Consideraţii omiletice la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Triumful Crucii: Fulget Crucis mysterium

(RV - 14 septembrie 2014) E sărbătoare. Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea. Anul acesta Duminica a XXIV-a de peste an îmbracă haina de sărbătoare pentru cinstirea Sfintei Cruci. De fapt, creştinii, atât din Răsărit cât şi din Apus, sărbătoresc la 14 septembrie Ziua Crucii, numită în limba greacă Σταυροφáνεια (Stavrofania - manifestarea Crucii) iar în latină Exaltatio Sanctae Crucis – Înălţarea Sfintei Cruci. Aceste denumiri şi lecturile Liturghiei euharistice pun în evidenţă aspectul luminos al misterului Crucii. Creştinii din primele veacuri ale Bisericii contemplau crucea Domnului în lumina învierii şi priveau cu ochii credinţei dincolo de „lemnul de care Cristos a fost atârnat”, „lemnul de la înălţimea căruia Dumnezeu a început să domnească”. Regnavit a ligno Deus, spuneau adaptând versetul unui psalm (cf. Psalmul 95/96, 10 în Iustin, I Apologie 41,4). „În această zi glorioasă a triumfului” se cântă străvechiul imn liturgic „Vexilla Regis” despre înaintarea steagului falnic al regelui Cristos. Compoziţia este atribuită scriitorului latin Venantius Fortunatus (530-609). Străbate astfel peste veacuri salutul Crucii, singura speranţă: „O, Crux ave, spes unica”, şi continuă „să strălucească înaintea noastră misterul Crucii” – „Fulget Crucis mysterium”.

1. Crucea: gloria creştinului. În fiecare an, mai ales în perioada Postului Mare şi în Vinerea Sfântă, medităm cu evlavie la pătimirea dureroasă şi la moartea Domnului „pentru ispăşirea păcatelor noastre şi ale lumii întregi”. Astăzi, însă privim dincolo de chinurile pătimirii şi contemplăm rezultatul final, binefacerile Crucii, adică „roadele” ei tămăduitoare şi dătătoare de viaţă. Sărbătoarea nu pune în lumină cauzele, cât mai degrabă efectele crucii; nu realităţile păcătoase, precum ura, răutatea, cruzimea omenească şi injustiţia care produc crucea, dar „roadele” binefăcătoare produse în oameni de crucea Domnului. Bobul de grâu căzut în pământ putrezeşte şi moare, dar vine timpul când încolţeşte, se dezvoltă şi dă în spic cu zeci de boabe. Aşa şi crucea Domnului, aduce roade: împăcare, pace, siguranţă, fericire, viaţă veşnică.

Fireşte, nu uităm de fazele precedente, căci suferinţa şi încercarea fac parte din misterul Crucii. Dar privim mai sus, dincolo de ele şi contemplăm crucea lui Cristos ca motiv de laudă, nu de plâns. Acesta este sensul cântării de la începutul sfintei Liturghii în care ne însuşim cuvintele apostolului Paul: „Iar noi se cuvine să ne lăudăm în crucea Domnului nostru Isus Cristos, căci în el este mântuirea, viaţa şi învierea noastră şi prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi” (cf. Galateni 6,14).

Ştim, că în ochii lumii crucea este un semn de înfrângere, ba chiar de nebunie (cf.1Corinteni 1,18-30). Ştim că lumea gândeşte şi judecă realităţile urmând categoriile puterii şi succesului, pentru sine şi pentru Dumnezeu. Ştia bine asta şi apostolul Paul care totuşi afirmă că nu are nimic altceva cu ce să se mândrească decât cu crucea lui Cristos. Pentru ucenici crucea Domnului înseamnă glorie, mântuire, viaţă şi înviere.

