Consideraţii omiletice la Duminica a XXVII-a de peste an (A): Parabola Fiului moştenitor ucis afară din via cultivată de Dumnezeu

(RV - 5 octombrie 2014) E Ziua Domnului. Liturghia euharistică începe astăzi cu o mărturisire de credinţă din cartea Esterei. „Toate sunt în stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se află în ele; Tu eşti Stăpânul întregului univers” (Est 4,17).
1. Rugăciunea de mijlocire. Prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu ajunge la oameni în situaţiile concrete ale vieţii. Astfel, tânăra evreică Estera, devenită soţie a regelui persan Artaxerses, se roagă lui Dumnezeu într-un moment de mare cumpănă pentru ea şi pentru toţi cei din neamul său. Instigat de către unul dintre miniştri, regele dăduse un decret de nimicire a tuturor iudeilor din cauza neascultării lui Mardoheu. Acesta refuza să facă plecăciunea poruncită de rege, deoarece contrară credinţei părinţilor potrivit căreia actul închinării se cuvine numai lui Dumnezeu. În aceste împrejurări dramatice, regina Estera îşi propune să intervină, chiar cu riscul propriei vieţi, în favoarea poporului deznădăjduit.

Înainte însă de a se prezenta la rege pentru a-i cere cruţarea neamului său de la pieire, regina Estera caută refugiu la Domnul (Est 5,17k). Se pregăteşte printr-o rugăciune stăruitoare în care evocă prezenţa lui Dumnezeu în istoria neamului său. Recunoaşte că poporul a greşit dar aminteşte totodată marea bunăvoinţă cu care Dumnezeu l-a ales şi consacrat. Înţelegem astfel strigătul ei de profundă încredere: „Domnul meu şi regele nostru tu eşti singur; Ajută-mă pe mine care sunt singură şi nu am pe nimeni să mă ajute în afară de tine! Căci pericolul meu este lângă mine! Apoi continuă: „Acum, noi am greşit înaintea Ta... Adu-ţi aminte, Doamne, arată-te nouă în vremea necazului nostru şi-mi dă mie curaj… Auzi glasul celor fără de nădejde şi ne izbăveşte din mâinile uneltitorilor de rele”. Atunci „Dumnezeu şi-a amintit de poporul său şi a făcut dreptate pentru moştenirea sa” (Est 11,3i).

Strigătul Esterei culminează astăzi în rugăciunea Bisericii. La sfânta Liturghie ne rugăm cu Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită Tu dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră: eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciune.

În vremea necazului nostru, îndemnul şi urarea pe care apostolul Paul le adresa odinioară creştinilor din oraşul Filipi sunt şi pentru noi: „Fraţilor, nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare, cerând cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire, să fie făcute cunoscute cererile voastre lui Dumnezeu! Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre în Cristos Isus” (Fil 4,6-7, lectura a doua).

2. Ascultarea Cuvântului. Aşteptând cu speranţă ca cererile noastre să fie îndeplinite, să vedem dacă Dumnezeu nu are ceva să ne spună şi nouă în momentul actual al vieţii. El continuă să vorbească şi lumii de azi care trece prin schimbări profunde ce neliniştesc şi frământă societatea la toate nivelurile. Domnul nu încetează să trimită în viaţa noastră mesageri care ne vorbesc în numele său.

Astăzi, folosind imaginea alegorică a viei, ne vorbesc despre istoria lui Dumnezeu şi a poporului său. Israelul este moştenirea lui Dumnezeu, pe care autorii biblici îl compară cu o vie plantată pe un deal mănos. Isus însuşi, vorbind despre împărăţia cerurilor, foloseşte imaginea unei vii pe care stăpânul o dă în arendă unor viticultori; pleacă într-o călătorie iar la timpul culesului trimite servitorii la viticultori ca să primească roadele.

Este o istorie lungă marcată de iubire şi de infidelităţi, care ne priveşte îndeaproape pe toţi. Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât l-a trimis pe fiul Isus care „a venit la ai săi dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Mai mult decât asta, l-au prins, l-au îmbrâncit afară din vie şi l-au ucis. Este o istorie dramatică dar nu un faliment, căci spune Scriptura: „Piatra pe care au dispreţuit-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri” (Ps 117/118, 22-23; Mt 21,42).

