(RV – 6 ianuarie 2015). E sărbătoare: Manifestarea Domnului. „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare”. Ne-a strălucit o zi de mare speranţă: s-a născut Mântuitorul omenirii! Naşterea unui copil poartă în mod normal o lumină de speranţă tuturor celor care îl aşteaptă cu nerăbdare. Când s-a născut Isus în peştera din Betleem, o „lumină mare” a apărut pe pământ; o mare speranţă a intrat în inima tuturor celor care îl aşteptau. Lumina nu a fost desigur „mare” în felul acestei lumi, întrucât cei dintâi care au văzut-o au fost doar Maria, Iosif şi câţiva păstori, apoi magii, bătrânul Simeon, profetesa Ana: cei pe care Dumnezeu i-a ales.
Cu toate acestea, în ascunsul şi în tăcerea acelei nopţi sfinte, s-a aprins pentru fiecare om o lumină strălucitoare şi care nu apune. A venit în lume marea speranţă purtătoare de fericire: „Cuvântul s-a făcut trup şi noi am văzut slava lui”(In 1,14). La setea de sens şi de valori pe care o simte lumea astăzi, la căutarea de bunăstare şi de pace care marchează viaţa întregii umanităţi, la aşteptările săracilor lumii, Cristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, răspunde prin naşterea sa.
1. Episodul magilor de la Răsărit
Manifestarea Domnului a avut totdeauna o mare însemnătate
pentru creştini, deoarece ea înfăptuieşte şi celebrează întâlnirea între Dumnezeu
şi om, între bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu care se dezvăluie şi
omenirea care este mereu în căutarea luminii şi a mântuirii. O umanitate slabă dar
însetată de adevăr asemenea magilor de la Răsărit.
Liturghia prezintă trei manifestări speciale ale lui Isus mântuitor: s-a manifestat magilor, ca reprezentanţi ai popoarelor păgâne; s-a manifestat iudeilor, la botezul lui Isus în râul Iordan; s-a manifestat ucenicilor, la nunta din Cana Galileii. Astăzi o sărbătorim pe prima: manifestarea lui Isus magilor din Răsărit. Episodul închinării magilor este cunoscut fiecărui creştin. A fost modelat de evanghelistul Matei după grandioasa procesiune a popoarelor îndreptate spre muntele Sion, cântată de profetul Isaia. Este istoria călătoriei spirituale a popoarelor lumii, a căutării şi găsirii lui Cristos ca Dumnezeu-cu-noi. Pe urma acelor înţelepţi călăuziţi de o stea, contemplăm astăzi arătarea Fiului lui Dumnezeu popoarelor lumii. O facem privind ieslea din Betleem.
2. Dumnezeu cu noi
Să privim ieslea din grajdul de la marginea Betleemului,
încercând să învăţăm ceva pentru viaţa noastră. Dumnezeu şi-a arătat toată dragostea
sa pentru umanitate făcându-se prunc. Aici putem aminti tot ceea ce am sărbătorit
şi meditat în timpul Crăciunului. Dumnezeu, care a vorbit în multe feluri în istorie
prin profeţi, acum s-a făcut unul dintre noi, a devenit Emanuel, adică „Dumnezeu cu
noi”. „Harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne
să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune,
cu dreptate şi cu evlavie, aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui
Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (Tit 2,11-13). A ales un stil de
viaţă diferit de mentalitatea lumească: a ales simplitatea, sărăcia, umilinţa. Mai
marii de pe pământ nu-şi vor da seama şi de teama că îşi vor pierde puterea omenească
vor deveni persecutori, asemenea regelui Irod.
3. Francisc de Assisi şi ieslea Naşterii
Domnului
Sărbătoarea Crăciunului a căpătat o fizionomie clară
în creştinătate abia în secolul IV, învăţându-ne să concepem naşterea lui Cristos
ca biruinţa luminii adevărate asupra întunericului. Totuşi căldura umană deosebită,
care ne înduioşează atât de mult în sărbătoarea Naşterii Domnului, încât a depăşit
în inima creştinătăţii chiar sărbătoarea Paştelui, s-a dezvoltat abia în Evul Mediu.
Asta s-a întâmplat atunci când Francisc din Assisi, îndrăgostit profund de omul Isus,
de Dumnezeu-cu-noi, a introdus un nou element în spiritualitatea creştină. Primul
său biograf, Tommaso da Celano povesteşte în „Vita Seconda”: „Mai mult decât oricare
altă sărbătoare Francisc celebra cu o bucurie de nedescris Naşterea Domnului. Zicea
că era sărbătoarea sărbătorilor, pentru că în această zi Dumnezeu a devenit un copilaş
şi a supt laptele ca toţi ceilalţi copii. Îmbrăţişa cu tandreţe şi căldură sufletească
imaginile care îl reprezentau pe Isus Copil şi pronunţa plin de compasiune cuvinte
dulci ca pruncii. Pe buzele lui numele lui Isus era dulce ca mierea”.
Din această sensibilitate spirituală a izvorât apoi renumita celebrare petrecută în noaptea de Crăciun 1223 în mica localitate italiană Greccio, aproape de oraşul Rieti. Celebrarea i-a fost inspirată probabil lui Francisc de pelerinajul în Ţara Sfântă şi de ieslea existentă în bazilica Santa Maria Maggiore din Roma. Francisc dorea mult să retrăiască în mod cât mai actual Betleemul, să trăiască direct bucuria naşterii Pruncului Isus şi să o transmită tuturor prietenilor săi.
Acelaşi Tommaso da Celano notează că până atunci Copilul Isus căzuse în somnul uitării în multe inimi. Prin slujitorul său Francisc amintirea pruncului Isus a fost reînsufleţită şi imprimată în memorie ca Emanuel, adică Dumnezeu-cu-noi. De fapt, Francisc îi ceruse unui nobil numit Giovanni să-i pună la dispoziţie terenul său din Greccio pentru amenajarea ieslei: „Aş vrea să reprezint Pruncul născut la Betleem şi să văd aproape cu ochii trupului sărăcia şi dificultăţile în care s-a aflat din cauza lipsei celor necesare unui nou născut, cum a fost aşezat într-o iesle şi cum stătea culcat pe fân între bou şi măgăruş”.
4. Boul şi măgarul
De atunci boul şi măgarul fac parte din toate reprezentările
ieslei de Crăciun. De unde vine această uzanţă? Povestirile din Noul Testament despre
naşterea lui Isus nu menţionează prezenţa lor. Totuşi boul şi a măgăruşul nu sunt
rodul evlaviei populare sau al imaginaţiei, ci au ajuns să facă parte din decorul
Crăciunului datorită credinţei Bisericii în unitatea Vechiului şi Noului Testament.
Totul pleacă de la un text al profetului Isaia : „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul
cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu mă cunoaşte; poporul meu nu are inteligenţă”
(Is 1,3).
Părinţii Bisericii au văzut în aceste cuvinte o profeţie referitoare la noul popor al lui Dumnezeu, la Biserica formată din iudei şi păgâni. În faţa lui Dumnezeu toţi oamenii, iudei şi păgâni, erau ca boul şi măgarul, lipsiţi de inteligenţă şi cunoaştere. Însă Pruncul din iesle le-a deschis ochii, încât acum recunosc vocea proprietarului, vocea Stăpânului lor.
În reprezentările medievale ale Crăciunului vedem cum cele două animale au aproape feţe omeneşti, cum se apleacă şi se închină cu respect în faţa Pruncului. Asta este cu totul logic, deoarece ele avea o valoare profetică, erau semnul în spatele căruia se ascunde misterul Bisericii. Se ascunde misterul nostru. În faţa veşniciei noi suntem boi şi măgari cărora în Noaptea Sfântă le-au fost deschişi ochii, încât acum recunosc în iesle pe Stăpânul lor.
5. Lecţia necuvântătoarelor
Dar noi îl recunoaştem realmente pe Stăpânul vieţii?
Privind ieslea trebuie să ne amintim de toate cuvintele profetului Isaia, care sunt
„evanghelie”, adică promisiunea cunoaşterii viitoare a Mântuitorului, dar şi „judecata”
orbirii în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Boul şi măgarul îl recunosc, dar
„Israel nu cunoaşte şi poporul meu nu înţelege”.
Cine sunt astăzi boul şi măgarul care îl recunosc pe stăpân? Cine este „poporul meu” care nu înţelege? După ce se recunosc boul şi măgarul, după ce se recunoaşte „poporul meu”? Pentru ce fiinţele lipsite de raţiune recunosc şi raţiunea e oarbă? Pentru a găsi un răspuns trebuie să ne întoarce din nou cu părinţii Bisericii la primul Crăciun. Cine nu recunoaşte? Cine recunoaşte? Şi pentru ce s-a întâmplat asta?