Iată-l răstignit, înălţat pe cruce între cer şi pământ, ajuns la capătul pătimirilor şi convins că totul „s-a împlinit”. Plecându-şi capul, îşi dă duhul (cf. Ioan 19,30) spunând: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” (Luca 23,46). Murind pe cruce, Cristos şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră: „prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi”. Cu această credinţă ne rugăm Tatălui din ceruri: Dumnezeule, care ai voit ca Fiul tău unul-născut să moară pe lemnul crucii ca să mântuiască neamul omenesc, dă-ne, te rugăm, harul, ca noi, care am cunoscut pe pământ misterul lui Cristos, să ne învrednicim a primi în cer răsplata răscumpărării.

2. Înălţarea relicvei sfintei Cruci. La originea sărbătorii liturgice sunt două evenimente distanţate în timp unul de altul. Primul este inaugurarea la Ierusalim de către împăratul Constantin în ziua de 13 septembrie 335 a Bazilici Învierii, Anástasis, devenită pentru catolicii latini Bazilica Sfântului Mormânt. Edificiul, solemn şi monumental, îngloba în interior colina Calvarului pe care s-a construit capela numită Martýrion, cum se poate nota şi azi. Celebrarea de la 14 septembrie a avut origine de la venerarea crucii lui Isus începută de credincioşi a doua zi după sfinţirea Bazilicii.

Potrivit legendei, sfânta Elena, mama împăratului Constantin, descoperise cu aproape zece ani în urmă, în 326, crucea lui Isus şi a dispus ca pe locul găsirii să fie construită o Bazilică pentru cinstirea Învierii din mormânt - Anástasis şi a locului răstignirii şi morţii lui Isus - Martýrion. Istoricii documentează însă că venerarea crucii lui Isus de către primii creştini a început încă din timpurile Bisericii apostolice, deci înainte de anul descoperirii crucii Mântuitorului.

La comemorarea sfinţirii Bazilicii s-a adăugat ulterior, amintirea celui de-al doilea eveniment care este biruinţa creştinilor împotriva perşilor în secolul al VII-lea, recuperarea relicvelor sfintei Cruci şi readucerea lor în procesiune la Ierusalim de către împăratul Heraclius. Aşezate pe un loc ridicat, relicvele au fost prezentate mulţimii şi venerate cu pietate. Este evenimentul înfăţişat în icoana sărbătorii. Potrivit vechilor calendare, la 13 septembrie s-a comemorat multă vreme „Aflarea Sfintei Cruci” iar a doua zi, la 14 septembrie, sărbătoarea „Înălţarea Sfintei Cruci”, care se păstrează şi azi.

3. Şarpele de aramă şi crucea Domnului. Însă comemorarea istorică este depăşită de Liturghia sărbătorii care scoate în lumină semnificaţia profundă, mântuitoare a Crucii. Liturghia vede în Crucea lui Cristos ridicată între cer şi pământ simbolul îmbinării între divin şi uman. Crucea înălţată spre cer exprimă simbolic legătura dintre pământ (moarte) şi cer (Dumnezeu), transformarea morţii în viaţă, a făpturii păcătoase în fiu.

Astfel, simbolul benefic al crucii este anticipat în şarpele de aramă înălţat de Moise în pustiu. Milostivirea lui Dumnezeu fusese prevestită poporului ales în călătoria spre ţara făgăduită. Acolo poporul, în ciuda neascultării, a beneficiat de iertare. Toţi cei care fuseseră muşcaţi de şerpi veninoşi din cauza împotrivirii lor păcătoase, puteau privi la şarpele de aramă înălţat de Moise la porunca lui Dumnezeu şi, datorită credinţei, erau vindecaţi. „Oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă se vindeca” (cf. Numeri 21,4-9, azi prima lectură).

Ca răspuns la prima lectură psalmistul evocă drumul poporului ales prin pustiu şi recunoaşte că Domnul iartă vinovăţia. Când Dumnezeu lovea de moarte, fii lui Israel îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre el. Îşi aduceau aminte că Dumnezeu este stânca lor şi că Dumnezeul cel preasfânt este mântuitorul lor. Dar îl înşelau cu gura şi-l minţeau cu limba. Inima lor nu era sinceră faţă de el şi nu erau credincioşi faţă de legământul său. Dar, el fiind îndurător, îi ierta în loc să-i nimicească, în repetate rânduri şi-a potolit mânia şi nu a dat drumul întregii sale furii (Psalmul 77,1-2.34-35.36-37.38)

Această răbdare divină pregăteşte declaraţia lui Isus în Evanghelia zilei: „Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (Ioan 3,17). Înălţarea lui Cristos pe cruce înseamnă triumful mântuirii, biruinţa definitivă a lui Mesia, deschiderea stadiului final al împărăţiei lui Dumnezeu.

Exemplar pentru această reflecţie este fragmentul din Evanghelia zilei, Ioan 3,13-17 despre conversaţia nocturnă a lui Isus cu fariseul Nicodim. În centrul textului se află o meditaţie despre episodul şarpelui ridicat de Moise în pustiu. Paralelismul este explicit. Şarpelui din textul Vechiului Testament îi corespunde Fiul Omului, punerii şarpelui, sus, pe un stâlp îi corespunde înălţarea crucii lui Isus răstignit, vindecării dobândite prin privirea cu credinţă la şarpele înălţat de Moise, îi corespunde „viaţa veşnică” pe care Cristos înălţat pe cruce o dăruieşte celor care cred în el.

Potrivit sfântului Ioan înălţarea lui Cristos pe cruce este deja începutul Paştelui, este izvorul mântuirii şi revelarea iubirii divine: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Iertarea care vine din crucea glorioasă a lui Isus nu se extinde doar peste poporul lui Israel, ci îmbrăţişează întreaga lume, adică pe toţi oamenii.

4. Coborâre şi înălţare (Katábasis – Anábasis). A trăit şi a învăţat cuvântul „Cel care se umileşte va fi înălţat” (cf. Luca 14,10-11) iar ucenicii l-au înţeles şi l-au transmis. Tradiţia creştină a îndrăgit simbolul „înălţării” pe care l-a preluat în reprezentarea misterului răscumpărării lumii prin coborârea lui Isus în moarte şi ridicarea lui în slavă prin învierea. Coborârea în iad şi înălţarea la cer.
Un exemplu luminos este cuprins în a doua lectură de azi. Este vorba de un imn renumit, o „perlă preţioasă încrustată în scrisoarea apostolului Paul” către Filipeni 2,6-11: Isus Cristos rămânând Dumnezeu, nu a ţinut cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu, dar s-a înjosit pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor. După înfăţişare era considerat un om ca toţi ceilalţi. S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus decât orice alt nume, pentru ca în numele lui Isus, toată făptura în cer, pe pământ şi în adâncuri să-şi plece genunchiul şi orice limbă să proclame spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl: Isus Cristos este Domnul!
Cristos, care a luat o natură umană muritoare ca a noastră, este ascultătorul care a solidarizat cu cei neascultători participând la destinul lor de păcătoşi care au atras asupra lui moartea şi a devenit astfel „blestemat de Dumnezeu” (Galateni 3,13). În faţa acestui act de iubire extremă Dumnezeu dezvăluie secretul ascuns în omul-Isus. El ascundea în sine calitatea ultimă pe care acum Tatăl o manifestă pe deplin, calitatea de Fiu. Prin cruce Isus s-a revelat ca Stăpân al universului, având acelaşi titlu cu Dumnezeu, Kýrios, „Domn”. În cruce Isus îşi dezvăluie calitatea de Fiu care din iubire faţă de oameni renunţă la cerul său şi se asociază cu omul păcătos pentru a-l purta la frumuseţea de la început. „Înălţarea” pe cruce îşi are rădăcina în iubirea mântuitoare şi eliberatoare a lui Dumnezeu. De acum, privind la cruce, putem recunoaşte că, înaintea lui Isus, tot genunchiul poate să se plece nu de teama judecăţii, ci atras de forţa minunată a iubirii.

Acest imn a fost tradus de Biserică în cunoscutul act de credinţă rugătoare, preluat de Liturghia sărbătorii înainte de proclamarea Evangheliei: Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea.

5. Arhetipul crucii. Pe cruce Cristos şi-a vărsat sângele pentru toţi oamenii, chiar pentru cei care l-au răstignit şi, murind atârnat de ea, ne-a dezvăluit că iubirea lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul nostru. Este o realitate înainte de a fi un simbol.

Dar crucea ca simbol cunoaşte felurite forme. Este un simbol al tuturor religiilor din antichitate. În cărţile Vechiului Testament este prezent în formă de Tau, adică de T, care este semnul cu care sunt însemnaţi pe frunte cei care au sunt salvaţi (Ezechiel 9,4). În religiile păgâne, crucea era simbolul arborelui cosmic, din care ar fi avut origine viţa tuturor fiinţelor. Ca atare este unul dintre arhetipurile cele mai vechi ale omenirii.

Noi însă ne referim la crucea lui Cristos şi nu la una oarecare. Scriitoarea franceză Simon Weil (1909-1943), comentând străvechiul imn creştin în limba latină „Crux fidelis – Cruce credinciosă”, a notat că „nici o pădure nu poartă un atare arbore, cu această floare, cu aceste frunze şi cu această sămânţă”. Această scriitoare pasionată de filozofie s-a convertit la creştinism şi a căutat să descopere oamenilor sensul suferinţei. Recunoştea că floarea acelui arbore este Cristos. Şi putem adăuga că frunzele care înconjoară floarea, sunt Scripturile sacre şi planul veşnic al lui Dumnezeu şi că sămânţa este ceea ce din această sfântă floare rămâne în inima ucenicilor săi. Este vorba de o sămânţă ce trebuie semănată.

Dar nu-i uşor să semeni sămânţa crucii nici chiar în inima celor care se declară creştini. Sămânţa crucii urmează drumul bobului de grâu. Se ajunge la viaţa nouă în Cristos îmbrăţişând crucea sa, trecând cu el prin chinurile naşterii. Nimic nu dezvăluie în mod mai clar slăbiciunea credinţei creştinilor decât apropierea lor distrată de crucea lui Cristos răstignit şi retragerea grăbită de la ea îndată ce durerea intră în viaţa lor. Atunci par să-l întreabe pe Isus precum Nicodim: „Cum poate fi asta?” (Ioan 3,9). Julien Green, scriitor francez, notează în Jurnalul său constatarea că cea mai mare parte dintre creştini „caută un creştinism fără cruce”.

6. Vindecaţi privind Crucea Domnului. Există o vindecare ce se realizează cu ajutorul ochilor. Evreii care, în pustiu, erau muşcaţi de şerpi veninoşi, dacă priveau şarpele de aramă înălţat de Moise, se vindecau. (Numeri 21,8-9) Acel simbol, îl reprezenta pe Cristos. Cine priveşte cu credinţă la Cristos înălţat pe cruce, este tămăduit nu numai în suflet, dar şi în memorie, în afecte, şi uneori chiar în trupul său. „Prin rănile lui am fost vindecaţi” (Isaia 53,5).

În prima sa scrisoare sfântul Petru ne aminteşte: „Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui. El, care nu a săvârşit păcat, şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (1Petru 2, 21-24).