Să urmărim cu atenţie această istorie a viei şi a viticultorilor ucigaşi în care toţi suntem implicaţi. Aflat în templul din Ierusalim, Isus pare să solicite atenţia arhiereilor şi bătrânilor poporului când spune: „Ascultaţi o altă parabolă” (Mt 21,33). Dacă ţinem cont de avertismentul din finalul parabolei, avem aici mai degrabă un imperativ, decât o simplă invitaţie. Însă această istorie este mai lungă, începuse mai de mult. Vine de departe.

3. Profetul Isaia cântă via Domnului La începutul predicării sale, profetul Isaia descrie într-o renumită pagină poetică iubirea şi fidelitatea lui Dumnezeu pentru poporul său simbolizat de o vie pe care stăpânul o cultivă cu toată grija (Is 5,1-7, prima lectură). Via ocupa un loc important în economia poporului lui Israel. Vinul, pâinea şi uleiul, erau între bogăţiile cele mai însemnate, de aceea via, grâul şi măslinul, sunt imagini sugestive, grăitoare pentru toţi. Profetul descrie cu gustul şi priceperea omului îndrăgostit de natură tot ceea ce face un viticultor pentru via care este întreaga sa avere. De ea depinde toată viaţa sa. Profetul descrie legătura dintre stăpân şi via sa în imagini de nuntă, ca dragostea dintre mire şi mireasă.

Via se afla pe un deal mănos. Profetul descrie amănunţit grija stăpânului: „a săpat-o, a curăţat-o de pietre şi a plantat viţă aleasă, a construit un turn în mijlocul ei şi a pus un teasc în ea”. Speranţa sa de a vedea semnele unei recolte bune este însă dezamăgită: „a aşteptat să facă struguri, dar a făcut aguridă” (Is 5, 2). Atunci stăpânul cheamă locuitorii Ierusalimului şi oamenii lui Iuda să judece ei ce ar mai fi trebuit să facă pentru via sa şi nu a făcut: „De ce, aşteptându-mă să facă struguri, a făcut aguridă?” (Is 5,4). Pare să spună că este de prisos orice altă trudă.

Dezamăgit şi plin de amărăciune face cunoscut la toţi ce va face viei sale şi ce se va alege din ea: „îi voi îndepărta gardul şi va fi devastată; îi voi distruge zidul şi va fi călcată în picioare. O voi preface în pustiu; nu va mai fi tăiată şi nici săpată şi vor creşte mărăcini şi spini. Voi porunci norilor să nu mai verse ploaie asupra ei” (Is 5,6). Stăpânul va lăsa via în paragină, o va preface în pustiu.

La sfârşit, profetul Isaia explică despre cine este vorba în povestea acestei vii de pe un deal mănos: „Via Domnului Sabaot este casa lui Israel şi cei din Iuda, plantaţia lui preferată. Se aştepta judecată, şi iată vărsare de sânge; dreptate, şi iată strigăte!” (Is 5,7). Israelul în loc să corespundă aşteptărilor lui Dumnezeu a călcat legea sa de dreptate şi de iubire. Pretutindeni în ţară se aud strigătele celor asupriţi. Pagina se referă la infidelitatea poporului ales de Dumnezeu care nu l-a primit pe Mesia şi nu a păstrat legământul.

4. Parabola lui Isus: Via şi viticultorii ucigaşi. S-ar putea numi şi parabola Fiului moştenitor ucis afară din via cultivată de Dumnezeu. Spunând „Via şi viticultorii ucigaşi” se scoate în evidenţă via şi asasinii dar nu victima, fiul moştenitor care prin moartea sa deschide perspectiva nouă a împărăţiei. Cum vom vedea, nu Isus dar alţii vorbesc în parabolă despre uciderea fără milă a viticultorilor răzvrătiţi. În schimb, Isus manifestă conştiinţa clară că este trimisul Tatălui şi se vede reprezentat în parabolă de fiul ucis de viticultori afară din vie.

În Evanghelia zilei, Matei 21,33-43, Isus, adresându-se arhiereilor şi bătrânilor poporului, spune o altă parabolă despre împărăţia cerurilor, în care preia imaginea viei ca simbol al poporului ales. Înainte de a pleca într-o călătorie, stăpânul arendează via unor viticultori. Apropiindu-se timpul culesului, vrea să aibă partea de recoltă care îi revine. Trimite servitori, mai întâi câţiva, apoi mai mulţi, dar toţi sunt maltrataţi şi respinşi, de aceea se întorc cu mâinile goale. În cele din urmă stăpânul îl trimite la ei pe fiul său, singurul moştenitor al viei, dar viticultorii l-au aruncat afară din vie şi l-au ucis.

