Papa Francisc: Benedict al XVI-lea, un mare dar al lui Dumnezeu pentru Biserică și omenire

RV 27 oct 2014. ”Benedict al XVI-lea este un mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut Bisericii și omenirii; studiul și știința nu i-au secătuit iubirea față de Dumnezeu și de aproapele, dimpotrivă, i-au lărgit și mai mult inima și spiritul”: a spus Papa Francisc la inaugurarea bustului artistic dedicat predecesorului său, luni, 27 octombrie, în Cetatea Vaticanului, în contextul adunării plenare a Academiei Pontificale de Științe.

”În timp ce cădea vălul de pe bustul pe care academicienii l-au vrut la sediul Academiei Pontificale de Științe în semn de recunoștință și gratitudine”, a spus Papa Francisc, ”o emoție plină de bucurie a pus stăpânire pe sufletul meu”.

”Bustul lui Benedict al XVI-lea – a continuat Sfântul Părinte - aduce aminte tuturor de persoana și chipul dragului Papă. Aduce aminte și de spiritul său: de spiritul învățăturilor sale, al exemplelor și scrierilor sale, de devoțiunea lui față de Biserică, de actuala sa viață «monastică». Acest spirit, departe de a se risipi odată cu trecerea timpului, va apărea din generație în generație tot mai mare și puternic.

Benedict al XVI-lea: un mare papă. Mare, prin forța și pătrunderea inteligenței sale; mare, prin contribuția sa relevantă la teologie; mare, prin iubirea sa față de Biserică și de oameni; mare, prin virtutea și pietatea sa”.

”După cum știți prea bine”, a continuat Papa Francisc referindu-se la papa emerit Benedict al XVI-lea, ”iubirea sa pentru adevăr nu se limitează la teologie și filozofie, dar se deschide și la științe. Iubirea sa pentru știință se revarsă în solicitudinea pentru oamenii de știință, fără deosebire de rasă, naționalitate, civilizație și religie; solicitudine pentru Academia (de Științe) de când Ioan Paul al II-lea l-a numit membru al acesteia.

El a știut să onoreze Academia cu prezența și cuvântul său, și i-a numit pe mulți din membri actuali ai acesteia, inclusiv pe președintele Werner Arber. Benedict al XVI-lea l-a invitat pentru prima dată pe un președinte al acestei Academii să participe la Sinodul despre Noua Evanghelizare, conștient de importanța științei în cultura modernă”.

”Despre el”, a încheiat Papa Francisc elogiul adus cu afecțiune discretului său predecesor, ”nu se va putea spune niciodată că studiul și știința i-au secătuit persoana și iubirea sa față de Dumnezeu și de aproapele, ci dimpotrivă, că știința, înțelepciunea și rugăciunea i-au lărgit și mai mult inima și spiritul. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru darul pe care l-a făcut Bisericii și lumii prin existența și pontificatul papei Benedict”.

”Le mulțumesc tuturor celor care, cu generozitate, au făcut posibilă această operă și acest gest, în special autorului bustului, sculptorului Fernando Delia, familiei Tua și tuturor academicienilor. Doresc să vă mulțumesc tuturor celor care sunteți aici prezenți pentru a-l onora pe acest mare papă”.

Referindu-se la încheierea lucrărilor sesiunii plenare a Academiei Pontificale de Științe, Papa Francisc și-a exprimat ”stima profundă și cea mai călduroasă încurajare de a duce mai departe progresul științific și îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor, mai ales ale celor mai săraci”.

”Voi abordați tema de mare complexitate referitoare la evoluția conceptului de natură. (…) Doresc să subliniez că Dumnezeu și Cristos merg împreună cu noi și sunt prezenți chiar și în natură, după cum spunea apostolul Paul în discursul de la Areopag: în Dumnezeu «trăim, ne mișcăm și suntem» (Fapte 17,28). Când citim în cartea Facerii povestirea creației, riscăm să ne închipuim că Dumnezeu a fost un magician, cu o baghetă magică în stare să facă toate lucrurile. Dar nu este așa. El a creat făpturile și le-a lăsat să se dezvolte după legile interne pe care le-a dat pentru fiecare, ca să se dezvolte și să ajungă la propria împlinire. El a dat autonomie ființelor din univers în același timp în care le-a dat asigurarea prezenței sale continue, dând viață fiecărei realități. În acest fel creația a mers mai departe secole la rând, mileniu după mileniu, până când a devenit așa cum o cunoaștem noi astăzi, tocmai pentru că Dumnezeu nu este un demiurg sau un magician, ci Creatorul care dă viață tuturor făpturilor. Începutul lumii nu este rodul haosului care își datorează altuia originea sa, dar provine direct dintr-un principiu suprem care creează din iubire. Big-Bang-ul, care astăzi este considerată drept origine a lumii, nu contrazice intervenția creatoare dumnezeiască, ci o presupune. Evoluția în natură nu este în contradicție cu noțiunea de creație, pentru că evoluția presupune crearea de ființe care evoluează”.

”În ce privește omul, în schimb, există o schimbare și o noutate. Când, în ziua a șasea din povestirea Facerii, ajunge la crearea omului, Dumnezeu îi dă ființei umane o altă autonomie, o autonomie diferită de cea acordată a naturii, care este libertatea. Dumnezeu îi spune omului să dea nume tuturor lucrurilor și să meargă înainte în decursul istoriei. Îl face responsabil de creație și în sensul să domine creația, ca să o dezvolte până la sfârșitul timpurilor. Așadar, omului de știință și, mai ales, omului de știință creștin, îi corespunde atitudinea de a se întreba cu privire la viitorul umanității și al pământului și, ca ființă liberă și responsabilă, să contribuie la pregătirea și salvgardarea viitorului și la eliminarea riscurilor mediului, atât a celui natural cât și a celui uman. Dar în același timp, omul de știință trebuie să fie mișcat de încrederea că, în mecanismele ei evolutive, natura ascunde potențialități care revin inteligenței și libertății să le descopere și să le actualizeze pentru a ajunge la dezvoltarea care face parte din planul Creatorului. Atunci, acțiunea omului, oricât ar fi de limitată, participă la puterea lui Dumnezeu și este în măsură să construiască o lume adaptată îndoitei sale vieți trupești și spirituale; să construiască o lume umană pentru toate ființele umane și nu doar pentru un grup sau o clasă de privilegiați. Această speranță și încredere în Dumnezeu, autorul naturii, și în capacitatea spiritului uman, sunt în măsură să dea cercetătorului o energie nouă și o seninătate profundă. Dar e adevărat și faptul că atunci când libertatea omului devine autonomie – care nu mai este libertate, ci autonomie – acțiunea lui distruge creația și omul ia locul Creatorului. Acesta este păcatul cel grav împotriva lui Dumnezeu Creatorul”.

”Vă încurajez – a încheiat Papa Francisc discursul său – să continuați lucrările voastre și să realizați fericitele inițiative teoretice și practice care vă onorează, inițiative luate în favoarea ființelor umane”.

(rv – A. Dancă)