Să ridicăm ochii spre Crucea lui Isus pentru a găsi în ea izvorul vieţii, izvorul Mântuirii. „Pentru a fi vindecaţi de păcat, să privim la Cristos răstignit!”, îndemna Sfântul Augustin. „Să ridicăm cu mândrie această Cruce glorioasă pentru ca lumea să poată vedea până unde a ajuns iubirea Răstignitului faţă de oameni”.
7. Spre consideraţii practice din învăţătura Bisericii. Maria sub crucea lui Isus. De sărbătoarea „Înălţarea Sfintei Cruci” este legată comemorarea liturgică „Sfânta Fecioara Maria Îndurerată” care se celebrează la 15 septembrie. Durerea Mamei formează un tot cu cea a Fiului”, dar este o durere plină de credinţă şi de iubire. Pe Calvar Fecioara Maria participă la puterea mântuitoare a durerii lui Cristos, unind adeziunea ei, - „facă-se voia ta” - cu cea a Fiului. Uniţi în mod spiritual cu Maica Îndurerată, spunem din nou ’Da’ lui Dumnezeu care a ales calea Crucii pentru a ne mântui. Este vorba de un mare mister activ până la sfârşitul lumii şi care cere şi colaborarea noastră. Să ne ajute Maria să ne luăm în fiecare zi crucea şi să-l urmăm cu fidelitate pe Isus pe calea ascultării, a sacrificiului şi a iubirii
Semnul crucii este gestul fundamental al rugăciunii creştinului. A ne însemna cu semnul Crucii înseamnă a spune ’da’ în mod vizibil şi public Aceluia care a murit pentru noi şi care a înviat, adică lui Dumnezeu care în smerenia şi slăbiciunea iubirii sale este Atotputernic, mai tare decât toată puterea şi inteligenţa lumii.

„Cât de minunat lucru este să ai Crucea! Cine o are, posedă o comoară”, afirmă Sfântul Andrei Cretanul. Şi cu toate acestea, pentru lume Crucea este scandal, un supliciu infamant. Este important să ne amintim că noi creştinii nu preamărim o cruce oarecare, ci Crucea pe care Isus a sfinţit-o prin jertfa sa, rod şi mărturie a unei imense iubiri. Cristos pe Cruce şi-a vărsat tot sângele pentru a elibera omenirea de sclavia păcatului şi a morţii. De aceea, din semn de blestem, Crucea a fost transformată în semn de binecuvântare, din simbol de moarte în simbol prin excelenţă a Iubirii care învinge ura şi violenţa şi generează viaţa nemuritoare.
Crucea şi bolnavii. Fie că putem merge fie că suntem ţintuiţi într-un pat de suferinţă, Doamne, cuprinde-ne în iubirea ta. Fecioară Preasfântă, ajută-ne să contemplăm, ajută-ne să adorăm, ajută-ne să iubim, să-l iubim mai mult pe Cel care ne-a iubit atât de mult, ca să trăim pentru totdeauna împreună cu El.
Nu mai privi la rănile tale, uită-te la rănile lui. Nu privi la ceea ce încă te separă de El şi de ceilalţi. Priveşte distanţa infinită pe care El anulat-o când a luat asupra sa un trup ca al tău, când a urcat pe crucea pregătită de oameni şi când s-a lăsat dus la moarte ca să-ţi arate iubirea sa. În rănile lui, el te primeşte. În rănile lui, el te ascunde. Nu-ţi refuză iubirea sa!

Crucea şi păcătoşii. Mulţi în istorie s-au lăsat cuceriţi de iubirea sa. Erau păcătoşi şi ştiau asta, dar au acceptat să nu se uite la rănile lor, să nu mai vadă de acum înainte decât rănile Domnului lor, pentru a descoperi în ele gloria Crucii, biruinţa vieţii asupra morţii.
Exemplul sfinţilor. „Prin urmare, şi noi, care avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară, să îndepărtăm orice povară şi păcatul care ne împresoară, să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei, care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea şi, neţinând seama de ruşinea ei, s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12,1-2).

8. Rugăciune. Te privesc, Doamne răstignit, şi citesc în ochii tăi toată iubirea Tatălui pentru omenirea noastră. Tu eşti milostivirea divină care învinge păcatul lumii.
Te privesc, Doamne răstignit, şi în inima ta străpunsă se refugiază inima mea otrăvită de muşcăturile celui rău, pentru a fi reînsănătoşită de tine. În tine regăsesc viaţa.
Te privesc, Doamne răstignit, şi rănile tale adânci îmi apar transfigurate de lumină. De lumina învierii. Astfel tu redai frumuseţe făpturii tale iubite.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 13 septembrie 2014)


Aici, versiunea serviciului audio: