Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (A): "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?"

(RV – 26 octombrie 2014) E Ziua Domnului. „Să se bucure inima celor care îl caută pe Domnul! Alergaţi la Domnul şi veţi fi întăriţi, căutaţi întotdeauna faţa lui!” (cf. Ps 104,3-4). Cu invitaţia psalmistului la bucurie şi la căutarea a lui Dumnezeu, începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie celebrând încă o dată sărbătoarea săptămânală a Paştelui.

1. Aleluia. Psalmul 104/105 prezintă istoria lui Israel într-o perspectivă luminoasă. Autorul sacru reflectă asupra crezului biblic nu prin teoreme teologice abstracte, ci enumerând cinci mari intervenţii concrete ale lui Dumnezeu în favoarea poporului ales: legământul cu patriarhii, istoria lui Iosif egipteanul, plăgile Egiptului, ieşirea din sclavia faraonilor şi, în fine, intrarea în ţara promisă. Printr-o serie de verbe la imperativ, descendenţii lui Abraham, Isaac şi Iacob sunt invitaţi la preamărirea lui Dumnezeu: lăudaţi-l, invocaţi numele lui, alergaţi la Domnul, faceţi cunoscute faptele sale, cântaţi psalmi, meditaţi la toate minunile sale, căutaţi-l pe Domnul, „aduceţi-vă aminte de faptele minunate pe care le-a făcut” pentru fiii lui Israel … „ca să păzească poruncile lui şi să ţină legile lui. Aleluia!” ( cf. Ps 104/105,5-9.45).

Pentru prima dată în Psaltirea biblică răsună aclamaţia „Aleluia – Lăudaţi pe Domnul”. Prin preamărirea lui Dumnezeu poporul îşi dovedeşte fidelitatea faţă de legământul său, căci „El, Domnul, este Dumnezeul nostru; judecăţile lui sunt [lege] pentru tot pământul” (v.7). De acum, aclamaţia este prezentă în mai mulţi psalmi, culminând în cântarea finală la care este convocată toată orchestra templului: Aleluia! Lăudaţi-l pe Domnul în sanctuarul său!... Lăudaţi-l cu sunete de trâmbiţă, cu alăută şi harpă, cu timpane şi dansuri, cu instrumente de suflat şi coarde, cu cimbale [plăcut] sunătoare, cu cimbale de veselie! La această cântare de laudă este convocată „toată fiinţa care respiră”, şi în mod special omul, liturgul prin excelenţă, menit să dea glas întregului univers. Rugăciunea devine cântare de preamărire şi mulţumire, cântarea se transformă în dans, iar dansul devine „joc” liturgic în libertate, ca anticipare a vieţii adevărate cu Dumnezeu. De fapt, Psaltirea se încheie cu invitaţia: „Să-l laude pe Domnul toată suflarea! Aleluia!” (Ps 150,6).

2. Liturgia Bisericii. Aclamaţia „Aleluia” a devenit de-a lungul secolelor o siglă muzicală în serviciul liturgic creştin. Pentru ilustrare, amintim doar două exemple: arhitectura sobră a cântului gregorian şi cascada polifonică „Aleluia” din celebrul oratoriu „Mesia” pentru cor şi orchestră de G.F. Händel (1741). Părinţii Bisericii au înţeles din rugăciunea variată a psalmilor că „a povesti lucrările minunate ale lui Dumnezeu înseamnă a-l lăuda”.

Însă lucrarea mântuirii oamenilor şi „preamărirea desăvârşită a lui Dumnezeu, prefigurată în faptele măreţe ale Domnului săvârşite cu poporul Vechiului Testament, a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri, al Învierii şi al Înălţării glorioase, mister prin care "murind a nimicit moartea noastră şi înviind ne-a redobândit viaţa” (cf. CBC 1067).