Care e deznodământul parabolei în viziunea ascultătorilor? Ce va fi cu viticultorii? Ce se va întâmpla cu via? La întrebarea lui Isus: „când va veni stăpânul viei, ce le va face acelor viticultori?”, arhiereii şi bătrânii poporului i-au zis: „Pe acei răi îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit”. Răspunsul lor concordă doar în parte cu cel al lui Isus

Care sunt consecinţele parabolei în viziunea lui Isus? Răspunsul lui Isus se deosebeşte de cel dat de arhiereii şi bătrânii poporului. Isus nu vorbeşte despre uciderea „fără milă” a viticultorilor dar prevesteşte sfârşitul său tragic, văzând în fiul ucis afară din vie propriul său destin. Isus manifestă conştiinţa clară că este trimisul lui Dumnezeu: „N-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au dispreţuit-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri»? (Mt 21,42). Astfel Isus dezvăluie planul lui Dumnezeu în istorie. Moartea sa va avea rolul de piatră unghiulară în edificiul împărăţiei cerurilor. Va fi piatra care susţine bolta împărăţiei, care susţine arcul istoriei mântuirii.

Totodată Isus arată responsabilitatea cutremurătoare ce revine „arhiereilor şi bătrânilor poporului” (autorităţi religioase şi civile), care curând îl vor condamna la moarte. Trimis de Dumnezeu ca ultimă posibilitate de mântuire pentru Israel, Isus este respins, condamnat şi ucis dincolo de zidurile cetăţii. Nu este un profet oarecare, unul dintre profeţi, dar fiul lui Dumnezeu trimis în lume şi pentru lume. Trimiterea Fiului este gestul de mântuire extrem şi decisiv al Tatălui. Prin ea se deschide o nouă perspectivă pentru împărăţia cerurilor. Dumnezeu alege din toate popoarele un nou popor. Isus anunţă în finalul parabolei că „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite”.

5. Noi suntem via cultivată de Dumnezeu. Participând astăzi la sfânta Liturghie repetăm cu psalmistul după prima lectură: „Via Domnului Sabaot este casa lui Israel”. Cuvântul ebraic „Sabaot” se referă la oştirile cereşti. Constelaţiile şi aştrii de pe cer nu sunt divinităţi ci simple făpturi supuse Creatorului. Ne rugăm ca Domnul să privească din cer via sa şi să o viziteze: „Dumnezeule Sabaot, întoarce-te! Priveşte din cer şi vezi, vizitează via aceasta! Ocroteşte ceea ce a plantat dreapta ta!” (Ps 79/80,15-16). Este just ca prin această invocaţie să ne gândim la poporul ales din care Cristos s-a născut după trup ( cf. Rom 9,5). Israelul a fost şi rămâne poporul ales, iar Dumnezeu nu-şi va abandona poporul, "căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile" (Rom 11,29). Biserica, formată în cea mai mare parte din foşti păgâni, trebuie să se simtă altoită pe "rădăcina sfântă" a acelui măslin care este Israelul.

Imaginea vegetală şi agricolă a măslinului este folosită de apostolul Paul în mod paradoxal: în mod obişnuit altoiul constă în plantarea unui lăstar roditor pe un copac sălbatic. Or, în istoria Bisericii s-a petrecut tocmai contrariul. De fapt, pe măslinul care este Israelul a fost altoit un măslin sălbatic, care "participă la rădăcină şi la limfa măslinului"; acest măslin sălbatic sunt păgânii convertiţi la creştinism (cf. Rom 11,16-24), suntem noi.

Dar psalmii sunt o rugăciune „actuală” a creştinilor. Prin psalmul 79/80 noi ne rugăm pentru Biserica din care facem parte, înzestrată de Domnul cu atâtea daruri şi cultivată cu atâta grijă. Cum să nu ne gândim cu umilinţă că şi noi am meritat de atâtea ori reproşurile adresate de profetul Isaia „casei lui Israel” şi de Isus viticultorilor rebeli şi ucigaşi! Cunoaştem epoci întunecoase şi situaţii deplorabile în viaţa Bisericii. Nu există epocă istorică nici loc pe pământ în care să nu trebuiască să deplângem abuzuri şi păcate săvârşite de creştini şi oameni ai Bisericii.

Nici comunitatea noastră creştină nu este lipsită de păcat, de scandaluri vechi şi noi ce derutează pe mulţi credincioşi. Păcatele din sânul Bisericii slăbesc forţa ei de atracţie în detrimentul celor care aşteaptă lumina Evangheliei. Ca nou popor al lui Dumnezeu suntem chemaţi la coerenţă, la o fidelitate transparentă concretă. Întreaga Biserică este chemată să aducă acele roade pe care Dumnezeu le aşteaptă. Isus avertizează în Evanghelie că altminteri Dumnezeu „va da via în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit” (Mt 21,41).

Întreaga comunitate creştină, la nivel parohial şi diecezan, pe plan local şi universal, este chemată asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să redescopere trăsătura sa esenţială în Evanghelia carităţii. Se exclude astfel orice prezumţie întemeiată pe faptul de a fi noul popor al lui Dumnezeu, adevărata sa Biserică. Să nu uităm că roadele credinţei şi ale sfintelor Sacramente sunt faptele de caritate, de milostenie trupească şi sufletească. Credinţa în Dumnezeu nu se poate separa de adevărul faptelor de caritate faţă de aproapele.

Exemplul poporului ales, exemplul istoric al casei lui Israel stă înaintea ochilor tuturor creştinilor ca avertisment. A fi popor al lui Dumnezeu comportă angajarea la o nouă viaţă rodnică de fapte bune. Sfântul Maxim, primul episcop de Torino între anii 390-420, în perioada dificilă a invaziilor barbare se adresa astfel comunităţii: „Noi suntem via Domnului. Atenţie, deci. Dumnezeu aşteaptă de la noi struguri buni, nu aguridă, aşteaptă vin nu oţet. A semănat grâu bun în ogorul nostru şi nu vrea să culeagă neghină. Căci cine culege şi nu dă săracilor, colectează oţet. Cine adună în magazine şi nu împarte cu cei în nevoie, pune în hambar spinii zgârceniei”.

6. Consideraţii practice: Familia. Să ne lăsăm solicitaţi de cuvântul lui Dumnezeu acum în anotimpul recoltării roadelor câmpului. Există poate dezamăgiri dar şi motive suficiente pentru a mulţumi lui Dumnezeu care dă rod muncii oamenilor. Recoltarea roadelor câmpului să intensifice în noi grija de cultivarea faptelor bune pentru împărăţia cerurilor.

Între 5 şi 19 octombrie Biserica Catolică a convocat la Roma un Sinod extraordinar al episcopilor pentru a se ruga pentru binele familiei. Şi sunt atâtea familii rănite, dezbinate şi destrămate care nu au rezistat asalturilor din partea forţelor răului! Poate nu au fost clădite pe stâncă, dar pe nisip. Cuvântul lui Dumnezeu a fost ascultat, dar nu a fost pus în practică. Urarea „Casă de piatră!” a fost furată de vânt. S-au abătut năvalnic asupra ei furtunile şi ploile şi nu a rezistat. Prefacerile sociale pe care le trăim se răsfrâng greu asupra familiei creştine şi o zguduie din temelii. Biserica caută să o reaşeze pe temelia lăsată de Creator: Bărbat şi femeie i-a creat în comuniune de viaţă şi iubire. Cu o menire sfântă şi ca garanţie pentru viitorul lumii.

Familia trebuie susţinută material şi spiritual. Să ne întrebăm: Comunitatea noastră se străduieşte să sprijine generos familiile în dificultate? Se dovedeşte solidară cu cei depăşiţi de necazuri sau defavorizaţi? Expertă în umanitate, Biserica devine tot mai conştientă de necesitatea urgentă de a însoţi familia în plan spiritual. Credincioasă Evangheliei vieţii, ca mamă şi învăţătoare se apleacă asupra familiei cu milostivirea lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos cel blând şi smerit cu inima.

7. O propunere. Cred că ar fi binevenit dacă în comunităţile noastre s-ar relua practica întronării icoanei Inimii Preasfinte a lui Isus în familii, legată de devoţiunea primei vineri a lunii. Şi nu-i nevoie neapărat de iniţiativa preotului. Scriind aceste consideraţii, îmi amintesc că în anul 1954/55 un grup de femei, de care s-au lipit câţiva adolescenţi, s-au dus pe deal în parohia vecină şi au procurat fiecare câte o icoană a Sfintei Inimi. Asta însemna atunci să renunţi la vreo 32 de lei, dacă ţin bine minte, costul unei pălării. Cât mă priveşte, pusesem banii din agoniselile mele. Mons. Dumitru Romilă, colaborator la biserica parohială din Butea, jud. Iaşi între 1951-1956, care promova iniţiativa „întronării Inimii lui Isus în familie”, ne-a vorbit despre „Promisiunile lui Isus către credincioşii care cinstesc Inima Sa Preasfântă” şi cum se face „întronarea” ei.

Sunt 12 promisiuni de-a dreptul cuceritoare. Semnalez prin caractere aldine pe cele care mi-au reţinut atunci atenţia. Le-am copiat pe toate la prima ieşire de pe situl e-communio.ro.
1. Le voi dărui toate harurile necesare stării lor de viaţă;
2. Voi dărui pace în familiile lor;
3. Îi voi mângâia în suferinţă;
4. Voi fi scutul lor sigur în viaţă şi mai ales în ceasul morţii;
5.Voi binecuvânta cu îndestulare toate planurile lor;
6. Cei păcătoşi vor afla în Inima Mea un ocean nemărginit de îndurări;
7. Sufletele care zac în lâncezeală vor deveni pline de zel;
8. Sufletele pioase vor ajunge la o mare desăvârşire;
9. Voi binecuvânta casele unde se află şi se cinsteşte icoana Inimii mele;
10.Preoţilor le voi da daruri care să mişte inimile cele mai împietrite;
11. Numele celor care răspândesc această devoţiune vor fi scrise în Inima mea şi nimic nu le va şterge de acolo.
12. Tuturor celor care se vor împărtăşi nouă luni de-a rândul, în fiecare primă vineri a lunii, le promit harul statorniciei în bine până la sfârşit. Ei nu vor muri lipsiţi de harul meu, nici fără a primi sfintele sacramente. În ceasul din urmă, Inima mea le va fi scăpare sigură. (Această făgăduinţă trebuie înţeleasă în sensul că cine s-a împărtăşit nouă luni [consecutiv] în fiecare primă vineri dobândeşte harul statorniciei până la sfârşit, colaborând şi răspunzând cu fidelitate la chemările harului lui Dumnezeu.)

Mai departe cu mica istorie. Îmi amintesc bine că preotul cu iniţiativa a binecuvântat icoanele în taină, ca să nu afle cine nu trebuie. Întorşi în satul de pe valea Siretului, parohul comunităţii natale, deşi în grabă, după vecernia duminicală, le-a binecuvântat încă o dată. Am dus icoana înrămată în verde şi am atârnat-o de perete la loc de cinste în casă părintească. Multă vreme cineva din familie, mai cu seamă mama, punea în faţa icoanei o cană cu flori din grădina casei sau aduse de pe câmp. Iarna erau flori de hârtie, căci la sate nu apăruseră încă cele de plastic. A rămas la locul ei fix zeci de ani pentru paza familiei, deşi celelalte icoane din casă s-au perindat dintr-un loc în altul. Anii trec şi casa părintească, simplă şi modestă dar primitoare, a fost dărâmată pentru a face loc alteia. Icoana cu ghirlandă de flori în acuarelă s-a decolorat. În mod tăcut şi fără să bată la ochi, a fost timp de decenii punctul de atracţie al casei. A vegheat de sus, nu doar de pe perete, la moartea mamei, şi după şase luni, în acelaşi an, la cea a tatei. Făceam şi mai înainte, dar mai ales de atunci continui şi azi să-i încredinţez pe toţi cei dragi Inimii Preasfinte a lui Isus. Sper să facă şi ei la fel. Cei de pe drum şi cei plecaţi în patrie.

8. Îndemnul sfântului Paul. Noi suntem via cultivată de Dumnezeu. Înainte de proclamarea Evangheliei Isus ne aminteşte menirea pe care o avem în Biserică: „Eu v-am ales pe voi din lume, ca să mergeţi şi să aduceţi roade, dar roade care să rămână” (In 15,16). Pentru ca via noastră să aducă roadele vrednice de împărăţia lui Dumnezeu, să ne însuşim programul pe care apostolul Paul îl propunea odinioară creştinilor oraşului Filipi din Macedonia, azi lectura a doua: „În rest, fraţilor, gândiţi-vă la acestea: cele adevărate, cele demne, cele drepte, cele curate, cele plăcute, cele vrednice de laudă, ce e virtute, ce-i de laudă, ceea ce aţi învăţat şi primit,ce aţi auzit şi văzut la mine, aceea să puneţi în practică! Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Fil 4,8-9).

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 3 octombrie 2014)

Aici, versiunea serviciului audio: