libertăţi greşit înţelese, de pofta îmbogăţirii peste noapte fără sudoarea frunţii, indiferentă faţă de necazurile altora, aşteaptă evanghelizatori. Are nevoie să fi prinsă de mână şi ridicată la o viaţă nouă. E nevoie de mărturisitori plini de zel, asemenea apostolului Paul care recunoaşte deschis ocazia prielnică şi urgenţa misiunii: „Dacă vestesc evanghelia, acest lucru nu este pentru mine un motiv de laudă; este o obligaţie care mi s-a impus. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia! (cf. 1Cort 9,16). Pentru aceasta spunem împreună: Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra familiei tale; păstreaz-o sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura ei speranţă.

(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 7 februarie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.