Biserica povesteşte faptele minunate ale lui Dumnezeu mai cu seamă în Ziua Domnului, în care străluceşte lumina biruinţei lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. În lucrarea şi în rugăciunea liturgică a Bisericii, inspirată şi călăuzită de Duhul Sfânt, Cristos devine contemporan cu fiecare generaţie potrivit promisiunii făcute ucenicilor săi: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Mai mult, Isus spune: „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el” (In 14,23bc, versul la proclamarea Evangheliei).

Ca ucenici ai lui Cristos, ne unim cu credinţă în rugăciunea Bisericii: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti”.

Să ascultăm, deci, cuvântul Domnului pentru a-l păzi. Să ascultăm ceea ce Dumnezeu ne porunceşte să iubim pentru ca închinarea şi slujirea noastră să fie adevărate. Vom fi închinători ai Tatălui în duh şi adevăr (cf. In 4,23) şi vom dobândi ceea ce ne făgăduieşte.

3. O comunitate exemplară. În vicisitudinile vieţii omul îşi înalţă mintea şi inima spre Dumnezeu. Întâlnirea cu Dumnezeul cel viu şi adevărat se realizează în actul închinării. Nu este vorba de constrângere, nici de necesitate fizică. Adevărata închinare tinde la dăruirea totală şi liberă în slujirea a lui Dumnezeu.

Liturghia oferă astăzi exemplul de slujire dat de o comunitate creştină din perioada apostolică. În a doua lectură liturgică (1Tes 1,5c-10), apostolul Paul îi laudă pe creştinii din oraşul grecesc Tesalonic (Salonic) pentru că, deşi „în multe necazuri” şi persecuţii, au primit cuvântul Evangheliei „cu bucuria Duhului Sfânt”. Făcându-se imitatori ai apostolului, „s-au întors de la idoli, ca să slujească lui Dumnezeu cel viu şi adevărat şi să-l aştepte pe Fiul său Isus înviat din morţi, cel care ne mântuieşte de mânia ce vine” (cf. 1Tes 9-10). Au devenit un model de comunitate creştină misionară, căci pornind de la ei, „cuvântul Domnului a răsunat, nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa lor în Dumnezeu s-a răspândit în toate locurile”.

4. Provocările lumii în lumina Evangheliei. De porunca iubirii predicată de Isus şi practicată la toate nivelele depinde nu numai „Legea şi Profeţii” (Matei 22,34-40) dar liniştea convieţuirii popoarelor şi viitorul lumii. Medităm astăzi asupra unui argument dintre cele mai interesante ale timpului nostru. Trebuie să avem ochii bine deschişi şi antenele spiritului în stare de continuă şi perfectă de funcţionare pentru a capta şi înţelege ce se petrece în lume. Evanghelia a fost dată de Dumnezeu pentru mântuirea omului întreg şi, în consecinţă, pentru a înfrunta provocările lumii. Liturgia ne ajută să înţelegem şi să trăim timpul şi istoria în cele trei dimensiuni ale vieţii creştine: trecutul primit în credinţă, viitorul proiectat în speranţă şi prezentul trăit în caritate. Să învăţăm din istoria recentă.

În primăvara anului 1967, papa Paul al VI-lea (beatificat duminică 19 octombrie 2014) a trezit lumea adormită prin „Scrisoarea enciclică despre dezvoltarea Popoarelor” (Populorum progressio) în care afirma că vede acumulându-se de multă vreme „mânia săracilor” împotriva ţărilor „opulente” (adjectivul utilizat de Pontif). Mulţi s-au mirat atunci că un papă atât de cumpănit precum Paul al VI-lea foloseşte un limbaj energic şi revoluţionar, dar aproape nimeni nu a înţeles că era vorba de o profeţie ce avea să se realizeze în scurt timp. A urmat primăvara anului 1968 cu mişcările studenţeşti de mare amploare din Occident şi apoi, după peste douăzeci de ani, prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Răsărit.

Evlaviosul papă s-a dovedit profet. Prăbuşirea violentă a Turnurilor Gemene de la New York din 11 septembrie 2001 este simbolul cel mai puternic al nesiguranţei popoarelor care au continuat cu ochii închişi politica lipsită de iubire. S-a scris atunci că dacă nu se vor converti, ar putea să ajungă în situaţia descrisă de cartea Apocalipsului pentru cetatea Babilonului, în care toţi, turnându-şi cenuşă în cap, zic: „Vai! Vai! Cetatea cea mare din abundenţa căreia s-au îmbogăţit toţi cei care au corăbii pe mare într-un singur ceas a devenit un pustiu” (Ap 18,19). Desigur, Evanghelia inspiră şi conducerea popoarelor. Politica nu se reduce la păstrarea ordinii stabilite, dar nu este nici o ştiinţă practică neutră, în care politicienii sunt infailibili doar pentru că au fost aleşi de popor. Politica nu se face ţinând doar de bilanţurile Statelor şi ale marilor societăţi financiare care îi condiţionează orientarea generală şi programele.

Când apostolul Paul a scris creştinilor din oraşul grecesc Tesalonic, lăudându-i pentru că au primit Evanghelia „îndepărtându-se de idoli” şi astfel „au scăpat de mânia care vine”, nu a spus fraze ce trebuie meditate doar în sens religios şi escatologic. „Mânia care vine” şi despre care vorbeşte apostolul Paul ar putea fi şi „mânia popoarelor”, despre care scria papa Paul al VI-lea în 1967.

Asemenea consideraţii sunt pentru mulţi, inclusiv creştini, molestatoare, căci vor să audă în Biserică numai rugăciune şi cuvinte de mângâiere. Şi este just. Dar sunt şi timpuri în care trebuie citite şi meditate Scripturile care vin de la Dumnezeu pentru a le primi învăţătura. Scriptura întotdeauna provoacă. Cuvântul Domnului nu-i „adormit”, nu „gâdilă” niciodată urechile omului. Nu trece niciodată peste capetele oamenilor ca o briză de seară.

5. Dumnezeu, ocrotitorul săracilor. Astăzi prima lectură liturgică propune meditarea normelor legislaţiei biblice cu privire la cei săraci, infirmi şi defavorizaţi. Dumnezeu educă poporul la respectul faţă de străin, faţă de văduvă şi orfan. Este cuvântul Domnului: „Dacă faceţi rău văduvei şi orfanului, mânia mea se va aprinde împotriva voastră”. Cine încalcă aceste porunci îl va avea pe Dumnezeu ca judecător. Dumnezeu este protectorul săracilor. Citim în cartea Exodului 22,20-26: Aşa spune Domnul: „Să nu faci rău celui străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului! Să nu faci rău niciunei văduve, nici orfanului! Dacă le faci rău şi ei strigă la mine, eu le voi asculta strigătul. Mânia mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia; soţiile voastre vor rămâne văduve şi fiii voştri, orfani. Dacă împrumuţi bani celui sărman din poporul meu, să nu te comporţi cu el ca un cămătar şi să nu ceri dobândă de la el! Dacă iei zălog haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi până la apusul soarelui, căci este singura lui învelitoare, este haina pentru trupul său. Cu ce să se culce? Dacă strigă spre mine, eu îl voi asculta, căci eu sunt milostiv”.

Ce-i de făcut? Trecem peste această lectură? Trecem şi peste cea a sfântului Paul citată mai înainte? Trecem şi peste Evanghelia zilei, Matei 22,34-40, care vorbeşte despre porunca iubirii?

6. Cea mai mare poruncă din Lege. Originalitatea mesajului creştin pleacă de la o bază comună cu iudaismul: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Dt 6,5) şi „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19,18).

Întrebarea pusă de un învăţător al Legii pentru a-l pune la încercare pe Isus, nu era una academică, pur teoretică. Evreii s-au mândrit mereu că trag din Scriptură un mare număr de porunci şi s-au preocupat totodată să le prezinte într-o formă unitară. Rabinii reuşiseră să formuleze 613 porunci, dintre care 365 negative câte sunt zilele unui an şi 248 pozitive, numărul presupus al oaselor corpului omenesc. Regele David numără 11 porunci în Ps 14/15, profetul Isaia are 6 în capitolul 33,15 al cărţii sale, profetul Mihea propune 3 (6,8), Amos 2 (5,4) iar Habacuc una singură: „Cel drept va trăi din credinţă” (2,4).

