Consideraţii omiletice: Sfinţirea bazilicii din Lateran, catedrala Romei

(RV – 9 noiembrie 2014) E Ziua Domnului. Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice. Ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la sfânta Euharistie, noi amintim patima, învierea şi slava Domnului Isus şi îi  mulţumim lui Dumnezeu care ne-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi. 

1. Pregustarea Liturghiei cereşti. La începutul sfintei Liturghii suntem invitaţi să ne îndreptăm privirea spre „Ierusalimul ceresc” care este scopul ultim al pelerinajului nostru pământesc. Reînnoim totodată propunerea de a-l primi pe Cristos în viaţa noastră prin rugăciune şi fapte bune pentru a construi împreună Biserica, edificiul spiritual în care fiecare dintre noi - familiile noastre şi comunităţile noastre - este o piatră preţioasă. Citim în cartea Apocalipsului: Am văzut cetatea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Şi în continuare: „Am auzit un glas puternic de la tron, spunând: „Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor” (cf. Ap 21,2-3). 

Comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii deschide perspectiva Împărtăşirii Sfinţilor. „Liturgia pământească, la care participăm, este o pregustare a liturgiei cereşti care se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca nişte călători şi unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot; împreună cu întreaga oştire cerească îi cântăm Domnului imnul de slavă; amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi, nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, până când se va arăta El însuşi, Viaţa noastră, şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie” (cf. CBC 1090).

Desigur, „pentru a intra în casa lui Dumnezeu, trebuie să trecem un prag, simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii celei noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. Biserica văzută simbolizează casa părintească spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21, 4). Şi din acest motiv biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu, larg deschisă şi primitoare. 

Reflecţia noastră devine îndată rugăciune: Dumnezeule, care, din pietre vii şi alese, pregăteşti lăcaş veşnic maiestăţii tale, înmulţeşte în Biserica ta, roadele Duhului Sfânt pe care i l-ai dăruit, pentru ca toţi credincioşii să crească necontenit în har, până când poporul tău va ajunge la plinătatea Ierusalimului ceresc.

2. Sfinţirea Bazilicii din Lateran. Anul acesta în Duminica a  XXXII-a de peste an se celebrează sărbătoarea sfinţirii bazilicii din Lateran, catedrala episcopului Romei. A fost construită de papa Melchiade între anii 311 şi 314 pe terenul donat în acest scop de împăratul Constantin, alături de palatul Lateran, devenit sediul episcopului Romei. Bazilica a fost sfinţită de papa Silvestru I şi dedicată iniţial Preasfântului Mântuitor iar succesiv şi sfântului Ioan Botezătorul (sec.IX) precum şi sfântului Ioan Evanghelistul (sec.XII). Bazilica Laterană, în care s-au ţinut cinci concilii ecumenice (în anii 1123, 1139, 1179, 1215 şi 1512), este considerată „mama şi capul tuturor bisericilor din oraşul Roma şi din lumea întreagă" cum spune inscripţia în limba latină de la intrare: „Omnium ecclesiarum Urbis et Orbis mater et caput”. 

3. Semn al comuniunii cu episcopul Romei. Sărbătoarea dedicării acestei bazilici a fost mai întâi o sărbătoare a oraşului Roma. Nu peste mult timp a fost extinsă la toate bisericile de rit roman sau latin, ca semn al unirii cu catedra apostolului Petru. Sfântul Ignaţiu din Antiohia martirizat la Roma în timpul împăratului Traian în anul 107 scrie că Biserica Romei „universo caritatis coetui praesidet” - „stă în fruntea tuturor celor adunaţi de dragoste", adică a întregii creştinătăţi. Sfântul episcop Cezar de Arles (470-573) într-o frumoasă predică propusă azi la Liturgia orelor amintea credincioşilor cu ocazia sărbătorii Bisericii-mamă că toţi am devenit prin Botez temple ale lui Dumnezeu: „Cu bucurie şi veselie celebrăm astăzi, fraţilor preaiubiţi, ziua de naştere a acestei biserici: dar templul viu şi adevărat al lui Dumnezeu trebuie să fim noi. Acest lucru, fără îndoială, este adevărat. Totuşi, popoarele creştine obişnuiesc să celebreze solemnitatea Bisericii-mamă, deoarece ştiu că s-au renăscut din punct de vedere spiritual chiar în ea” (Din Predicile sfântului Cezar din Arles, episcop (Pred. 229, 1-3: CCL 104, 905-908).

