2014-12-26 12:53:00

Consideraţii omiletice la sărbătoarea Sfintei Familii (B)


(RV - 28 decembrie 2014) E Ziua Domnului. Suntem în octava sărbătorii Naşterii Domnului. Răsună încă în inimile noastre ecoul mesajului cântat de îngeri în noaptea sfântă: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte!” (Lc 2,14). S-a petrecut atunci ceva nemaipomenit din care vine lumina, bucuria şi speranţa vieţii noastre. Nu vom medita niciodată îndeajuns la faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om şi a locuit între noi; că prin Fiul său şi prin lucrarea Duhului său, Dumnezeu a scris în inimile noastre legea iubirii sale. Cerul s-a deschis şi s-a unit cu pământul; Creatorul, cu făptura sa; Stăpânul, cu slujitorul său; Cel Preaînalt, cu cel nevrednic şi păcătos. Am înţeles că slava lui Dumnezeu este „homo vivens”, omul care trăieşte viaţa din belşug. De acum cerul sau cerurile şi tot ce vor să spună aceste cuvinte nu mai înseamnă ceva izolat undeva în lumea stelelor. Pământul nu se mai roteşte în univers ca ceva desprins de mâna caldă şi părintească a Tatălui. Dumnezeu ne iubeşte; este iubitor de oameni.

1. O salbă de mărturisitori ai iubirii
Sărbătoarea Naşterii Domnului este urmată de o salbă de mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu: diaconul Ştefan, primul martir; Ioan, apostol şi evanghelist; Pruncii Nevinovaţi, ucişi de regele Irod; Thomas Becket, episcop martir; Felix şi Silvestru, episcopi ai Romei, martiri în primele veacuri creştine. Aceştia sunt doar câţiva dintre reprezentanţii marii familii prin care Dumnezeu formează unitatea neamului omenesc fărâmiţat  de păcat. Toţi au mers pe urma păstorilor şi a magilor din Răsărit, care s-au închinat Pruncului născut într-o noapte în Betleemul Iudeii, nu de parte de Ierusalim.

2. Fiul lui Dumnezeu întrupat
Reluând expresia sfântului Ioan - "Cuvântul s-a făcut trup" (In 1, 14), Biserica numeşte "întrupare" faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea oamenilor. Credinţa în întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: "După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu" (1 In 4, 2). Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii, de la începutul ei, atunci când cântă "marele mister al pietăţii": "El a fost arătat în trup" (1 Tim 3, 16).

3. Primul tablou al sfintei Familii
Mântuitorul nu a venit în lume ca un meteorit sau corp ceresc căzut undeva pe pământ, în munţi sau în pustiu. A intrat în istoria oamenilor printr-o familie. Nu a voit putere, dar a voit o mamă, pe Maria şi un tată, pe Iosif, logodnicul ei. Zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt şi născut din Fecioara Maria, Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice fiinţă umană. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu îl dezvăluie omului pe om în mod deplin începând de la familia în care a ales „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.

De aceea, în prima duminică după sărbătoarea Naşterii Domnului contemplăm Sfânta Familie în care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om. Primul tablou de familie surprinde momentul acesteia în peştera de la marginea Betleemului.  Atunci când cerul s-a aprins în noapte şi un înger al Domnului le-a vestit că s-a născut Mântuitorul, „păstorii au mers în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle” (Lc 2,16).

Pe urma păstorilor şi a magilor, chemaţi lăuntric de lumina tainică a credinţei, noi creştinii ne adunăm în biserici şi celebrăm misterul mântuirii noastre. Ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum păstorii au primit vestea dată de înger în acea noapte luminată. Cuvântul Betleem înseamnă „casa pâinii”. La sfânta Liturghie ne hrănim cu darul pâinii euharistice, apoi, asemenea păstorilor, ne întoarcem acasă „glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu” pentru  tot ce am auzit şi am văzut (cf. Lc 2,20).

4. Al doilea tablou al sfintei Familii
Viaţa sfintei Familii decurge în istoria lumii, potrivit culturii poporului şi tradiţiei religioase din care făcea parte. Iosif şi Maria au împlinit ritualul tăierii împrejur  pruncului, ca semn al apartenenţei la poporul lui Dumnezeu şi i-au pus numele de Isus, adică Mântuitor. Întreaga familie a cunoscut împotrivirile şi pericolele societăţii de atunci, trebuind să fugă în Egipt ca să salveze pruncul de violenţa cruntă a regelui Irod care voia să-l ucidă.

Astăzi, Evanghelia propune un al doilea tablou de familie: „prezentarea lui Isus la templu” (Lc 2,22-40): „Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, părinţii lui Isus l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: „Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului: „o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Lc 2, 22-24).

5. Isus intră în templu
Evanghelistul Luca nu se opreşte la aceste rituri, ci la faptul că pentru prima dată în viaţa sa Isus a intrat în templu. Acest eveniment înseamnă pentru evanghelist împlinirea profeţiei lui Malahia 3,1: „Iată, va veni îndată în templul său Domnul pe care îl căutaţi şi îngerul legământului pe care voi îl doriţi”. Aici, în locul cel mai sfânt al naţiunii ebraice, Dumnezeu intervine şi dezvăluie treptat menirea sfintei Familii. Când părinţii lui Isus au împlinit totul după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui (cf. Lc 2,39-40). Vedem în acest tablou o familie simplă care îşi descoperă menirea treptat în lumina credinţei în Dumnezeu. Părinţii îşi îndeplinesc misiunea în prezenţa lui Dumnezeu şi în societate. Îi dau copilului tot ce ştiu că e mai bun. Biserica a înţeles că a sluji familia este una din îndatoririle ei esenţiale.

6. Biserica familială
Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei. Biserica nu este altceva decât "familia lui Dumnezeu". Încă de la începuturile sale, nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care, "împreună cu toată casa lor", deveniseră credincioşi. Atunci când se converteau, doreau ca şi "toată casa lor" să fie mântuită. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă (cf. CBC 1655).

În zilele noastre, într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei, familiile credincioase sunt de primă importanţă, fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. De aceea, Conciliul Vatican II numeşte familia, după o veche expresie, „Ecclesia domestica”. În sânul familiei, părinţii sunt, "pentru copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, primii vestitori ai credinţei" şi veghează "la vocaţia proprie a fiecăruia, acordând atenţie specială vocaţiei sacre” (cf. CBC 1656).

Aici se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei, a mamei, a copiilor, a tuturor membrilor familiei, prin primirea sacramentelor, prin rugăciune şi mulţumire, prin mărturia unei vieţi sfinte, prin abnegaţie şi dragoste activă. Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi "o şcoală de dezvoltare umană. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii, iubirea frăţească, iertarea generoasă, mereu repetată, şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii (cf. CBC 1657).

Mai trebuie amintite anumite persoane care, din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască - şi de multe ori fără să vrea – sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi în special a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. Multe dintre ele rămân fără familie umană, de multe ori din cauza stării de sărăcie. Printre ei, unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor, slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor, "Bisericile familiale", şi ale marii familii care este Biserica. Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor, în special a ‘celor osteniţi şi împovăraţi’ (cf. Mt 11, 28; CBC 1658).

7. Onorarea familiei
Biserica doreşte să onoreze în această zi toate familiile în care se oglindeşte familia lui Isus. „Cel născut din femeie” (Gal 4,4) şi care creşte alături de Maria şi de Iosif este Fiul lui Dumnezeu. În pruncul Isus prezentat la templul din Ierusalim, ochii bătrânului Simeon „au văzut” mântuirea pregătită de Dumnezeu pentru „toţi” oamenii, iar glasul profetesei Ana proclamă venirea Răscumpărătorului pentru cetatea Ierusalim şi întreaga lume. Familia întreagă apare ca locul firesc al manifestării, al recunoaşterii şi al primirii Mântuitorului spre a putea deveni „fii ai lui Dumnezeu”.

Terminând aceste consideraţii ne rugăm: Dumnezeule, care ne-ai dat un strălucit exemplu de viaţă în sfânta familie de la Nazaret, dă-ne, te rugăm, harul să trăim în familiile noastre aceleaşi virtuţi şi să fim uniţi prin aceeaşi iubire, pentru ca odată să gustăm răsplata veşnică în bucuria casei tale.

În încheiere, să ne îndreptăm privirea încă o dată spre ieslea din Betleem. Să contemplăm cu credinţă familia sfântă - Isus, Maria şi Iosif - şi cu încredere să implorăm ajutorul asupra familiilor noastre prin mijlocirea ei: cu Pruncul Isus să ne binecuvânteze Fecioara de sus.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 26 decembrie 2014)








All the contents on this site are copyrighted ©.