Nu doar în acest context dar şi astăzi multe persoane sunt tentate să contrapună iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Isus respinge această opoziţie şi învaţă că adevărata relaţie cu Dumnezeu se deschide spre iubirea faţă de semenii noştri. Mai mult, iubirea nu este o poruncă ci un dar, o realitate pe care Dumnezeu ne face să o cunoaştem şi să o trăim precum sămânţa care poate să încolţească înăuntrul nostru şi să se dezvolte în viaţa noastră.

Citim în Evanghelia după sfântul Matei 22,34-40: "În acel timp, fariseii, auzind că Isus a închis gura saduceilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător al Legii, voind să-l pună la încercare, l-a întrebat pe Isus: "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?" El i-a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii".

7. Noutatea poruncii iubirii. Recunoaştem că şi înainte de Cristos exista în ebraism o legătură între iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Legătura fusese stabilită prin porunca de bază a iudaismului, care este aceasta: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Lev 19,1).

Totuşi este cert, pe istoric, că niciodată înainte de Cristos legătura dintre cele două porunci nu fusese pusă în evidenţă cu atâta claritate ca în Evanghelia iubirii. Isus afirmă că cele două iubiri sunt strâns legate între ele: a doua poruncă este „asemenea”, adică este importantă ca şi prima; deşi nu e identică este tot atât de necesară ca cea dintâi. Isus învaţă că dimensiunea verticală, adică iubirea faţă de Dumnezeu şi cea orizontală, adică iubirea faţă de aproapele, sunt inseparabile, se îmbină şi se însufleţesc reciproc şi alcătuiesc „existenţa şi trăirea creştină” totală şi genuină.

Noutatea absolută a acestui eveniment, mai mult decât formularea verbală a poruncii, este însăşi persoana lui Isus, care a împlinit porunca iubirii până la dăruirea supremă de sine făcută Tatălui în favoarea oamenilor, iar la ultima Cină înaintea pătimirii, după ce le-a spălat picioarele, a le-a dat ucenicilor această poruncă: „V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13,15). Isus înlocuieşte porunca „Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” cu „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu” (In 15,12).

Aşadar, porunca iubirii de Dumnezeu şi cea „asemenea” ei: porunca iubirii de aproapele se înrădăcinează în porunca iubirii de Dumnezeu în aşa măsură încât, separată de rădăcina ei, este dificil, dacă nu chiar imposibil, ca cineva să o poată practica în plinătatea ei.

Sfântul Ioan în prima sa scrisoare argumentează pe înţelesul tuturor: „Dacă cineva spune. „Îl iubesc pe Dumnezeu” şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său” (1In 4, 20-21).

8. Cântare cu psalmistul. Dumnezeu este iubire (1In 4,16). Gândindu-se la încercările vieţii în care Dumnezeu i-a fost mereu aproape, regele David îşi deschide inima într-o înflăcărată cântare de mulţumire către Domnul căruia îi datorează toată măreţia. O facem şi noi cu toată recunoştinţa: “Te iubesc, Doamne, tăria mea, Doamne, tu eşti stânca mea, cetatea mea şi eliberatorul meu. Dumnezeule, tu eşti stânca mea, adăpostul meu, scutul meu, tăria care mă salvează, apărarea mea. Îl chem pe Domnul cel Prealăudat, şi sunt eliberat din mâna duşmanilor mei. Domnul trăieşte! Binecuvântat să fie stânca mea! Preamărit să fie Dumnezeu, mântuitorul meu!” (Ps 17/18, 2-3a.3bc-4.47.51).
Te iubesc, Doamne, tu eşti tăria mea!

(RV- A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 25 octombrie 2014)


Aici, versiunea pentru serviciul audio: