Vizita Papei în Coreea. Întâlnirea cu episcopii din Asia

RV 18 aug 2014. Dialogul nu înseamnă doar deschidere față de celălalt ci primirea celuilalt, a împărtăși împreună cu el aspirațiile și greutățile lui; e o chestiune de ”empatie” păstrând în toate o atitudine fraternă: a spus Papa Francisc la întâlnirea cu reprezentanții Conferințelor Episcopale din Asia, în a treia zi a călătoriei sale apostolice în R. Coreea, duminică, la sanctuarul martirilor de la Haemi.

Într-o lume în care unul poate fi distrat cu ușurință de multe mărunțișuri, există riscul ca și cel care este custodele Evangheliei și primul ei vestitor, să ajungă să abordeze credința cu superficialitate; altfel spus, să se mulțumească să citeze la modul impersonal norme și fraze gata făcute, în loc să meargă în întâmpinarea persoanelor concrete cu sinceritatea inimii.

Cum se întâmplă întotdeauna atunci când Papa Francisc are în față episcopi și preoți, modul său de a încadra datoria de a fi slujitorii lui Cristos îmbracă o formă diamantină, fără reduceri. Ceea ce a spus episcopilor din Asia, adunați la sanctuarul de la Haemi, în Coreea, este un concentrat de înțelepciune misionară, dedusă nu din dispute teologice dar din experiența pastorală trăită pe teren. Întreaga reflecție a Papei Francisc se rotește în jurul chestiunii referitoare la identitatea creștină. Cât de mult suntem conștienți de aceasta? Și ce anume o prejudiciază? Pentru că – a remarcat Sfântul Părinte – un adevărat dialog poate proveni numai dintr-o conștientizare matură și clară a propriei identități. În schimb, ”din nimic, din ce nu este, din ceața autoconștiinței, nu se poate începe un dialog”.
Papa Francisc: ”Dacă vrem să comunicăm în mod liber, deschis și rodnic cu ceilalți, trebuie să ne fie foarte clar ceea ce suntem, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi și ceea ce El cere de la noi. Și dacă comunicarea noastră nu vrea să fie un monolog, trebuie să existe deschidere de minte și de inimă pentru a accepta indivizi și culturi. Fără teamă: teama este dușmana acestor deschideri”.

Dar acest mod ideal de a fi și de a proceda – avertizează Papa Francisc – poate cădea în câteva capcane. Pontiful a menționat cel puțin trei dintre acestea. Prima este reprezentată de ”nisipurile mișcătoare” ale relativismului, nisipul ”confuziei și al disperării”:
Papa Francisc: ”Este o ispită care în lumea de astăzi afectează și comunitățile creștine, făcându-i pe oameni să uite că dincolo de toate cele schimbătoare se află realitățile neschimbătoare. Acestea își găsesc fundamentul lor ultim în Cristos, care este mereu același: ieri, astăzi și în vecii vecilor. Nu vorbesc aici de relativismul înțeles ca sistem de gândire, ci de acel relativism practic de fiecare zi care, într-o manieră aproape imperceptibilă, macină orice identitate”.

Pontiful a observat că trăim ”într-o cultură care exaltă efemerul și oferă numeroase locuri de evaziune și fugă”. În acest context, care poate provoca și o serioasă problemă pastorală, ”soliditatea identității noastre creștine” este expusă la ispita superficialității:
Papa Francisc: ”Tendința de a jongla cu lucrurile la modă, cu accesoriile și distracțiile, în loc de a se dedica lucrurilor care contează cu adevărat. (…) Pentru slujitorii Bisericii această superficialitate se poate manifesta și în a se lăsa fascinați de programe pastorale și teorii, în detrimentul întâlnirii directe și rodnice cu credincioșii noștri. (…) Fără o înrădăcinare în Cristos, adevărurile pentru care trăim ajung să fie știrbite, practica virtuților devine formalistă și dialogul este redus la o formă de negociere sau la un acord în privința dezacordului. Acel acord în privința dezacordului… pentru că apele nu se mișcă… Această superficialitate care ne face forate mult rău…”.

A treia ispită provine, în schimb, din ”siguranța aparentă a celui care se ascunde în spatele răspunsurilor facile, cu fraze gata făcute, cu legi și regulamente”; altfel spus, cu modul împotriva căruia Isus s-a luptat, definindu-i ipocriți pe cei care făceau recurs la acest mod de a fi. Credința, în schimb, ”prin natura ei nu este centrată pe sine însăși”, ea are tendința ”de a merge în afară”. Caută să se facă înțeleasă, dă naștere la mărturie, generează misiunea”. Și aici, Papa Francisc trezește un adevărat examen de conștiință: ”cât de fecundă este identitatea noastră de creștini?” Cu alte cuvinte, diferitele programe pastorale aduc roade? Știu să trezească acea ”capacitate de empatie” fără de care nu se poate declanșa niciodată un dialog autentic, unul care să nu fie doar o deschidere generică față de ceilalți?
Papa Francisc: ”Deschidere? Mai mult, primire! Vino acasă la mine, tu, în inima mea! Inima mea te primește, vrea să te asculte. Această capacitate de empatie ne face capabili de un adevărat dialog uman, în care cuvinte, idei și întrebări izvorăsc dintr-o experiență de fraternitate și de umanitate împărtășită cu ceilalți. Dacă vrem să mergem la fundamentul teologic al acestuia, să mergem la Dumnezeu Tatăl, care ne-a creat pe toți. Suntem fii ai aceluiași Tată. Această capacitate de empatie conduce la o întâlnire genuină – trebuie să mergem spre această cultură a întâlnirii – în care inima vorbește inimii”.

Dacă acestea sunt ingredientele dialogului promovat de creștini și de Biserică – un dialog ”sincer, onest, fără prezumție”, atunci va fi posibilă instaurarea unei înțelegeri reciproce și la niveluri mai înalte de viața normală de fiecare zi, cele care pot face să se simtă frați popoare și țări care mai înainte nu erau astfel:
Papa Francisc: ”În acest spirit de deschidere față de alții, nutresc ferma speranță că țările continentului vostru cu care Sfântul Scaun nu are încă o relație deplină nu vor ezita să promoveze un dialog în beneficiul tuturor. Nu mă refer numai la dialogul politic, ci la dialogul fratern. Acești creștini nu vin ca cuceritori, nu vin să ne ia identitatea noastră: ei o aduc nouă pe a lor, dar vor să meargă împreună cu noi. Și Domnul va da harul său: uneori va mișca inimile, unii vor cere botezul, alteori nu. Dar întotdeauna să mergem împreună. Aceasta este inima dialogului”.

(rv – A. De Carolis – A. Dancă)