Din paginile Evangheliei reiese că nu l-a recunoscut pe Mesia regele Irod. El nu a înţeles nimic când i-au vorbit despre Pruncul Isus, dimpotrivă a fost orbit şi mai mult de setea de putere şi de mania persecuţiei, căci s-a tulburat (Mt 2,3). Nu l-a recunoscut „tot Ierusalimul împreună cu el”. Nu l-au recunoscut „oamenii îmbrăcaţi în haine moi, înalta societate (Mt 11,8). Nu l-au recunoscut arhiereii cărturarii poporului, cunoscători ai Scripturilor. Erau specialişti, ştiau pasajul biblic exact şi cu toate acestea nu au înţeles nimic (Mt 2,6).
În schimb, l-au recunoscut „boul şi măgarul” – şi comparaţi cu aceste persoane renumite – păstorii, magii, Maria şi Iosif. Nici nu se putea altfel. În grajdul de la marginea Betleemului, unde se afla Pruncul, nu locuiau persoanele rafinate, acolo sunt de casă doar boul şi măgarul.
6. Lecţia este pentru noi
Şi care este poziţia noastră? Suntem atât de departe
de grajdul de la marginea Betleemului, pentru că suntem prea rafinaţi şi de aceea
inteligenţi şi ocupaţi cu alte lucruri mai importante. Nu cumva ne pierdem în discuţii
şi devenim orbi sufleteşte în privinţa Pruncului, încât nu mai pricepem nimic despre
el? Nu cumva trăim şi noi prea mult în „Ierusalim”, în palat, închişi în noi, în trufia
noastră, în teama de persecuţie, încât nu mai reuşim să percepem în noapte vocea îngerilor
şi să ne unim cu ea şi se ne închinăm?
7. Domnul se manifestă celor simpli
Isus se face cunoscut păstorilor, întrucât oameni
simpli; se face cunoscut magilor, pentru că sunt înţelepţi, dar umili, mereu în căutarea
adevărului şi a lumii noi pe care Duhul lui Dumnezeu o poate înfăptui. Înfruntă dificultăţile
căutării, urmează semnele lui Dumnezeu, (steaua), dar cer şi ajutorul celor care îi
pot orienta, înfruntă jertfa şi riscurile persecuţiei. Dar Dumnezeu îi răsplăteşte
şi răspunde pe deplin aşteptărilor şi se face cunoscut în adevărul său de Fiu al lui
Dumnezeu Mântuitor. Şi ei "cred", se închină şi se întorc la viaţa lor cu certitudinea
cunoaşterii lui Dumnezeu în inimă. Un scriitor descrie astfel rezultatul căutării:
"Şi odată ce au atins inaccesibilul, au cântat: Aleluia!"
8. Domnul se manifestă tuturor
Manifestarea lui Cristos magilor din Răsărit subliniază
faptul că mântuirea adusă de Domnul este pentru toate persoanele, că Dumnezeu doreşte
să fie cunoscut de toate popoarele pentru ca toţi oamenii să-l primească în viaţă
ca Mântuitor al lor. Nu este nici o deosebire de rasă sau limbă ... dragostea lui
Dumnezeu este pentru toată lumea, mântuirea lui este oferită în abundenţă iar inima
tuturor celor care caută cu sinceritate adevărul poate să-l cunoască pe Domnul, să
creadă în El şi să afle în El sensul deplin al vieţii lor.
9. Să-l manifestăm pe Domnul
Aceasta ne face să-l preamărim pe Domnul pentru dragostea
lui universală şi ne implică să cooperăm cu Isus şi Biserica sa, pentru a-i ajuta
pe oameni în călătoria credinţei, a căutării, a întâlnirii cu Domnul. Noi, care avem
darul credinţei, nu trebuie să-l ţinem pentru noi, dar să-l oferim altora, la cât
mai mulţi oameni posibil, prin rugăciune, mărturie, angajament creştin, ajutor material
pentru evanghelizare, pentru ca şi astăzi să se realizeze planul lui Dumnezeu: "Te
vor adora, Doamne, toate neamurile pământului!" Reiese din aceasta că Biserica este
misionară, că toţi creştinii sunt misionari.
10. Se manifestă în Euharistie
Celebrăm sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Pentru
noi o manifestare specială şi prelungită a lui Cristos are loc în liturghie. Sfântul
Ambrozie spune cu uimire: "Te-ai arătat mie, Cristoase, faţă în faţă. Te-am întâlnit
în taine tale”. Mai ales Euharistia este epifania lui Cristos, suprema manifestare.
Ea nu ni-l arată doar pe Isus pământesc pe care l-au văzut magii, un om printre oameni,
dar pe Isus mort şi înviat, pe Isus Domnul universal şi glorios. În Liturghie este
conţinută lumina şi puterea Bisericii, în Liturghie ne este dată pâinea din cer pentru
viaţa lumii.
11. Unde este Betleemul?
Ajungând la Ierusalim, magii au întrebat: „Unde este
regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l
adorăm” (Mt 2.2). Deseori în viaţă întrebăm şi noi: Unde este regele nou-născut? Unde
este Betleemul, unde este bazilica Santa Maria Maggiore, unde este Greccio?
Cine vizitează bazilica Santa Maria Maggiore din Roma, mai ales dimineaţa sau seara când nu este aglomerată şi transformată de turişti aproape ca un mare hol din Gara Termini, poate trăi clipe de tăcere şi înălţare sufletească ce fac bine şi trupului. Admirând mozaicurile splendide cu scene biblice de pe pereţii navei centrale, se poate constata că toate conduc spre arcul central de deasupra altarului. În mozaicul din centrul arcadei ne-am aştepta să găsim reprezentată naşterea lui Cristos. În schimb, găsim un tron gol şi pe el o coroană, o mantie regească şi crucea. Pe scăunaşul de la picioare se află, ca o pernuţă, fasciculul istoriei legat cu şapte panglici roşii. Tronul gol, crucea şi istoria la picioarele sale: aceasta este imaginea de Crăciun din această biserică ce voia şi vrea să fie Betleemul Romei.
Pentru a înţelege ce vrea să însemne această imagine, trebuie să amintim că arcul triumfal care se află tocmai deasupra criptei, era o imitaţie a peşterii din Betleem în care s-a născut Cristos. Aici era şi este venerată încă relicva considerată de tradiţie ca ieslea din Betleem.
Spre ieslea lui Isus este atrasă toată procesiunea istoriei reprezentată de scenele biblice de pe mozaicurile laterale. Imaginile coboară de pe mozaicuri de sus în realitatea criptei. Tronul este gol, pentru că Domnul a coborât în staul. Arcul de sus atrage şi uneşte toate. Se face trecerea bruscă de la imagini la realitate. De la estetica religioasă la actul de credinţă, la care vor să conducă toate acele minunate opere de artă. Jos, în faţa criptei, a fost ridicată mai târziu statuia papei Pius al IX-lea, (poate prea mare ca dimensiune), reprezentat în genunchi în gest de închinare înaintea urnei cu relicva ieslei din Betleem.
12. Închinarea magilor
Să privim încă o dată ieslea din Betleem, la încheierea
sărbătorilor Naşterii Domnului. Boul şi măgarul din grajd ne amintesc reproşul întrebător
al lui Dumnezeu: poporul meu nu înţelege, înţelegi tu vocea Stăpânului tău?
Avem nevoie de manifestarea Domnului. Avem nevoie de adevăr şi de mântuire, întrucât suntem slabi şi păcătoşi. Astăzi putem primi darul lui Dumnezeu, manifestarea sa, prezenţa sa care înseamnă har, curaj, putere şi speranţă în viaţă.
Să-i cerem lui Dumnezeu să ne transforme inima, să ne dea una simplă care îl recunoaşte în Pruncul Isus pe Domnul, ca odinioară sfântul Francisc din Assisi. Atunci ar putea să se întâmple şi cu noi, ceea ce biograful lui Tommaso da Celano spune despre participanţii la Liturghia de la miezul nopţii de Crăciun, la Greccio în 1223: „toţi s-au întors acasă plini de bucurie”.
Suntem pe urmele păstorilor de la primul Crăciun, despre care evanghelistul Luca spune că „s-au întors, glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus” (Lc 2,20).
Suntem pe urmele magilor de la Răsărit, înfăţişaţi de evanghelistul Matei în finalul povestirii ca adevăraţi credincioşi, în gest de adoraţie: „Când au văzut steaua, au fost cuprinşi de o bucurie foarte mare. Şi, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă” (Mt 2, 10-11).
Se împlinea profeţia: „Te vor adora pe tine, Doamne, toate neamurile pământului!”
(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de luni 5 ianuarie 2015)
All the contents on this site are copyrighted ©. |