2014-07-19 11:11:01

Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (A). Împărăţia cerurilor în parabole: grâul şi neghina, grăuntele de muştar şi plămada


(RV- 20 iulie 2014) E Ziua Domnului, zi de har şi de încetare a lucrului. După cum Dumnezeu "s-a odihnit în ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse" (Geneză 2, 2), la fel viaţa umană este ritmată de muncă şi odihnă. Duminica este un timp prielnic pentru destinderea cuvenită a minţii şi a trupului şi pentru creşterea vieţii lăuntrice (cf. CBC 2186). În acest scop, creştinii caută să se abţină de la acele munci sau activităţi care îi împiedică de la bucuria proprie Zilei Domnului şi să evite excesele şi agitaţia la care duc uneori distracţiile de masă. Astfel, duminică de duminică pregustăm bucuria şi odihna în Domnul care ne cheamă la masa împărăţiei sale în sărbătoarea Paştelui veşnic.

1. Susţinuţi de Duhul Sfânt. În decursul pelerinajului, ne reunim încă o dată în jurul altarului pentru a celebra sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Îi aducem împreună lui Dumnezeu ofranda buzelor noastre unită cu jertfa de laudă şi de mulţumire a întregii Biserici. Suntem conştienţi că nu ştim să ne rugăm aşa cum se cuvine, dar avem garanţia că „Duhul însuşi vine în ajutorul slăbiciunii noastre” prin lucrarea sa tainică şi „intervine pentru noi cu suspine negrăite” (cf. Romani 8,26, prima lectură). Chiar la începutul Liturghiei avem la îndemână o rugăciune biblică inspirată de Duhul Sfânt care a vorbit prin profeţi şi pe care o rostim cu încredere: „Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Psalmul 53/54, 6.8).

Răspundem prin aceasta dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a sădit-o în inimile noastre şi lucrăm pentru scopul ultim al vieţii. „Într-adevăr, Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem, să-l slujim şi să-l iubim şi astfel să ajungem în Paradis. Fericirea ne face părtaşi la firea dumnezeiască şi la viaţa veşnică. Prin ea, omul intră în slava lui Cristos şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi” (CBC 1721). Sunt cuvinte mari, concise, de catehism.

2. Fericirea făgăduită de Dumnezeu. Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, vederea lui Dumnezeu, participarea la firea dumnezeiască, viaţa veşnică, înfierea, intrarea în bucuria Domnului, intrarea în odihna lui Dumnezeu (cf. CBC 1720; 1726). Comentează sfântul Augustin: Împărăţia lui Dumnezeu - „Acolo ne vom odihni şi vom vedea; vom vedea şi vom iubi; vom iubi şi vom lăuda. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit. Şi ce alt scop avem, dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?” (Sant'Agostino, De civitate Dei, 22, 30: CSEL 402, 670; PL 41, 804).

Însă fericirea făgăduită de Dumnezeu ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. Face să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare, nici în slava omenească sau în putere, nici în vreo lucrare omenească, oricât de folositoare ar fi, ca ştiinţa, tehnica şi arta, nici în vreo făptură, ci numai în Dumnezeu, izvorul oricărui bine şi a toată iubirea.

Vorbind despre sfinţenia vieţii în iubirea de Dumnezeu, fericitul John Henry Newman (1801-1890) observă: „Bogăţia este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulţimea, întreaga masă de oameni, îi aduce un omagiu instinctiv. Ei măsoară fericirea după avere, şi după avere măsoară şi onorabilitatea. (...) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate totul. Aşadar, unul din idolii zilei este bogăţia, iar altul este faima. (...) Faima, faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o reputaţie de presă), a început să fie considerată ca un bine în sine, un bine suprem, şi ea, un obiect de adevărată veneraţie” (cf. CBC 1723).

Decalogul, cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică descriu căile care duc la Împărăţia cerurilor. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas, prin faptele de zi cu zi, susţinuţi de harul Duhului Sfânt. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos, încetul cu încetul aducem roade în Biserică pentru slava lui Dumnezeu (cf. CBC 1724).

3. Împărăţia lui Dumnezeu. Continuă azi lectura Evangheliei după Matei capitolul 13 despre parabolele împărăţiei. Sunt numite aşa deoarece firul călăuzitor care le uneşte este „Împărăţia cerurilor”, o imagine centrală în predicarea lui Isus. Evanghelistul Matei foloseşte expresia „Împărăţia cerurilor”, în loc de „Împărăţia lui Dumnezeu” deoarece ca evreu, în semn de respect, pronunţă cât mai puţin numele lui Dumnezeu.

Trasăm mai întâi un cadru simplu şi clar despre cele spuse de Isus cu privire la „Împărăţia lui Dumnezeu” pentru a înţelege bine miezul predicii sale şi realitatea la care se referă parabolele din Evanghelie. Altminteri riscăm să vorbim despre oglindă fără să privim în ea pentru a ne vedea chipul, adică fără să privim esenţialul din textul sacru care ne interesează.

Ce este „Împărăţia lui Dumnezeu”? Este planul de armonie, de eliberare şi de mântuire pe care Dumnezeu îl are faţă de tot universul şi istoria lumii.

Ştim că, după ce Ioan Botezătorul a fost aruncat în închisoare, Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: ''Timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie'' (Marcu 1, 15).

Deci, împărăţia lui Dumnezeu este timpul în care Dumnezeu se dăruieşte definitiv oamenilor prin întruparea, patima, moartea şi învierea Fiului său Isus Cristos. Prin Cristos, Dumnezeu ne cheamă să fim fii ai săi şi să trăim între noi ca fraţi. Împărăţia este comunitatea oamenilor care îi permit lui Dumnezeu să domnească peste viaţa lor, adică se lasă călăuziţi de cuvântul său şi caută să-şi conformeze viaţa după chipul lui Isus, servitorul lui Dumnezeu şi al fraţilor. Această adunare este Biserica. Ea "constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei" lui Dumnezeu” (cf. CBC 541).

Când vine împărăţia lui Dumnezeu? Vine când oamenii ascultă şi primesc cuvântul lui Dumnezeu ca pe o sămânţă căzută în teren bun şi aduc roade de fapte bune în răbdare şi smerenie.

Cine intră în Împărăţia lui Dumnezeu? Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. Vestită în primul rând fiilor lui Israel, această Împărăţie mesianică este destinată să primească pe oamenii din toate neamurile. Isus afirmă că Dumnezeu va da Împărăţia sa celor săraci şi celor mici, celor însetaţi de dreptate, celor păcătoşi dispuşi să conlucreze cu Dumnezeu pentru a-şi schimba viaţa şi transforma lumea.

Cine nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu? Isus spune că nu vor intra cei bogaţi, cei sătui, cei trufaşi, cei satisfăcuţi de situaţia lumii, cei ce nu denunţă marile injustiţii şi mizerii ce apasă pe umerii celor mai slabi şi nu fac nimic pentru a le schimba.

Ce trebuie să facă cine intră în Împărăţia lui Dumnezeu? Să facă bine chiar celui care îi face rău. Să renunţe la răzbunare şi violenţă. Să facă altora ceea ce vrea ca alţii să-i facă lui. Să fie încrezători şi simpli precum copiii. Să se roage lui Dumnezeu.

Intrarea şi ieşirea din Împărăţia lui Dumnezeu sunt libere. De aceea lumea va fi mereu (cum afirmă Evanghelia) un mare câmp în care cresc pe aceleaşi brazde grâu bun şi neghină.

Unde se va încheia împărăţia lui Dumnezeu? La picioarele lui Isus cel mort şi înviat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire şi care înălţat la cer şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Cristos va veni pe norii cerului ca să judece cum am folosit darul vieţii (Matei 25). Singura materie de examen va fi practica iubirii. Va fi atunci nu atât sfârşitul cât mai degrabă începutul glorios al Împărăţiei. Împlinirea planului lui Dumnezeu în univers şi în istoria lumii.

4. Grăuntele de muştar şi plămada. Suntem acum în măsură să înţelegem mai bine cele trei parabole pe care Isus le povesteşte azi şi prin care ilustrează acest plan al Împărăţiei: parabola principală a grâului şi neghinei şi cele două paralele a grăuntelui de muştar şi a plămadei. Toate prezintă scene din viaţa cotidiană folosind imagini din natură, vegetale. La fel ca în cazul parabolei semănătorului, Isus explică ucenicilor şi cea de-a doua parabolă, a grâului şi neghinei. Însă şi de această dată explicaţia este aproape sigur una din primele predici ale comunităţii creştine de la începuturile Bisericii.

Spune Isus: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat” (Matei 13,24-25).

„Împărăţia cerurilor este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul său” (Matei 13,31).

„Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul” (Matei 13, 33).
Isus compară Împărăţia cerurilor cu un grăunte de muştar. Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă, crescând, este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi locuiesc între ramurile lui. O compară de asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul.

Împărăţia lui Dumnezeu este ca sămânţa de muştar, câteva grame de plămadă, bobul de grâu. Acestea conţin energii ascunse ce acţionează din interior şi fac să crească, fac să dospească totul, fac să devină altă realitate. Grăuntele de muştar şi plămada sunt o promisiune pentru viitor. Arată că începuturile Împărăţiei nu sunt izbitoare, trec neobservate, sunt aproape invizibile, dar cu timpul Împărăţia se extinde, creşte până la marginile pământului.

Începuturile împărăţiei sunt încredinţate unui „păstor” contestat şi ucis şi unei „mici turme”, plină de slăbiciuni şi curând persecutată. Cu toate acestea, Împărăţia are forţa de a revoluţiona istoria. E ne voie de răbdare, de calmul înţelepciunii. Trebuie să ştii să aştepţi şi să împărtăşeşti răbdarea lui Dumnezeu. Să speri bazat pe credinţă.

5. Grâul bun şi neghina. Isus zăboveşte mai mult în parabola în care compară Împărăţia lui Dumnezeu cu „un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat” (Matei 13,24-25). Neghina când e mică se confundă cu grâul, deoarece firele lor verzi sunt foarte asemănătoare. Deci a crescut neobservată, amestecată prin grâu. Servitorii voiau să meargă să o smulgă imediat. Dar semănătorul nu a fost de acord şi i-a oprit. Lasă ca grâul şi neghina să crească împreună. Doar la recoltat va avea loc separarea: neghina strânsă şi aruncată în foc, iar grâul depus în hambare.

Consideraţii. În parabola grâului şi a neghinei (Mt 13,24-30), Isus ne atrage atenţia că, după semănatul făcut de stăpân, „în timp ce toţi dormeau” a intervenit „duşmanul său”, care a semănat iarba cea rea, neghina. Asta înseamnă că trebuie să ne străduim ca să păzim harul primit în ziua Botezului, continuând să alimentăm credinţa în Domnul, care împiedică răul să prindă rădăcini.

În explicaţia pe care o da parabolei, Isus spune că ogorul sau câmpul este lumea, că în ea trăiesc alături unii de alţii „fiii împărăţiei şi fiii celui rău”. Unii ar vrea să smulgă imediat neghina. Sunt cei nerăbdători care se cred drepţi şi vor stârpirea violentă şi fără vreo întârziere a celor răi. Dumnezeu nu e de această părere.

Sfântul Augustin, comentând această parabolă, observă că „mulţi sunt mai întâi neghină şi apoi devin grâu bun” şi adaugă: „dacă aceştia, când sunt răi, nu ar fi suportaţi cu răbdare, nu ar ajunge la schimbarea demnă de laudă” (Quaest. septend. in Ev. sec. Matth., 12,4: PL 35, 1371).

O consideraţie personală. Ce este în mine? Cum trebuie să ne comportăm în faţa răului? Reducând această întrebare la una strict personală ne întrebăm: Cum trebuie să mă comport cu mine însumi? Ce se află în inima mea? Grâu sau neghină, şi în ce măsură? În momentele de răgaz când reflectăm asupra acestei întrebări, de obicei mărturisim: „În mine este mai mult neghină decât grâu” şi ne considerăm neprezentabili în ochii lui Dumnezeu. Din această dezolare sufletească se naşte o mare parte din inerţia noastră religioasă. Nu trebuie să cedăm stării de pesimism.

Istoria este în ansamblul ei ca un nor negru. Şi asta poate fi şi-n viaţa noastră. Dar acest nor negru este străbătut ca de o rază de soare, de privirea lui Dumnezeu. Domnul priveşte la grâul nostru bun, chiar dacă nu ar fi mult. Este un Dumnezeu de iubire nemărginită şi de aceea de infinită milostivire. De vom crede asta, vom fi în stare să ne deschidem cu nemărginită răbdare faţă de alţii. Sunt şi ei nori negri pe care Dumnezeu încearcă să-i străbată cu raza sa de lumină. Dacă voim, am putea deveni adevărate oglinzi care reflectă această puternică rază de lumină spre alţii.

6. Dumnezeu bun şi iertător. Cartea Înţelepciunii - din care este luată astăzi prima lectură - pune în evidenţă răbdarea lui Dumnezeu: „Nu există nici un Dumnezeu afară de tine, Doamne, care ai grijă de toate şi dovedeşti că judecăţile tale nu sunt nedrepte. Tăria ta este temelia dreptăţii tale şi, pentru că eşti stăpân peste toate, te arăţi îngăduitor faţă de toţi (12,13.16);

Şi psalmul 85/86, ca răspuns la prima lectură, confirmă aceasta: Tu, Doamne, eşti îndurător şi îngăduitor, încet la mânie şi plin de milostivire şi adevăr. Deci, dacă suntem fii ai unui Tată atât de mare şi bun, să căutăm să ne asemănăm Lui! Era acesta scopul pe care Isus şi-l propunea prin predica sa. De fapt, spunea celor care îl ascultau: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Matei 5,48).

Încheiem cu rugăciunea zilei: Priveşte cu îndurare, Doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale.

Tuturor, duminică plăcută.

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 19 iulie 2014)
Aici, serviciul pentru versiunea audio: RealAudioMP3










All the contents on this site are copyrighted ©.