4. Primele lăcaşuri creştine. Se ştie că încă din timpul apostolilor creştinii obişnuiau să se întâlnească în anumite locuri pentru a se ruga împreună, pentru a proclama şi asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a participa la celebrarea Euharistiei, memorialul morţii şi învierii lui Cristos. Ei împlineau astfel testamentul lui Isus: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi… Luaţi şi beţi din acesta toţi… Faceţi aceasta în amintirea mea”.

La început, aceste reuniuni se ţineau în case particulare şi pentru faptul că Biserica nu era recunoscută, dar creştinii au căutat să obţină recunoaşterea dreptului de a avea lăcaşuri de închinare. Astfel, se aminteşte un fapt petrecut la începutul secolului al III-lea, când împăratul roman Alexandru Sever dă dreptate comunităţii creştine într-un proces împotriva cârciumarilor care se opuneau la transformarea unui local în locaş de cult.

Oricum, la procesul Sfântului Iustin filozoful şi al însoţitorilor săi din anul 165/166, prefectul Rusticus a întrebat: „Unde vă adunaţi voi?”. Iustin a răspuns: „Fiecare unde poate şi unde preferă; tu crezi că noi ne adunăm într-un singur loc, dar nu este aşa, deoarece Dumnezeul creştinilor, care este nevăzut, nu este prezent doar într-un anumit loc, ci El umple cu prezenţa sa cerul şi pământul, şi credincioşii săi îi aduc laudă şi preamărire în orice loc” (Actele martirajului Sfântului Iustin şi al Însoţitorilor săi). În răspunsul său, marele apologet Iustin repetă în faţa judecătorului ceea ce Isus spusese femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul - şi chiar acum este - când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore (In 4, 21- 24).

5.  Templul spiritual şi locul de cult. Fără îndoială, cultul „în duh şi adevăr” (In 4, 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc, cele mai importante sunt „pietrele vii”, strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1Pt 2, 4-5). Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt, „noi suntem templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor 6, 16). Este ceea ce învaţă Catehismul Bisericii Catolice: Cristos înviat este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, „locul unde sălăşluieşte slava lui”; prin harul lui Dumnezeu, creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt, pietre vii din care este zidită Biserica (n.1197).

Cu toate acestea, Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi. De aceea, în viaţa umană, semnele şi simbolurile ocupă un loc important. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală, omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. Ca fiinţă socială, omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj, prin gesturi, prin acţiuni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu. 

Marile religii ale omenirii dau mărturie, adesea în chip impresionant, despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. Liturgia Bisericii presupune, înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane, conferindu-le demnitatea de semne ale harului, ale noii creaţii în Isus Cristos.  

6. Semnificaţia bisericii văzute. Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată, creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. Astăzi avem capele, biserici, bazilici, catedrale, iar la 9 noiembrie sărbătorim aniversarea dedicării adică a destinării pentru cultul divin a Bazilicii din Lateran, catedrala Romei. 

Ce reprezintă pentru spiritualitatea creştină sfinţirea unei biserici şi însăşi existenţa bisericii ca loc de cult?

Liturghia sărbătorii are rugăciuni şi lecturi biblice proprii: Ez 47,1-2.8-9.12; Ps 45/46,2-3.5-6.8-9; 1 Cor 3,9b-11.16-17; In 2,13-22. Într-o viziune, profetul Ezechiel vede izvorând din partea dreaptă a templului fluvii de apă vie. Sf. Ioan a văzut împlinindu-se această profeţie, când pe Cruce din coasta străpunsă a lui Isus, noul templu, ţâşnesc sânge şi apă pentru răscumpărarea umanităţii. Cei care acceptă Evanghelia lui Cristos şi primesc Botezul formează împreună un edificiu pe care apostolul Paul nu ezită să-l numească templu al lui Dumnezeu şi locuinţă a Duhului Sfânt. Apoi, Evanghelia zilei de la sf. Ioan propune episodul izgonirii negustorilor de la templul din Ierusalim. Noul templu este identificat cu însuşi trupul lui Cristos care la învierea din morţi va dezvălui misterul divin prezent în el. Biserica este formată din pietre vii care sunt creştinii.

Ce înseamnă biserica în sensul de loc de cult? Răspunsul poate fi formulat astfel: Bisericile văzute nu sunt simple locuri de adunare, ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc, locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos.

7. Cine este templul lui Dumnezeu? Preluăm alte consideraţii dintr-un material propus şi cu altă ocazie, urmându-l pe părintele capucin Raniero Cantalamessa, de zeci de ani predicator al Casei Pontificale.  Propune să se pornească de la cuvintele lui Isus: A venit momentul în care adevăraţii închinători îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, pentru că Tatăl astfel de adoratori îşi caută (In 4,23)

Isus învaţă că templul lui Dumnezeu este, în primul rând, inima omului care a primit cuvântul său. Vorbind despre sine şi despre Tatăl Isus spune: „Dacă cineva mă iubeşte…Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14, 23). Iar Paul scrie creştinilor din Corint: „Nu ştiţi voi, oare, că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor 3,16) Aşadar, templul nou al lui Dumnezeu este credinciosul. Dar locul prezenţei lui Dumnezeu şi al lui Cristos este şi comunitatea: „unde doi sau trei sunt reuniţi în numele lui” (Mt 18,20). La rândul său conciliul Vatican II ajunge să numească familia creştină o „biserică domestică” (LG 11), adică un mic templu al lui Dumnezeu, tocmai pentru că, datorită sacramentului căsătoriei ea este, în gradul cel mai înalt, locul în care „doi sau mai mulţi” sunt reuniţi în numele său.

Câteva întrebări. Atunci, pentru ce noi creştinii dăm atâta importanţă bisericii, lăcaşului de cult, dacă fiecare din noi îl poate adora pe Tatăl în duh şi adevăr în propria inimă, sau în casa sa? Pentru ce această obligaţie de a ne duce în biserică în fiecare duminică? Răspunsul stă în faptul că Isus Cristos nu ne mântuieşte separat unii de alţii. Învaţă conciliul Vatican II în constituţia dogmatică despre Biserică: „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10,35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-L cunoască în adevăr să-L slujească în sfinţenie”. Deci Isus a venit să-şi formeze un popor, o comunitate de persoane în comuniune cu El şi între ele" (LG 9). 

Ceea ce înseamnă casa de locuit pentru o familie, este biserica pentru familia lui Dumnezeu. Este semnul vizibil al comunităţii creştine. Nu există familie cât timp nu are o casă de locuit, fie şi numai vremelnică.

Unul din filmele curentului neorealist italian este intitulat „Acoperişul”, scris de Cesare Zavattini şi condus de regizorul Vittorio de Sica. Doi tineri, săraci şi îndrăgostiţi, se căsătoresc, dar nu au o casă proprie. La periferia Romei, după cel de-a II-lea Război mondial, plănuiesc să-şi construiască una, luptând împotriva timpului şi a legii, - în cazul când construcţia nu ajungea la acoperiş până la coborârea serii, era demolată. Când la sfârşit, este pus acoperişul, tinerii sunt siguri că au o casă şi o intimitate proprie, se îmbrăţişează fericiţi; sunt o familie. 

8. Identitatea comunităţii creştine. Oricine a putut vedea repetându-se această istorie în atâtea cartiere din oraşele noastre, sau în sate şi cătune care nu aveau o biserică proprie şi locuitorii au trebuit să-şi construiască una. Solidaritatea, entuziasmul, bucuria de a lucra împreună cu preotul pentru a da comunităţii un loc de închinare şi de întâlnire sunt istorii adevărate şi fiecare din ele ar merita un film ca cel al regizorului italian. Lăcaşul de închinăciune, dă unitate şi identitate acelei comunităţi.

9. Un fenomen dăunător. Trebuie să amintim şi un fenomen dureros: abandonarea crescândă, uneori în masă, în unele ţări europene, dar şi în România, a frecventării bisericii şi prin aceasta a Liturghiei duminicale. Statisticile privind practica religioasă sunt ceva de plâns. Nu e adevărat întotdeauna că cine nu merge la biserică, acela a pierdut credinţa. Nu. Doar atât că se înlocuieşte religia instituită de Cristos cu una „croită de fiecare”. În America spun „pick and choose”, „alege cu grijă!”, aşa cum se face la marile magazine de desfacere. Lăsând la o parte metafora, se constată că fiecare îşi face o idee a sa despre Dumnezeu, despre rugăciune şi se simte liniştit cu ea. Se uită, în acest mod, că Dumnezeu s-a revelat în Cristos, că Isus Cristos a predicat o Evanghelie, a întemeiat o ekklesìa-biserică, adică o adunare de convocaţi, a institut sacramente, ca semne şi mijloace ale prezenţei sale şi ale mântuirii. A nesocoti toate acestea pentru a cultiva o imagine proprie despre Dumnezeu, expune omul la subiectivismul cel mai total. Nu se mai confruntă cu nimeni altul decât cu sine. În acest caz, da, se verifică ceea ce spunea filozoful german Feuerbach: „Dumnezeu se reduce la proiecţia propriilor nevoi şi dorinţe; nu mai este Dumnezeu care creează omul după chipul său. Dar este un dumnezeu care nu salvează!

Desigur, o religiozitate constând doar din practici exterioare nu serveşte la nimic; Isus combate aceasta de-a lungul Evangheliei. Însă nu există contrast între religia semnelor şi a sacramentelor şi cea intimă şi personală, între rit şi spirit. Marile genii religioase - ne gândim la Augustin, Pascal, Kierkegaard şi mulţi alţii - erau oameni de o interioritate profundă şi foarte personală şi în acelaşi timp erau inseraţi într-o comunitate, frecventau biserica lor, erau practicanţi.

10. A merge la biserică. În cartea sa Confesiuni (VIII,2), Sfântul Augustin povesteşte cum s-a petrecut convertirea de la păgânism a marelui retor şi filozof roman Victorin. Convins de acum de adevărul creştinismului, îi spunea preotului Simplician: „Să ştii că eu sunt deja creştin”. Simplician îi răspundea: „Nu cred până nu te văd în biserica lui Cristos”. El replica: „Ce, pereţii sunt cei care ne fac creştini?” Şi situaţia a durat aşa neschimbată mult timp. Însă într-o zi Victorin a citit în Evanghelie cuvintele lui Isus: „Cine se va ruşina de mine în lumea aceasta şi eu mă voi ruşina de el înaintea Tatălui meu”. A înţeles atunci că respectul uman, gândul şi teama de ceea ce vor spune colegii săi îl făceau să nu meargă la biserică. Atunci s-a dus la Simplician şi i-a spus: „Să mergem la biserică, vreau să mă fac creştin”. Cred că această istorie are ceva de spus şi astăzi multor persoane din lumea culturii şi nu numai.

11. Înfrumuseţarea bisericii. Revenim la îndemnul sfântului Cezar din Arles: „Aşadar, preaiubiţilor, dacă vrem să celebrăm cu bucurie ziua de naştere a bisericii, nu trebuie să distrugem prin faptele noastre rele templul viu al lui Dumnezeu. Voi vorbi în aşa fel încât toţi să mă poată înţelege: de fiecare dată când venim în biserică, să pregătim sufletele noastre aşa cum am vrea să găsim templul lui Dumnezeu.

Vrei să găseşti o bazilică strălucitoare? Nu-ţi păta sufletul cu murdăriile păcatului. Dacă vrei ca bazilica să fie plină de lumină, aminteşte-ţi că şi Dumnezeu vrea ca în sufletul tău să nu fie întuneric. Fă mai degrabă în aşa fel încât, aşa cum spune Domnul, în ea să strălucească lumina faptelor bune, ca să fie preamărit cel care stă în ceruri. După cum tu intri în biserică, tot aşa Dumnezeu vrea să intre în sufletul tău. A afirmat aceasta el însuşi când a spus: „Voi locui în mijlocul lor şi voi merge împreună cu ei” (cf. Lev 26,11.12).

12. Îndemn şi rugăciune. Cristos ne-a ajutat, fraţilor preaiubiţi, să cinstim astăzi cu nespusă bucurie ziua de naştere a acestei biserici, dar nu uitaţi că noi trebuie să fim templul adevărat şi viu al lui Dumnezeu” (Sf. Cezar din Arles, Pred. 229).

Încheiem cu Psalmul 26/27, în care rugăciunea omului credincios devine căutare şi dorinţă nestăvilită după Dumnezeu. Prezenţa lui se descoperă în templu prin jertfă, rugăciune, implorare, împlinirea legii. Este o rugăciune de speranţă în Dumnezeu pentru ceasul în care orice nădejde omenească ne părăseşte: Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să mă bucur de frumuseţea Domnului cercetând lăcaşul său (v.4).

(RV –  Anton Lucaci, material omiletic reluat sâmbătă, 8 noiembrie 2014)