(RV – 4 ianuarie 2015) E Ziua Domnului, a doua duminică din timpul
Crăciunului şi prima din noul an civil. La încheierea sărbătorilor ne dăm seama mai
bine, asemenea înţeleptului biblic, că „pentru toate există o vreme şi un timp pentru
toate cele plăcute sub ceruri”, că „este un timp pentru a se naşte şi un timp pentru
a muri; un timp pentru a planta şi un timp pentru a smulge ce s-a plantat” (Qoh 3,1-2).
Fiecare zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou pe care îl primim
cu recunoştinţă. Să-i mulţumim, deci, Domnului Dumnezeului nostru care ne cheamă la
o viaţă nouă în Cristos! O facem duminică de duminică la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie
care ne apropie treptat de marea sărbătoare a comuniunii depline cu Dumnezeu.
1. Paştele şi Crăciunul
Anul liturgic al Bisericii s-a dezvoltat în jurul Paştelui Învierii, care este cea
mai însemnată şi mai veche sărbătoare a creştinătăţii. Ea se concentrează asupra puterii
lui Dumnezeu care învinge păcatul şi moartea şi ne învaţă să sperăm în lumea care
va veni. Duminica, sărbătoarea săptămânală a Paştelui, ne aminteşte că a fi creştini
înseamnă a trăi în lumina învierii lui Cristos.
Mai târziu, Biserica a introdus în calendar sărbătoarea naşterii lui Isus Cristos
pentru a pune în evidenţă iubirea şi duioşia lui Dumnezeu. Luând firea omenească,
Dumnezeu a lucrat cu înţelepciune. Şi-a manifestat bunătatea faţă de noi, propunându-ne
un mod nou de a trăi şi de a iubi. A arătat că nu vrea să cucerească lumea prin forţă,
ci doreşte să o atragă cu darurile sale şi să o transforme din interior. Ce schimb
minunat! Creatorul neamului omenesc, făcându-se om, ne-a dăruit dumnezeirea sa. Harul
lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne să respingem
nelegiuirea, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie,
aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei lui Dumnezeu (cf. Tit 2,11-13).
2. Înţelepciunea lui Dumnezeu
Lecturile acestei duminici prezintă planul înţelepciunii lui Dumnezeu pentru salvarea
oamenilor. Venirea unui mântuitor a fost pregătită şi revelată de-a lungul întregii
istorii. La începutul Liturghiei ascultăm lectura unui text solemn cu rezonanţe cosmice.
Este luat din cartea Înţelepciunii: „Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la
jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe
tronul regesc” (cf. Înţ 18,14-15).
Citit şi ascultat în atmosfera sărbătorii Naşterii Domnului pe fondul aşteptărilor
mesianice şi al promisiunilor biblice despre venirea unui mântuitor, acest text deschide
noi orizonturi ce dezvăluie planul lui Dumnezeu. Înţeleptul biblic, cercetând Scripturile
şi reflecţia popoarelor din jur, prevesteşte cu mult înainte naşterea lui Cristos
(Mesia).
Textul biblic original se referă la un eveniment memorabil din istoria poporului lui
Israel. Este vorba despre noaptea pascală în care Dumnezeu l-a scos cu braţ puternic
din ţara Egiptului, o noapte de tragedie pentru egipteni şi de eliberare pentru evrei.
Înţeleptul se inspiră din cărţile Bibliei ebraice. Cunoaşte însă şi filozofia greacă
cu care intră în dialog şi deseori în polemică. Reflectând asupra cazurilor dureroase
ale vieţii, ajunge să depăşească punctul mort înaintea căruia se oprise reflecţia
precedentă cu privire la soarta drepţilor după moarte. Vorbeşte clar despre viaţa
de după moarte, pe care neputând să o atribuie trupului, afirmă că se va bucura de
ea sufletul celor drepţi. Este un pas înainte decisiv în căutarea răspunsului la cea
mai chinuitoare întrebare a lumii: Care este destinul omului după moarte? Autorul
biblic întrevede un răspuns. Dumnezeu care odinioară a coborât din ceruri şi i-a eliberat
pe evrei din robia Egiptului în miez de noapte, acum îi salvează pe cei drepţi din
abisul morţii.
3. Înţelepciunea ca persoană
Modul în care autorul descrie Înţelepciunea marchează o etapă importantă spre înţelegerea
realităţii lui Dumnezeu care va fi propusă în Noul Testament. Înţelepciunea divină
a fost prezentă în lume de la începutul creaţiei. Ea nu este considerată doar ca un
atribut şi un semn al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, dar este prezentată
ca o persoană foarte apropiată ce colaborează cu Dumnezeu. În felul acesta înţelepţii
lui Israel prevestesc drumul Înţelepciunii lui Dumnezeu, care avea să-şi fixeze cortul
în mijlocul oamenilor.
Prima lectură duminicală (cf. Sir 24,1-2.8-12) oferă un alt exemplu în care înţelepciunea
ca persoană îşi arată slava în adunarea poporului: “Creatorul a toate mi-a dat o poruncă
şi cel care m-a creat mi-a fixat locuinţa. El mi-a spus: Vino şi locuieşte printre
fiii lui Iacob… şi prinde rădăcini printre aleşii mei. El m-a creat înaintea veacurilor,
chiar de la început şi voi dăinui veşnic… Am prins rădăcini într-un popor glorios,
pe care îl stăpâneşte Domnul ca moştenire a sa. Eu locuiesc în mijlocul adunării celor
sfinţi".
4. Înţelepciunea ia trup omenesc
În Noul Testament înţelepciunea se prezintă ca persoană divină în Isus Cristos. Înţelepciunea
divină ia trup omenesc şi vine să locuiască printre oameni pentru a le descoperi tainele
lui Dumnezeu şi pentru a-i conduce la el. Ascultându-l şi contemplându-l pe Isus,
omul descoperă minunatul plan al lui Dumnezeu pentru mântuirea sa, descoperă la ce
a fost chemat.
Biserica numeşte "întrupare" faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească
pentru a împlini în ea mântuirea oamenilor.
În această duminică avem ocazia de a medita mai pe larg la taina întrupării Cuvântului
lui Dumnezeu. Devenim mai conştienţi de adevărata noastră menire dezvăluită de Cuvântul
care s-a făcut trup şi a locuit între noi. Pentru a treia oară în perioada liturgică
a Crăciunului este proclamat începutul Evangheliei după Ioan, propus deja la a treia
Liturghie din ziua de Crăciun şi la cea din 31 decembrie.
5. La început era Cuvântul
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (In
1,1). Evanghelia după sfântul Ioan se deschide cu un minunat imn (In 1,1-18) în cinstea
Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, venit să locuiască între noi. Unele expresii par
mai greu de înţeles, dar nu sunt inaccesibile. Cuvântul este viaţă, lumină, adevăr
pentru toţi oamenii. Este Cuvântul Vieţii veşnice de care depinde mântuirea omului.
Evanghelistul Ioan nu spune „la început era Înţelepciunea” ci „la început era Cuvântul”
(„Lógos” în limba greacă; „Verbum” în latină). „Lógos” indica în cultura greco-elenistă
un mediator cosmic coexistent cu Dumnezeu şi modelul la care a privit în lucrarea
creaţiei şi organizării lumii. Unii evrei, precum filozoful Filon din Alexandria,
au împrumutat termenul de la greci. În Biblie “lógos” corespunde termenului “înţelepciune”.
Deşi în Biserica primară era în uz termenul „înţelepciune” (“sophίa” în greacă; „sapientia”
în latină), evanghelistul Ioan l-a înlocuit cu “lógos” în greacă, deoarece cuvântul
“sophίa” fiind un substantiv feminin putea da loc la echivocuri.
6. Cuvântul a venit în lume
Cuvântul care era la începutul creaţiei a venit în lume ca lumină pentru viaţa oamenilor.
Dumnezeu s-a făcut om, a devenit unul dintre noi: „A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit
cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească” (cf. GS
22). Întruparea Fiului lui Dumnezeu umple istoria şi viaţa fiecărui om. Este „ţinta
istoriei umane, punctul spre care converg dorinţele istoriei şi civilizaţiei, centrul
neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor şi plinirea aspiraţiilor lor” (cf.GS 45).
Mărturisim aceasta în fiecare duminică la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie: „Cred
într-un Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu unul-născut, care pentru noi oamenii
şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri, s-a întrupat de la Duhul Sfânt
din Maria Fecioara şi s-a făcut om”.
Este momentul de adoraţie al Naşterii Domnului, momentul darului ceresc pe care Dumnezeu
Tatăl l-a făcut oamenilor. Dorinţa primordială a omului de a fi asemenea lui Dumnezeu
a întrecut orice speranţă. Prin Isus devenit fratele nostru, omul a intrat de drept
în familia lui Dumnezeu. Suntem fii ai Tatălui şi comoştenitori ai unicului său Fiu.
7. Cuvântul s-a făcut trup
Dumnezeu a vorbit oamenilor în felurite moduri şi în repetate rânduri. S-a manifestat
în lucrarea creaţiei, s-a manifestat în istoria lui Israel prin cuvântul Legii şi
al profeţilor… Dar nu a fost de-ajuns. În cele din urmă „Cuvântul s-a făcut trup şi
a locuit între noi”. S-a manifestat mai întâi în lucrurile create, apoi în evenimentele
istoriei lui Israel, iar în cele din urmă ni s-a arătat în persoana lui Isus. Iubirea
şi tot darul lui Dumnezeu se manifestă într-o persoană concretă care iubeşte, iartă,
ia asupra sa necazurile şi povara altora, îşi dă de bună voie viaţa pentru cei pe
care îi iubeşte ca fraţi.
Afirmaţia „Cuvântul s-a făcut trup” ar putea trezi o anumită perplexitate. Cum e
posibil ca un cuvânt, o realitate atât de puţin palpabilă, să devină trup sensibil
ce se poate pipăi? Dumnezeu părăseşte oarecum limbajul cuvântului pentru a se exprima
într-un prunc înfăşat în scutece, iar apoi condamnat la moarte, dus la înjunghiere
„ca un miel tăcut”, întins pe lemnul crucii. Este momentul culminant al revelaţiei
lui Dumnezeu care se exprimă în tăcere, în slăbiciunea firii omeneşti. De acum această
tăcere devine grăitoare. Avem dovada cea mai elocventă că Dumnezeu nu a tăcut. Cuvântul
său nu înseamnă „vorbă” sau „discurs”, ci trup omenesc. În Cuvântul făcut trup Dumnezeu
a vorbit, a spus oamenilor tot ceea ce avea de spus: a făcut-o în unicul său Fiu şi
nu are altul de rezervă.
8. Fiul îl face cunoscut pe Tatăl
Evanghelistul observă că oamenii, deşi vorbesc despre Dumnezeu, nu ştiu multe despre
el, deoarece „pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este
spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut” (In, 1,18). Poate vorbi despre Dumnezeu
în cunoştinţă de cauză numai cine este părtaş la dumnezeirea sa. Numai Isus împlineşte
această condiţie şi aceasta este credinţa pe care Ioan o proclamă la începutul Evangheliei.
Isus Cristos este Fiul unul-născut al lui Dumnezeu. Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Este revelatorul Tatălui. Este singurul mântuitor al nostru.
Înmulţirea cuvintelor nu putea să devină mai grăitoare decât Cuvântul dăruit la împlinirea
timpurilor. Trăind nostalgia după Dumnezeu, omul, de-a lungul istoriei a spus multe
cuvinte, biblioteci întregi, despre Creatorul său. Acestea în loc să-l apropie, l-au
lăsat acolo unde era, departe, deoarece nu-i comunicau o experienţă trăită. Doar
Fiul l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu Tatăl.
9. Cuvântul întrupat luminează pe tot omul
Fiul lui Dumnezeu făcut om ne inspiră tărie şi curaj, la început de drum, când fiecare
nu fără o doză de preocupare, declarată sau tăinuită, se întreabă cum va fi noul an.
Cuvântul Scripturii a fost mereu lumină pentru omul credincios. Este cu atât mai mult
după ce Cuvântul s-a făcut om şi „lumină a lumii”. La lumina Cuvântului credem că
şi noul an va fi o istorie binecuvântată de Dumnezeu. Tot ceea ce se va întâmpla,
chiar faptele cele mai de neînţeles, vor avea întipărită amprenta iubirii lui Dumnezeu.
Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu poartă înscris în fiinţa sa numele
lui Cristos. Orice acţiune din viaţa sa poartă pecetea darului divin, a harului creşterii
în demnitatea de fiu ai Tatălui din cer. Poartă sigilul iertării când îşi îndreaptă
privirea spre faţa luminoasă a Tatălui ceresc.
Dumnezeu ne iubeşte. Semnul concret, care ne ajută să credem, este prezenţa în mijlocul
nostru a copilului născut din Fecioara Maria. Dumnezeu ne-a dat modelul de înţelepciune
în Fiu său care a luat chip omenesc, s-a exprimat în cuvinte şi acţiuni umane; şi-a
fixat locuinţa între oameni devenind pentru toţi lumină pe drumul care duce spre Tatăl:
lumină ce luminează pe orice om. Nu o lumină ce orbeşte în momentul impactului, ci
o lumină care permite regăsirea drumului şi continuarea lui până la capăt.
10. Şi noi am văzut slava lui
Cuvântul unic al Tatălui s-a făcut om pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.
Nu a lucrat prin intermediari, ci direct, implicându-se personal. În aceasta stă puterea
de atracţie a lui Dumnezeu, altminteri ne-am îndoi de iubirea lui. Ştim cât de greu
între oameni bogatul crede săracului, cât de greu stăpânul îl înţelege pe servitor.
De obicei oamenii intervin prin alte persoane şi rămân la distanţă. Este un calcul
dictat de egoism. Cine nu împarte viaţa cu săracul, cu cel sărman, nu poate pretinde
că îi vine în ajutor, de la orice tribună sau din orice oficiu ar proclama că o face.
Fără o solidaritate efectivă, orice efort nu duce nicăieri sau duce în altă parte.
Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi noi am văzut slava lui căci din plinătatea
lui am primit har peste har. A dezvăluit lumii că singura forţă în stare să învingă
despotismul, violenţa şi aviditatea omului stă în minunea copilului născut la împlinirea
timpului. S-a spus că titlul cea mai înalt al lui Isus Cristos este demnitatea „copilăriei
perene”, întrucât este mereu „fiu”, Fiul lui Dumnezeu. Starea de copil indică modul
în care putem intra în comuniune cu Dumnezeu. De aceea Isus ne repetă şi nouă: „Dacă
nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”
(Mt 18,3).
Credinţa în Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos lucrează prin iubire. Să-l
aclamăm astăzi pe Fiul lui Dumnezeu, singurul Mântuitor al nostru: „Mărire ţie, Cristoase,
propovăduit neamurilor; mărire ţie, Cristoase, crezut în lume” (cf 1Tim 3,16).
Tuturor, un an binecuvântat, cu sănătate şi pace!
(RV – A. Lucaci)
All the contents on this site are copyrighted ©. |